În țări din Europa sunt destui cei care iau „ceea ce se spune” și „ceea ce se cere” de către actuala Comisie Europeană sau autorități naționale de azi ca fiind normal și oportun. Se admite reflex că „autoritatea” este cu normalitatea, chiar dacă faptele denotă altceva! „Corectitudinea politică” de stil nou nu se dezminte.
Alții, întrucât realitățile vieții sunt nemulțumitoare, cheamă la opoziție. Ei consideră că abia propria lor minte spune ce-i normal și oportun și se mulțumesc cu aceasta.
Aceste două curente se înfruntă astăzi în viața publică a Europei. Primul dă oportuniști, care nu văd că pot fi soluții mai bune decât cele aplicate de către autorități. Și care nu sesizează că lumea s-a schimbat, încât noi orizonturi trebuie deschise. Al doilea dă activiști care nu examinează suficient stările de lucruri pentru a deschide calea unei schimbări. Criza actuală a Europei se datorează primului curent și va persista câtă vreme al doilea curent nu articulează antidotul.
Sunt, însă, de părere că există alternativă la cele două curente de pe scena actualității. Această alternativă presupune trei premise: considerarea fidelă a faptelor și neajunsurilor de astăzi, punerea sub semnul întrebării a ceea ce este și ridicarea gândirii la întregul situației și la configurarea ieșirii din ea. Doar astfel se trece dincolo de ceea ce este nemulțumitor și întreținut de propagandă, rezolvând mai bine problemele existente.
Să facem cât mai intuitivă această posibilitate evocând ceva mai detaliat cele două curente, pentru ca apoi să conturăm soluția.
Iau ca ilustrare a primului curent o carte de reportaje care vor să capteze, prin exemple, starea Europei zilelor noastre. Din logică știm că se poate argumenta practic aproape orice pe lume cu exemple, dar trecem peste acest aspect, căci întrebarea pe care cartea o pune – Cum stau valorile europene pe teren? – este binevenită. Cartea, scrisă de un tânăr scriitor, Alex Rühle (Europa – wo bist du? Unterwegs in einem aufgewühlten Kontinent, DTV, München, 2022), este pandant, după ani, la o carte importantă (Hans Magnus Enzensberger, Ach Europa. Wahrnehmungen aus sieben Länder, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987). Și ea recurge la o modalitate în sine valoroasă de răspuns la întrebare: să călătorești, să vezi, să discuți cu cei care trăiesc la fața locului.
Momentul ales de autor este posterior celor trei evenimente ale ultimelor decenii: Brexit, pandemia Corona, izbucnirea războiului din Ucraina. Autorul călărorește cu tren, autobuz și altele de la Atena, în fiecare direcție – în Est, Centru, Vest și Nordul Europei. Nu dă portrete complete ale vreunei situații, dar speră să le sugereze, fie și din fragmente. El știe că baza sa factuală este strâmtă, încât generalizările sunt anevoioase.
Vis-a-vis de „comunitatea de valori (Wertegemeinschaft)” ce se proclamă Uniunea Europeană, prima întrebare la care autorul răspunde este: Se simt europenii pe picior de egalitate? Teza sa este că, în acești ani, „în Europa suntem acum <o comunitate a angoasei (wir sind eine Angstgemeischaft)>” (p. 12) – o comunitate înfricoșată că cineva vrea să ne ocupe.
Alex Rühle face câteva observații demne de menționat. Bunăoară, „țările Europei de Est nu au devenit niciodată parteneri la fel de legitimi; după prăbușirea economiilor lor șubrede și vânzarea totală a ultimelor structuri către firmele occidentale, ele sunt mai degrabă regiuni furnizoare de forță de muncă – ceea ce le epuizează complet atât din punct de vedere demografic, cât și intelectual” (p. 40). Se pot găsi exemple de justiție rizibilă față de oponenți politici în Italia (p. 91). În Catalunia continuă discuția despre autonomie, în Croația se dă atenție „naționalismului lingvistic (Sprachnationalismus)”, în România nu s-a ajuns la lămurirea trecutului. Alex Rühle găsește pe continent prea puțin din ceea ce ar trebui să însemne o „comunitate a valorilor”.
El invocă însă multe fapte de viață de pe „continentul răscolit”. De pildă, disponibilitatea la a-i ajuta pe copiii din Etiopia (p. 24), de a trăi cu mai puțin și de se dedica altora (p. 31), în Serbia – „mândrie națională rănită, care nu trebuia rănită” (p. 33), pe aeroportul din Cluj-Napoca o mulțime pleacă, în plină pandemie și sub riscurile respective, la munci agricole în străinătate (p. 39), te simți în Europa chiar în locuri din Europa care nu sunt cele ale tale (p. 71), primul ministru al Sloveniei acuză acțiunea procuraturii Uniunii Europane ca „intervenție sorosistă” în treburile țării sale (p. 73-74), în Franța se perorează despre „extremismul de dreapta”(p. 106) în vreme ce Emmanuel Macron – ostil „simțului comunității” – creează mai mult confuzii riscante pentru democrație (p. 121), catalanii rămân decepționați de Europa (p. 137), se amână indefinit clarificarea privindu-i pe cei douăsute de mii de evrei omorâți în Lituania (p. 322), se petrece intrumentarea imigrației contra Uniunii Europene (p. 342) în unele țări.
Autorul recurge la exemple elocvente pentru a sugera atmosfera. Anume, Parlamentul european nu decide mai nimic, dar aprobă cam orice propune Comisia Europeană (p. 215), Jacques Delors mărturisea că Uniunea Europeană funcționează ca un fel de „Unidentified Political Object” (p. 214), Guy Verhofstadt a numit alegerea lui Ursula von der Leyen la intervenția, peste reguli, a președintelui francez, „catastrofă a anului 2019”, care nu ar trebui să se repete (p. 217), Joseph Borell a spus că „ne place lumea lui Kant, dar noi trebuie să ne pregătim să trăim în lumea lui Hobbes” (p. 103). Între timp, distopiile sunt „cel mai important aliment de bază care întreține tineretul” (p. 403) – ceea ce spune cam totul.
Întrebarea pe care eu o pun aici este dacă nu cumva această colonizare precumpănitor negativă a viitorului nu se datorează și criteriilor eronate ale lui Alex Rühle și ale unui întreg curent. În cartea Europa – wo bist du? se preiau clișee de evaluare dintr-o propagandă plină de fixații, care a ocupat scena publică de câțiva ani. În loc ca în Europa să se stimuleze discuția factuală și argumentativă, se extind deocamdată dogme de gust îndoielnic, care îl iau pe Mateo Salvini drept „populist de dreapta” (p. 89), pe Borisov, Babis, Jansa drept „populiști” (p. 176), pe Victor Orban drept „stăpân solitar (Alleinherscher)” (p. 139), și consideră că, odată cu înfrângerea electorală suferită de Marie Le Pen, „fascismul a fost stopat” (p. 176), după ce Vladimir Putin este diabolizat (p. 12), ca ceva de la sine înțeles. Este o propagandă cu explicații infantile – venirii lui Donald Trump la Casa Albă i s-ar datora, de pildă, Brexitul și ascensiunea partidului „Alternative fur Deutschland” – cu evaluări eronate – precum deformarea nevoii de justiție care s-ar fi exprimat clar în Polonia (p. 348), cu recomandări aberante – „de ce UE pompează bani în naționalisme adverse Europei?” (p. 139), „de ce se mai fac afaceri cu China și Rusia?” (p. 139). O propagandă oricum lipsită de simț istoric. Cei care conduc acum Ungaria, Polonia, Cehia sunt opuși de autor lui Antal, Havel, Valesa (p. 351) și nu ar face decât „transformarea democrațiilor din țările lor în democraturi” (p. 403). Pentru Alex Rühle doar criticii conducerilor actuale din țările dezagreate de actuala Comiei Europeană ar fi de ascultat.
Această pliere la „ceea ce spune Comisia Europeană” și la „ceea ce se cere” propaganda acesteia, în pofida neajunsurilor, pe care chiar Alex Rühle la constată, culminează cu teza sofistică cu care europenii sunt speriați de propaganda de azi, după care UE este oricând de preferat Chinei și Rusiei. Nu este bine cum este, se spune, dar „a rămâne împreună este mai bine” (p. 405-406). Teza este sofistică din cel puțin două motive: europenii nu trebuie să-i imite pe alții, ci s-ar cuveni să-și dea ei înșiși soluțiile, iar dacă vecinul se întâmplă să aibă gripă, oare europenii nu ar trebui să se preocupe să nu se gripeze? În definitiv, de ce Europa unită să nu producă ea însăși societăți mai bune? Peste toate, se ignoră faptul că nicio societate nu mai este cea de acum patruzeci de ani – toate s-au schimbat.
Observând aceste clișee propagandistice din cartea Europa – wo bist du? Unterwegs in einem aufgewühlten Kontinent, nu poți să nu te întrebi: european este ceva static, sau ceva pe care oamenii liberi și pricepuți îl creează? Nu cumva, azi, analizele Europei trebuie puse ele însele în mișcare sub aspectul criteriilor?
Consider că a fi european nu este ceva static. Doar propaganda îl poate considera astfel. Îmi dau seama că acel concept al culturii europene pe care l-am articulat cu decenii în urmă este mai bun, fiind axat pe geneza europenității. Cum știm, Europa a adus pe scena istoriei inovații care i-au și asigurat specificul cultural: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (A. Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp. 44-52). Din toate acestea s-a alimentat reușita istorică a Europei și, desigur, prestigiul ei.
Observând însă stagnarea de azi în neajunsuri – noua secundarizare a Europei, altădată centru al istoriei mondiale, noua ei scindare, reizbucnirea de războaie, scăderea competitivității, crizele economice, de legitimare, de motivație și de creativitate care o brăzdează, debusolarea care s-a instalat – suntem nevoiți să ne întrebăm ce este de făcut? Sunt de părere că Europa trebuie pusă în mișcare cu inovații pe coordonatele propriei ei culturi, valorificând opinii diverse.
În ultimele decenii s-a aplicat neoliberalismul și s-a crezut că istoria se sfârșește cu acesta. Nu este deloc adevărat! Libertățile și drepturile individuale care au creat modernitatea nu numai că nu au fost duse mai departe, dar au fost nu odată strivite sau măcar deformate. Azi trăim momentul în care aceste libertăți și drepturi se cer apărate și, pe cât se poate, lărgite. Nu este soluție stagnarea în organizări existente, ci se cer trepte noi de libertate și de exercitare a drepturilor indidivuale și comunitare. Până atunci, este însă nevoie de ieșirea din blocajul propagandistic în care se stăruie.
Un alt curent din viața actuală a Europei, opus primului, și-a dat seama de împrejurarea că ceea ce este trebuie cumva depășit, după ce a constatat că Uniunea Europeană a trecut pe neobservate într-un „iluzionism restaurativ” periculos, încât trăim într-o „optimizare a falsului”, cu o „politică în mod cronic de ieri” (Harald Welzer, Selbst denken. Eine Anleitung zum Widersrand, Fischer, Frankfurt am Main, 2025, p. 93). Nu în acest fel se iese din dificultățile existente.
Max Weber a formulat faimoasa diagnoză a intrării oamenilor, pe măsura dezvoltării moderne, într-o „carcasă tare ca oțelul a supunerii”. Treptat, libertățile nu vor mai putea ajunge până la cer și vor declina – observa celebrul sociolog. Nu mai trăim, însă, în „stahlerne Gehäuse der Hörigkeit”, cum spunea Max Weber, ci într-una raționalizată, „inteligentă”, „ein smartes Gehäuse der Hörigkeit” – în care indivizii se simt confortabil, dar nu realizează că deja în libertățile lor procedează la limitarea libertăților. În definitiv, și cele mai simple produse care le facilitează viața, de la telefonul mobil, la automobil și avion, antrenează organizări ce limitează libertățile și drepturile oamenilor.
Acest curent argumentează că acum este de revenit de la simpla perpetuare a ceea ce este, la „a gândi (denken)” realitățile, începând cu asumarea de către fiecare a gândirii și a o dezvolta inclusiv ca „gândire de sine (selbst denken)”. Nu ajunge, desigur, „gândirea (Denken) – totdeauna mai trebuie făcut ceva pe lângă „gândire” pentru a schimba stările de lucruri. Mai cu seamă că, astăzi, premisele pentru a face din „gândire” forța de schimbare a stărilor de lucruri sunt altele.
Densitatea mediatică este ridicată, încât este greu de trecut de ea, iar consumismul schimbă percepții, reprezentări și idei – „consumismul a devenit totalitar” (p. 20). Ca urmare, iluminismul nu mai poate rămâne azi doar la răspândirea cunoștințelor științific stabilite –„iluminismul înseamnă astăzi: dobândirea capacității de a face distincții”(p. 20) într-o epocă în care „signatura prezentului este mai curând că noi, în mod voluntar, ne îndreptăm spre carcasa înalt modernă a supunerii” (p. 20-21).
Se cuvinte însă constatat că modernitatea ne-a dat instrumentele eliberării în raport cu natura, iar societatea modernă a mers pe această cale. Dar este nevoie deja de eliberare mai departe (p. 27), în raport cu alte realități. Rămânând la „consumism și totalizarea pieței” (p. 28), pe care le ia propagandistic ca „sfârșit al istoriei”, neoliberalismul rămâne sub nivelul realităților. În fapt, nu numai că „socialitatea” s-a modificat în cursul istoriei moderne, dar a început să fie distrusă tocmai cu mijloacele unui iluminism lipsit de reflexivitate.
Între timp, în întreprinderea de producere de bunuri a modernității s-a acumulat un uriaș potential de a distruge „socialitatea”. De aceea, astăzi se justifică „rezistența (revolta)” cuprinzătoare a oamenilor: „rezistență contra distrugerii fizice a fundamentelor viitoare ale supraviețuirii, contra extractivismului, dar și rezistență contra ocupării socialului. Rezistență contra renunțării voluntare la libertate. Rezistența contra prostiei. Rezistența contra înșelării de sine. Rezistența contra înșelării de sine, ce-și spune cu ușurință: <da, mi-e indiferent, nu mă privește, totuși>” (p. 30).
În orice caz, trebuie acceptat că „există infrastructuri nu doar materiale și instituționale, care marchează existența și deciziile noastre, ci și mentale” (p. 89). Astăzi, și aceste structuri mentale, având o greutate mai mare, trebuie luate în considerare și puse în mișcare.
Numai că trebuie trase consecințe din împrejurarea că viața oamenilor presupune nu doar cunoașterea, ci și „continuitatea istoriei și lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” (p.90). Aici este punctul în care iluminismul este limitat: poți face iluminarea prin cunoaștere, poți promova „multă educație pentru dezvoltare durabilă”, cum se spune astăzi, dar realitățile să nu se schimbe.
Altfel spus, iluminismul rămâne parte a realității pe care vrea să o depășească. El nu ia în seamă împrejurarea că deja în libertățile lor indivizii procedează astăzi la limitarea libertăților și se supun de la sine unei „autodematurizări (Selbstentmündigung)” (p. 121). Așa stând lucrurile, devine imperativă o schimbare – trecerea „de la pasivitate, la activitate, de la permisiune, la opunere, de la servire, la satisfacere”. Acum, „a se lua din nou în serios pe sine (zum -sich – selbst – wieder – Ernst – nehmen)” (p. 191) este deviza adecvată.
La scara istoriei, ar fi cazul evoluției spre o „modernitate sustenabilă (nachhaltigen Moderne)” (p. 191). Nu-i suficientă apelarea la teorii științifice – „socialitatea” are nevoie de mult mai mult, democrația are nevoie de democratizare, înainte de orice.
La întrebarea cum vrem să trăim, este de răspuns apelând la valori – ca rezultate ale unui praxis social (p. 193). „Inteligența practică” – în accepțiunea aristotelico-kantiană a „practicului”, ca ceva ce privește interacțiunile dintre oameni, devine actuală (p. 413). Ea este chemată să deschidă câmpul proiectelor privind conviețuirea.
Nu este nevoie de mișcări politice în format mare, dar rămân utile grupuri care lansează o deșteptare a cetățenilor pe calea „gândirii de sine” (p. 414). Este timpul revenirii la obiective ca libertate, democrație, drept, egalitate a șanselor, educație, sănătate (p. 417), doar ele putând scoate oamenii din crizele de azi.
Sunt de părere că soluția la criza europeană de azi este alta decât continuarea fără schimbări a ceea ce este și decât alunecarea într-un activism care pune probleme reale, dar nu configurează matur dezlegarea lor. Pentru a fi realistă, soluția ne cere să luăm în seamă împrejurarea de importanță fundamentală că societatea modernă a fost construită pe libertățile și drepturile individuale inalienabile, dar și împrejurarea că, în timp, diversele puteri le-au copleșit.
Azi este de recunoscut că înseși libertățile, drepturile și democrația au fost luate sub controlul diferitelor forțe și desfigurate. Nu mai poți ieși din crize fără a le curăța de circumstanțieri și a le reconstrui. Este clar, de pildă, că statul de drept nu se apără sacrificând drepturile și libertățile fundamentale ale individului, cum se face într-o sofistică de astăzi. „Independența” justiției nu se cultivă prin mituirea magistraților – cum se procedează în țări sărace. Cel nemulțumit de organizările și realitățile existente nu este automat „extremist”, cum se postulează de către Comisia Europeană și se repetă apoi de pastișori interesați să se opună libertăților și drepturilor prevăzute în Constituții. Democrația nu se reduce la cultivarea de proceduri, ci include dreptul la inițiativă al fiecărui cetățean. O democrație care se proclamă singura posibilă este contradicție în termeni. Aidoma dezvoltării, nici democrația nu este posibilă fără meritocrație și în afara suveranității naționale. Democrația nu închide ochii în fața nevoii de schimbare.
Se poate discuta îndelung despre libertăți și drepturi oriunde și oricând. Azi, ar trebui însă învățat din nou ceea ce nu s-a învățat destul sau a fost trivializat din emergențele care au propulsat societatea modernă: formarea idealismului german, care a făcut dintr-o țară centrul creativității, formarea individualismului american, care a unit individualutatea și dedicarea către cauze publice și a propulsat o altă țară în avangarda modernității, formarea creativității evreiești moderne, care a plasat reprezentanții unei comunități în fruntea mișcării pentru descoperiri și creație, și formarea creativității chineze de astăzi, care urcă continuu în importanță universală.
Faptul poate fi înțeles cât se poate de intuitiv sesizând că există în societatea modernă diferite libertăți: „de a spune nu” – să o considerăm pe aceasta „libertate negativă”; „de a te sustrage” – sau „libertatea evadării”; „de a schimba situații” – sau „libertatea pozitivă”; și „libertatea de a crea tu însuți” – să o numim „libertate creativă”. Fiecare dintre emergențele care au distins modernitatea a exploatat într-un fel propriu „libertatea creativă” a omului. Din aceste exploatări este azi de învățat. (Din volumul Andrei Marga, Noua criză a Europei, Editura Alexandria, Suceava, 2026, în curs de apariție)
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a>
Adauga comentariu