În contextul în care se acuză tot mai mult un declin al educației, paradoxal, la noi sunt tot mai puțini analiști la obiect ai acesteia. Efectele se și simt.
În ultimii ani, însă, dintre cei pregătiți, care intervin curent în scris și pe ecran, s-a ridicat un tânăr pe care l-am întâlnit în treacăt, dar cu care am schimbat opinii. Este vorba de jurnalistul Laurențiu Mihail Mușoiu (România liberă; B1TV), care se dovedește, cu fiecare intervenție, integru, exact și responsabil în afirmații. El este acum, justificat, analistul cel mai creditat al evoluției educației în spațiul public din România.
Faptul este demn de subliniat și din motivul că, în cazul educației, circulă încă multe aproximări. Bunăoară, economiștii ne spun că undeva, în primele decenii ale secolului al XX-lea, țara noastră avea la anumiți indicatori o producție între primele zece țări din Europa. Se pot verifica datele. Grație cunoștințelor și viziunii celor care au conceput-o, beneficiind de reforma lui Spiru Haret și schimbările lui Constantin Angelescu, educația din țară și-a creat aura unei temeinicii a organizării și eticii, pe care mulți o invocă cu nostalgie până astăzi. Uneori chiar în pofida a ceea ce s-a petrecut de fapt.
A rămas, oricum, clar, pentru bunul simț și cunoscători, că modernitatea schimbă neîncetat conținuturi și organizări în educație. Dar aceasta nu obligă pe nimeni să cedeze „modernizărilor” amatoare de care s-a umplut piața și evaluărilor aproximative ce le însoțesc.
Afirmația privind circulația aproximărilor este valabilă și în privința evoluției educației din țară după 1989. Dincolo de disputele firești, educația s-a bucurat de noi reglementări, cum au fost, de exemplu, cea a autonomiei profesionale a dascălilor sau cea a examenelor de talie națională, din Legea învățământului (1995), precum și de reforme necesare și bine gândite pe solul realităților indigene. Reforma cuprinzătoare din 1997-2000, care a legat educația națională cu era libertăților, democrației și revoluțiilor din cunoaștere, nu numai că s-a bucurat de evaluări pozitive ale cunoscătorilor în țară și internațional, dar a și dus la închiderea, deja în mai 2000, a primului capitol din negocierile intrării României în Uniunea Europeană. Ea a și dotat educația din România cu o concepție competitivă, care, în bazele ei, nu a fost contrazisă. Multe țări au făcut aceeași reformă, iar acele țări sunt azi departe. Documentele privind măsurile luate atunci în țara noastră sunt în cărți (Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, 2002; Dakmara Georgescu, coord., Noul Curriculum Național, 1998; Adrian Gorun…, Reforma educației în reglementări, 2000 și altele) și pot fi examinate de oricine. Se și trăiește încă din măsuri ale acelei reforme, chiar dacă ea a fost diluată ulterior de tot felul de amatori profesionali ajunși la decizii.
Desigur, istoria nu se încheie cu vreo reformă. Dar ceea ce a urmat se poate reconstitui cu acuratețe, pe documente, încât orice discuție asupra stării ulterioare a educației să se poată desfășura pe fapte și răspunderi precis documentate. O discuție temeinică va fi indispensabilă și ar trebui purtată cât mai devreme pe starea de azi a sistemului educației din România, care nu este deloc fastă.
Se invocă adesea, ca un fel de scuză a degradării actuale, similaritatea educației de la noi cu alte sisteme din Europa recentă, a unor tendințe, precum slăbirea motivației învățării, înlocuirea efortului personal de pregătire cu refugii, lipsirea celui educat de capacitatea înțelegerii, creșterea violenței în școli. Dar educația actuală din țara noastră are indicatori alarmanți în plus.
Destul să amintim întâietatea funestă în Europa la consumul scăzut de carte, la analfabetism funcțional, la abandon școlar, la copii rămași în afara școlarizării, la consumul de droguri. La acestea se adaugă nivelul în scădere al șanselor de pregătire a noilor generații în școlile și universitățile indigene, ce se răsfrânge în cele din urmă și în dorința de emigrare – cea mai mare deocamdată dintr-o țară în condiții de pace.
Pe bună dreptate, cu noua sa carte, Școala românească în pandemie (Sigma, București, 2024) Laurențiu Mușoiu se concentrează însă nu asupra istoriei educației naționale și a efectelor ei, care cer evident examinări mai extinse, ci doar asupra a ceea ce s-a petrecut în educația din România în timpul pandemiei izbucnite în 2020. Mai exact, asupra reacției sistemului educațional din țară la acest fenomen șocant, care a pus la probă în multe locuri instituții și actori, spre a stabili capacitatea de autoreglare a sistemului. Laurențiu Moșoiu se lasă condus de întrebarea dacă s-a învățat din pandemie. Cu volumul Școala românească în pandemie el dă cea mai fidelă cronică a acelor ani dificili (2020-2022), prezentând faptele și evaluându-le cu onestitatea unui jurnalist exigent, sigur pe mijloacele sale.
Sintagmele sub care Laurențiu Moșoiu rezumă comportamentul autorităților și al sistemului în pandemia 2020-2022 sunt grăitoare: „obsesia suspendării de activități”, „nepregătirea decidenților”, „activitate didactică ca țopăială”, „evaluări de cunoștințe ca festival”, „măsuri din pix”, „școala devenită mai puțin importantă decât campania electorală”, „școala online – o afacere pentru băieții deștepți”, „în loc de măsuri concrete, strategii”, „luarea dascălilor ca roboți”, „bacalaureat fără rigoare”, „înlocuirea rezultatelor cu poze de festivități”, „tunul a fost dat, testarea epidemiologică nu mai contează”, „învățământ uitat de autorități”. Monografiind ceea ce s-a petrecut sub impactul pandemiei Covid 19, Laurențiu Mușoiu profilează două fapte corelate ce ridică întrebări grave. Pe de o parte, datorită indiferenței autorităților, s-a deteriorat aplicarea prevederii constituționale a obligației statului de a asigura premisele educației publice încât fiecare copil să treacă prin sistemul școlar. Pe de altă parte, urmare a erorilor decidenților, în pandemie sute de mii de elevi și studenți din România au rămas în afara pregătirii normale, iar autoritățile au uitat repede de educație .
Nu poți să nu fii de acord cu Laurențiu Mușoiu că și în astfel de situații nu doar neajunsurile sunt de luat în seamă, ci și dacă s-a învățat din ele. „Este ușor de concluzionat că atât în sistemul de învățământ preuniversitar, cât și în cel superior, s-au comis grave erori în timpul pandemiei – multe și din cauza nepăsării sau a intereselor – dar s-a și obținut experiență importantă în procesul modern de predare”. Dar această parte a reacției la un fenomen istoric îi permite lui Laurențiu Mușoiu să privească mai adânc în realitățile educației actuale din țara noastră.
El își asumă că „pandemia COVID-19 a schimbat radical tot ceea ce cunoșteam ca tradițional pentru școala românească. Brusc, un domeniu care în țara noastră părea să refuze sau, mai repede, era forțat să refuze modernizarea, s-a văzut nevoit să se adapteze, din mers, la noile tehnologii”. Aș adăuga doar observația, pe baza strictă a documentelor, că modernizarea nu era „refuzată” înainte de pandemie. Chiar informatizarea a fost angajată în educație și făcuse pași decisivi, precum înființarea RoEdunet (1998) și investirea a zeci de milioane de dolari pentru informatizare la diferite nivele ale educației, până în anul 2000 și, se înțelege, ulterior. Comunicarea online se practica deja în educație în anii nouăzeci, și nu doar de către lideri. Pandemia a obligat, însă, sistemul la trecerea pe scară mare la învățământ online.
Laurențiu Mușoiu observă cu acuitate ceva ce spune totul: „După ce am trecut de acest episod apreciat de mulți reprezentanți ai sistemului de educație, inclusiv de societate, un fiasco prelungit, el nu trebuie ascuns după perdeaua uitării. Ascensiunea digitalului la nivel global este o realitate pe care nu o poți ignora și nici eluda. Ea obligă și pe actorii din școala noastră la adaptare, dar nu realizată din mers și nu apelând la improvizații pentru a ieși la suprafață pentru moment, dintr-o situație pentru mulți, stânjenitoare”. El este în mod justificat optimist și scrie: „Învățământul online, în noua paradigmă va sparge barierele, ne va apropia foarte mult, iar prezența unor mari universități occidentale în România sau în oricare loc va fi mult mai facilă. Presiunea globalizării şi din această perspectivă va fi mult mai mare, iar universitățile românești vor trebui să facă fâță acestei noi provocări, va trebui să recunoaștem care ne sunt punctele slabe şi mai ales va trebui să schimbăm cu totul şi cu totul modul în care gândim învățământul de mâine”.
Diagnosticul lui Laurențiu Mușoiu rămâne însă, realist, pe terenul celor petrecute în realitate. „De fapt, școala românească a refuzat să învețe din experiența pandemiei! Din nefericire, era tot mai evidentă concluzia că nu s-a învățat aproape nimic sau, mai grav, că factorii decizionali din sistemul de învățământ românesc s-au ambiționat să nu se înțeleagă nimic. /…/La o privire spre marile universități de stat puteam constata nu doar că aceste instituții au rămas mult în urmă cu achiziționarea dispozitivelor care să asigure predarea online de calitate, ba chiar că aceste proiecte au fost abandonate. Un lucru au înțeles și universitățile din țara noastră: că înscrierea la admitere se poate realiza online. Dar chiar și la acest capitol se înregistrau încă mari lacune. Instituțiile de învățământ superior din România, care se visează pe poziții decente în topurile internaționale, au aceleași site-uri primitive, unde informațiile sunt greu accesibile studenților și care dau erori în mod regulat. În ceea ce privește învățământul preuniversitar, situația era și mai tristă. Strategiile de digitalizare și bibliotecile școlare online s-au dovedit doar povești”. Constatări amare, ce nu pot bucura pe nimeni, dar lucide ale unul analist atent.
A interoga cauzele situației din pandemie și, prin implicație, ale situației actuale este un gest pe care Laurențiu Mușoiu îl face direct, printre puținii din țară. El are dreptate când spune că „școala online este un experiment cu mai multe necunoscute”, după ce școala este, prin natura lucrurilor, sub impactul multor factori. În inventarul său al acestora intră starea infrastructurii, pregătirea profesorilor, formarea competențelor digitale, lipsa de coordonare a autorităților, reacția neprofesională a ministerului. Evaluarea sa atinge un spectru larg de cauze, inclusiv polemica politică notorie, în care fiecare partid care a guvernat aruncă vina pe alt partid. Plecând tocmai de la ceea ce consemnează Laurențiu Mușoiu, aș face mai explicită răspunderea pentru situația nefastă din educația românească ce revine Legii învățământului din 2011 – căci, ori pe ce față se întorc lucrurile, legislația este responsabila principală de situația de la nivelul unei țări. Nu se poate delega această răspundere!
Plecând chiar de la repetatele observații din cartea Școala în timpul pandemiei, aș spune însă, de asemenea, că, în societatea României actuale, sunt opinii diverse, dar, în destule domenii, nu rezultă dintr-o concepție organizată pentru a duce la o soluție viabilă. Rămânând la educație, este de observat că niciun exponent actual al sistemului din România nu are pregătirea, nici pedagogică și nici sociologică, nu are cultura instituțională și nici cultura cuprinzătoare pentru a scoate educația din criză. România s-a umplut de „prof.dr.” care spun banalități la amvon și în media și mai curând afundă în clișee mințile libere, ale tinerilor, dascălilor, părinților și ale publicului larg, decât le încurajează.
De fapt, oricât ar nemulțumi constatarea, este o realitate aceea că sunt tot mai puțini decidenți competenți ai educației în sistemul României de astăzi. Este ușor de sesizat că și atunci când se străduie, tot felul de „aleși” și „desemnați” actuali procedează intuitiv, la nimereala experienței personale, pe care orice om trecut prin școală o are. Responsabilii actuali de instituții nu au pregătirea necesară funcției și rolului – de situație fiind responsabilă înainte de orice legislația selectării responsabililor. De altfel, se observă ușor, că, la noi, funcții de răspundere în educație se ocupă și se mențin și astăzi fără a se cere pregătirea și, în mod normal, experiența necesare. Spus direct, tentaculele unui regim prostocratic s-au extins continuu.
Ca efect, educația din România a și intrat, precum alte domenii, într-un declin perceptibil. Destul să observăm un fapt, accesibil la o simplă lectură. Când la noi, prin legea educației din 2011, educația se birocratiza, iar profesorii erau supuși la tot felul de controale birocratice, Germania era preocupată să le creeze spații de inițiativă profesională dascălilor. Iar când, la noi, aceeași lege reducea educația la un cognitivism sumar priceput, Franța decidea, prin ministrul educației, ieșirea din cognitivism ca bază psihopedagogică exclusivă a educației, acesta fiind socotit neadecvat pentru misiunea educației. Să nu mai vorbim de ceea ce se iniția în Polonia, Ungaria, SUA sau China!
Din păcate, educația din România ultimelor decenii a însoțit un declin mai amplu, în loc să i se opună, în mod firesc, acestuia. Se pare că încă nu s-a învățat că schimbări retorice și „modernizări” după ureche nu sunt reforme, iar propaganda electorală nu ține loc de dezvoltare! În cartea Școala românească în pandemie, Laurențiu Moșoiu aduce argumente numeroase că aceasta este realitatea și că nu s-a învățat nici chiar din pandemie.
Consider, la rândul meu, că el are dreptate și când subliniază că educația națională are nevoie de capete în stare să conceapă educația ca întreg și să vină nu doar cu ,,tehnicalități”, cum propun destui, ci cu soluții de organizare și de conținut adecvate unei ,,națiuni avansate”, cum se spune în țările de referință. Școala românească ar trebui eliberată de ierarhii greoaie și anacronice și de veleitarism, care anihilează inteligența nativă și inițiativa sănătoasă. Ea se află de fapt la ora la care are nevoie nu de o retorică goală a promisiunilor, ci de o reformă bine pregătită, căci s-au schimbat și nevoile societății, s-a schimbat cunoașterea, s-a schimbat tehnologia educației. Educația din România trebuie schimbată de la bază, învățând din nou ce înseamnă educație (formare, instrucție etc.) care are impact în viața din jur și cum se realizează ea.
Concentrarea finală a cărții lui Laurețiu Mușoiu pe profilul profesorului este justificată. Profesorul rămâne indiscutabil cheia deloc relativizabilă a educației. Dar am deveni nerealiști dacă nu am sublinia la fel de apăsat că este nevoie de schimbarea de sistem în educația actuală. Laurențiu Mușoiu enunță calități ale profesorului care ar fi de cultivat – „empatie, formator, inteligent, adaptabilitate, creativitate în digital, autodidact, facilitator, eficient, manager” – și aduce argumente chibzuite. Dascălul rămâne cheia educației și a sistemului – aceasta chiar împotriva impresiei unor veleitari, că dascălul ar fi devenit deja doar un mijlocitor, consemnată pe drept de Laurențiu Mușoiu. Nicăieri în lume nu se operează cu asemenea impresii.
Fiind cheia educației, nu înseamnă, desigur, că dascălul este totul. Dascălul operează într-un sistem, iar acesta este susținut, de la bază, de legislație. Cu legislația din 2011, s-a ajuns la declinul educației, cu cea nouă, din 2023, nu se iese din declin, ba chiar se adâncește declinul. În România este nevoie de o legislație a reformei profesional concepută, de către oameni în stare să-și asume întregul situației, cu cultura indispensabilă – o reformă capabilă să valorifice energiile existente.
La o discuție temeinică despre educație, de care în România actuală este nevoie ca de oxigen, de cartea Școala românească în pandemie nu se va putea face abstracție. Înainte de orice, este nevoie stringentă de asemenea descrieri cu acuratețe a ceea ce s-a petrecut. Nu se poate ajunge la o reformă efectivă și responsabilă fără precisa stabilire a stărilor de lucruri. În 1997, cu diagnoza de stare, care a fost publicată în prealabil, s-a început, de fapt. Nici nu se putea altfel!
Laurențiu Mușoiu vorbește pe bună dreptate de învățare din reacții la momente majore. Și din acest punct de vedere, cartea sa nu poate fi ocolită, căci criza educației nu mai este nicidecum oarecare. (Text publicat ca introducere a volumului, cu ușoare adăugiri)
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu