Una dintre teoremele noi ce se conturează, ale dezvoltării țărilor, este dependența modernizării de calibrul decidenților și al procedurilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu și-au putut justifica nici măcar diplomele pe care le pretind, cu alegeri trucate sau chiar anulate când nu convin rezultatele și în care se pilotează inși de mâna a patra spre vârf, evoluează chinuit și se dezvoltă anevoios.
În 2012 președinte al Chinei a fost ales Xi Jinping, o personalitate care a prezentat fără întârziere viziunea de strategie națională „China Dream”, axată, cum constată comentatori occidentali, pe „prosperitatea țării, mândrie și fericire colectivă și national rejuvenation” (Robert S. Ross, Jo Inge Bekkevold, eds., China in the Era of Xi Jinping. Domestic and Foreign Policy Challenges, Georgetown University Press, 2016, p.118). Comentatorii au remarcat faptul că Xi Jinping „caută să lege activitățile economice din China cu o emergentă strategie globală care să asigure exportul de capital excesiv din țară, tehnologie și capacitate industrială spre alții care au nevoie ….” (p.123). Președintele Chinei promovează o politică orientată spre consens, care abordează pragmatic obiectivele, în serviciul unei „întineririi a națiunii (rejuvenation of nation)”. Această politică a reușit cea mai amplă mobilizare a chinezilor din istoria modernă.
Președintele Xi Jinping a declarat că „pentru a realiza Visul Chinez noi trebuie să cultivăm spiritul chinez. Acesta este spiritul național cu patriotism în miezul său și spiritul timpurilor cu reformă și inovație în nucleu” (Xi Jinping, The Governance of China, Foreign Languages Press, Beijing, 2014, I, p.42). Devizele puse în joc sunt elocvente: „timp potrivit pentru a inova și a transforma visele în realitate”; „reforma și deschiderea continuă mereu și nu au sfârșit niciodată”; „continuarea cuprinzătoare a reformei”; „ameliorarea capabilității de guvernanță”; „creșterea economică trebuie să fie genuină, nu gonflată”; „deschidere mai largă spre lumea externă”; „tranziție spre creștere condusă de inovație”; „dezvoltarea unei țări, a unei guvernări și a unei societăți bazată pe lege”, „promovarea echității sociale și a justiției, asigurarea unei vieți fericite pentru oameni”; „sporirea publicității și a elaborării teoretice”; „eliminarea sărăciei și dezvoltarea accelerată în zonele sărace”; „educației mai bună și echitabilă”; „abordare holistă a securității naționale”; „o eră nouă de progres ecologic”; „o țară, două sisteme”; „a lucra împreună pentru cooperare mutual benefică”; „un nou model al relațiilor dintre China și Statele Unite”; „combaterea coruptiei și cultivarea integrității” etc.
Xi Jinping a preluat punctele despre integritate rostite de Hu Jintao în 2006, la reuniunea consultativă cu cele două organizații politice din afara partidului comunist – Liga Democratică a Chinei și Asociația din China a Promovării Democrației (p. 435). Pe Confucius actualul președinte al Chinei l-a asumat explicit. În 2014, la o reuniune privind the rule of law Xi Jinping a amintit explicit ceea ce spunea Confucius: „oamenii se vor supune dacă promovezi oameni drepți și înlături oamenii răului. Ei nu se vor supune dacă faci contrarul” (2017, II, p.131). Într-o reuniune din 2016 consacrată lămuririi conceptelor dezvoltării, Xi Jinping a lămurit conceptul de „dezvoltare centrată pe popor (people-centered development)” prin apel la opinia lui Confucius despre „prosperitate împărtășită (shared prosperity)”.
Desigur că în viața publică a Chinei actuale există și o reacție care vede critic economia de piață și cere dezvoltarea unei clase mijlocii care să ducă la democrație și reluarea unui anumit centralism al deciziilor. Sunt și adepți ai liberalizării, care susțin inițiativa privată, dar nu o opun interesului public. Proiectul dezvoltării Chinei moderne, al conducerii actuale a țării, asigurând modernizarea avansată și lichidând în primă instanță corupția, este însă larg împărtășit.
Are acoperire, în orice caz, teza că sunt manifeste în China actuală trei curente intelectuale, din care pleacă inițiative. Vederile sunt legate de nume emblematice, intrate în istoria țării și în istoria universală: abordarea axată pe egalitate a lui Mao Zedong, abordarea axată pe libertate și drepturi a lui Deng Xiaoping și abordarea axată pe civism, educație și cercetare a lui Confucius. Cele trei curente își asumă astăzi proiectul unei „civilizații a Chinei cu caracteristici chineze” în varii domenii. Coexistența acestor curente formează, de altfel, specificul intelectual al Chinei actuale (Gan Yang, <Das Verbinden der drei Traditionen> in der neuen Ära: Die Verschmelzung von drei Traditionen und das Wiederstarken der chinesischen Zivilization, 2005, în Daniel Leese, Shi Ming, Hrsg., Chinesischen Denken der Gegenwart. Schlüsseltexte zu Politik und Gesellschaft, C.H.Beck, München, 2023, p.176). Nici o țară nu are asemenea constelație de tradiții active în acest moment, iar China profită căutând să le valorifice. Opiniile chinezilor se diversifică în legătură cu legarea concretă a acestor tradiții.
În procesul modernizării China pune capăt unor tradiții, încât înăuntrul țării se discută aprins. De pildă, în 2004 s-a înlocuit, după 1300 de ani, ceea ce a întreținut încrederea populației în valoarea elitei societății – „sistemul examenelor imperiale”. China și-a recrutat multe secole elita prin examene an de an, la orice vârstă, pentru a obține titlul de Jinshi, pe care împăratul îl recunoștea, iar individul avea acces la anumite poziții în societate. În cursul modernizării acest sistem a fost înlocuit cu unul mai suplu, bazat însă tot pe performanța efectivă a individului în pregătire. China își modernizează viața, dar caută să nu scadă motivația și standardele înalte de pregătire a cetățenilor. Analiștii americani constată că în China grija pentru pregătirea competitivă a noilor generații este în prim plan, viitorul fiind pregătit atent.
Este foarte clar pentru chinezi că istoria i-a pus în legătură cu Vestul și infirmă orice tentație de izolare. Nu se mai poate înțelege China nici de către chinezi fără a înțelege Vestul. Pe acest fundal, pledoaria dominantă în China actuală este pentru conlucrarea dintre China și Vest prin adâncirea de fiecare parte a înțelegerii celuilalt. „Pentru noi nu este vorba de a studia China și Vestul în opoziție unul față de altul, ci mai curând de a studia mai adânc și mai cuprinzător Vestul” (p.189). Aceasta nu înseamnă a copia, căci modernizarea nu constă în imitare, iar „cunoașterea a ceva nu înseamnă a-l recunoaște ca necesar pentru tine”.
Teoreticieni de prim rang din China de astăzi discută valabilitatea distincțiilor consacrate de istoria modernă dintre stânga politică și dreapta politică. În continuare au trecere vederile unui intelectual, Li Zehou, care s-a sprijinit de-a lungul deceniilor pe Marx și Kant și a argumentat că este nevoie ca iluminismul să fie folosit nu numai în sfera ideilor, ci și în viața Chinei, după ce a obiectat lui Mao Zedong că în concepția sa asupra Chinei lipsește abordarea revoluției burgheze și a preocupărilor de democratizare.
Problema cheie în jurul căreia se discută rămâne însă valorificarea moștenirii impozante a lui Confucius în contextul modernității actuale. Directorul Societății Confucius, Tang Wenming (Universitatea Tsinghua, Beijing), susține că viziunea confucianismului ar fi imună la derapajele modernității și ar asigura Chinei o modernizare fără imitarea vreunei alte țări. În poziție alternativă, Chen Ming este de părere că la Confucius nu este vorba de o teorie politică, iar învățătura sa este o „filtrare cognitivă” a diferitelor poziții politice. Istoria recentă a confucianismului este aceea de a fi „parte a unui mozaic în societate, care adoptă atitudinea moderației. Spre deosebire de Guomindang și de Partidul Comunist, confucianismul nu a căpătat ocazia adecvată de a întemeia un partid, respectiv de a-și articula propriile sale scopuri și discursuri politice” (p.192). În plus, China a intrat în procesul globalizării, încât o „recalibrare ideologică” a devenit necesară. China trebuie modernizată, dar modernizarea ei nu se poate face copiind alte țări. „În China se ridică problema transformării unui imperiu tradițional într-o formă de stat modern”(p.193). Sunt necesare idei noi, căci nu dă rezultate preluarea tradițiilor ideatice ale statului național din alte țări.
Nu dă rezultate copierea modernizării din Vest, oricât de performantă este aceasta. Punctul de plecare nu poate fi, în mod realist, altul decât „națiunea chineză”, iar sub acest aspect confucianismul are multe de spus. „Visul chinez” la modernizare se poate satisface doar cu contribuția confucianismului. Acest fapt este asumat și de către cei care conduc China actuală, care au renunțat la „idealul universal, speculativ și utopic” în favoarea „satisfacerii nevoilor interne ale națiunii chineze”(p.195).
Iar confucianismul se deosebește de Daoism. Ambele înțeleg lumea admițând că Cerul este esența supremă și că în modernizare în joc sunt valori esențiale pentru umanitate. Dar confucianismul consideră că Cerul și Pământul au de a face cu păstrarea vieții omenești, încât conceptul cheie al confucianismului este cel de „umanitate”, de omenie. „Aplicat în filosofia politică, este vorba în cele din urmă de considerarea dezvoltării pașnice a vieții ca valoare supremă, sau, pentru a cita Cartea despre moderație și măsură: a se realiza pe sine și a chema la viață restul, ca și <a ajuta toate de sub Cer să-și împlinească viața proprie>” (p.195-196). Este ceea ce Aristotel exprima atunci când a numit „fericirea” drept bine suprem al vieții umane. „Optimum-ul politic, pe care Confucius l-a numit <sfânt (sheng)>, consta în aceea că oamenii ajung cât mai cuprinzător posibil satisfăcuți și se cultivă ei înșiși, pentru a asigura poporului o viață pașnică” (p.196).
Acest optimum este convergent cu principiul modern al guvernării poporului de către popor și pentru popor și cu valorile „naționalitate”, ,„drepturi ale popoarelor”, „bunăstarea poporului” din constituțiile moderne. Abraham Lincoln a exprimat cel mai clar, în Gettysburg Address, principiul, iar Sun-Yatsen a afirmat cele trei valori. Confucius a apărat ideea „statului familie (Familien-Staat)”, dar aceasta nu înseamnă că nu a înțeles problema „străinului”, cum spun unii. La el „statul familie este legat cu principiul <Toți de sub Cer (Alles unter dem Himmel)>” (p.196). „Iubirea”, cunoscuta valoare confuciană, este aici inclusă – ea începe, așa cum cerea Confucius, cu iubirea aproapelui.
Conform viziunii modernizatoare, individul se ridică mai presus de familia sa, până la nivelul statului, urcând trepte. „Armonia” este un concept confucian – unii, chiar gânditori din Vest, îl socotesc supraordonat în raport cu „libertatea”. Dar ceea ce este cel mai important este faptul că „armonia” este legată de o construcție în trepte a statului, pe care individul le poate parcurge. Chen Ming rezumă optica sa în felul următor: „Dacă noi considerăm visul chinez din perspectiva convingerii și a filosofiei politice, atunci socotesc următoarele trei aspecte ca deosebit de importante. Primul, depășirea stângii și dreptei pentru a ne întoarce pe pământul patriei noastre. Al doilea, legarea celor trei tradiții pentru a restabili totalitatea istorică. Și al treilea, înnoirea partidului stat pentru a trece de la versiunea bazată pe teoria claselor sociale la versiunea treptelor, care se bazează pe teoria statului națiune. Pe această cale se va împlini direcția unei mari reconsolidări a națiunii chineze mai clar, în ritm continuu” (p.197).
Chen Ming amintește că la un moment dat chiar Mao Zedong a spus că țara sa, China, ar trebui să urmeze tot ceea ce s-a făcut de la Confucius la Sun Yatsen (p.209). „Conceptul națiunii chineze este inclusiv, nu exclusiv. El nu ia nici clasele sociale ca punct de plecare. A plăti respect continuității istorice cere construcția unui întreg istoric” (p.210). Pentru această abordare, „premisa și condiția obligatorie constă în aceea că teritoriul nostru nu este rupt și comunitatea poporului nu este scindată” (p.212). Și partidul care conduce vine reconstruit. ”Partidul a fost înființat spre a servi statul și poporul” (p.215). Postulatul lui Confucius – „toți de sub Cer (Alles unter dem Himmel)” are actualitate, iar conducerea societății are înainte de toate obligații față de restul. Apelul lui Sun Yatsen, care cerea conducerii idealism, entuziasm, răspundere și disponibilitate la a se sacrifica (p.215), este, de asemenea, actual. China are mai multe partide astăzi, dar „pentru a păstra unitatea națională și standardul de viață a unui nivel modest nu ne rămâne altă alegere decât a vedea binele și a spera la ce-i mai bine” (p.218).
China actuală are intelectuali informați la cel mai înalt nivel și capabili să dea soluții proprii. Qiu Feng (pseudonim al neoconfucianului Yao Zhongqiu, profesor la Universitatea poporului din Beijing) consideră confucianismul rădăcina culturii chineze, care o imunizează față de crize, chiar dacă evoluția modernității i-a afectat centralitatea în viața Chinei. În reacție, Liu Qing spune că „în China actuală confucianismul nu mai reprezintă <rădăcina culturii>” (Liu Qing, Das Wiederaufleben des Konfuzianismus und die moderne Politik, 2012, în Daniel Leese, Shi Ming, Hrsg., Chinesischen Denken der Gegenwart. Schlüsseltexte zu Politik und Gesellschaft, 2023, p.228). Se poate spune altceva: Confucius a creat o tradiție majoră a civilizației umane, dar „cultura chineză are ca totdeauna subiectivitatea ei proprie și specificul, iar confucianismul este numai o parte a întregului (s-ar putea să fie chiar o parte importantă), dar ortodoxia în materie nu mai este valabilă” (p.229). Desigur, „multe idealuri și învățături confucianiste (mai ales <calea celui nobil>) ar putea ajuta la a depăși defectele modernității”(p.230).
Mulți încearcă folosirea confucianismului ca politică. Numai că „spus fără ocolișuri, cred că multe dintre ideile și planurile confucianismului politic subestimează serios limitările la care modernitatea constrânge politica” (p.233). „Lumea vieții trăite (Lebenswelt)” a vieții chineze actuale este compus din tradițiile chineze, dar și din cultura modernă a Chinei și din cultura modernă venită din afara Chinei. „În practicile culturale din China Vestul este deja inerent”. „Altfel spus, în China de astăzi factori care sunt înrădăcinați în antichitatea chineză sau au rezultat din epoca modernă, împreună cu idei și concepte provenite din Vest, alcătuiesc orizontul praxisului nostru cultural” (p.237). Ideile egalitarismului, individualismului și pluralismului au prins rădăcini durabile și sunt părți componente al reprezentărilor din societate.
Confucianismul nu poate înlocui „democrația constituțională”, dar poate să o îmbunătățească (p.240).„Tradiția morală confucianistă accentuează conștiința răspunderii și spiritul de comunitate, ceea ce ar putea fi de ajutor pentru a împiedica individualismul bazat pe drepturi să se extindă” (p.240). Concluzia lui Liu Qing este că deocamdată revigorarea confucianismului este mai mult o mișcare intelectuală, al cărei viitor depinde nu numai de confucieni, ci și de condițiile istorice și sociale ale întregului situației. Confucianismul va exercita, însă, în continuare, influență ca un fel de „religie civică (Zivilreligion)”.
Azi suntem într-o situație istorică nouă. Așa cum ne spune, într-o carte informată, lucidă și responsabilă, cel mai profilat jurnalist german de la această oră, „umanitatea trăiește între timp cele mai dramatice schimbări geopolitice, geostrategice și geoeconomice în ultimii cinci sute de ani. Spus mai exact, trăim a treia deplasare istorică de putere a istoriei moderne….Secolul al nouăsprezecelea a fost secolul Europei, secolul al douăzecelea a fost secolul Americii. Secolul al douăzecișiunulea – așa sună cele mai multe previziuni la trecerea în acest secol, va fi secolul Asiei. Doar că este o eroare în această evaluare: va fi secolul Chinei” (Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesischen Jahrhundert, C.H.Beck, München, 2019, p.11). Nu mai este China anilor șaptezeci, cum își mai imaginează destui, ci o Chină atât de modernizată încât și Europa și America „trebuie să-și facă gânduri asupra întrebării cum vor putea înainta în emergentul secol chinez” (p.45).
Tot mai mulți comentatori americani, europeni și asiatici spun ceva similar. Iar la asemenea evaluări se adaugă criza democrației. Teorema după care alegerile au devenit mai dependente de lobbyuri și mediatizări costisitoare, decât de valoarea candidaților, nu poate decât să pună pe gânduri. Practic în multe țări este nemulțumire cu nivelul celor care ies „victorioși” din astfel de alegeri, pe care democrația clasică nu le-a prevăzut, dar cer deja o soluție.
O țară cu anvergura istorică și culturală a Chinei este mai sensibilă când este vorba de a-și decide direcția de evoluție. În joc este de fapt în lumea de azi situația valorilor modernității – iar chinezii semnalează fără ezitare acest fapt. (Din conferința Valorificarea lui Confucius, prezentată la Simpozionul Confucius și emergența Chinei contemporane, Suceava, 18-21 martie 2026)
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a
Adauga comentariu