Cu recenta sa carte, Pacea astăzi (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024, 322 p.), Andrei Marga abordează pacea, ca parte a filosofiei istoriei. El profilează acest concept prin dezvoltarea adusă la zi a vederilor deja clasice ale lui Kant și Habermas, dar în cadrul filosofic al pragmatismului reflexiv. Pacea este gândită aici în contextul rezultat din două războaie din trecut, al doilea război mondial și „războiul rece”, cu cortegiul lor de consecințe. Această abordare a păcii intervine pe fondul războaielor în desfășurare, Ucraina și Gaza, încât actualitatea și importanța ei practică sunt evidente. Ea a atras atenția în dezbaterile naționale și internaționale. Redăm în cele ce urmează introducerea autorului la volum. (Reporter)
Se trăiesc iarăși timpuri de tensiuni duse la extrem.
Din 2021 încoace, lumea a fost scindată din nou politic și ideologic – de data aceasta pe o argumentație originată în filosofia lui Karl R. Popper. Se postulează propagandistic că am fi în „trecerea obligatorie de la autoritarism la democrație”, așa cum și altădată s-au susținut, dogmatic, alte implacabile evoluții istorice (înaintarea irepresibilă a unei valori, „trecerea necesară de la capitalism la socialism” etc.). Nevoia unei corecturi a globalizării se folosește mai nou pentru a discrimina parteneri economici și comerciali. S-a ajuns însă la „sancțiuni economice” și de altă natură între marile puteri, apoi la segregări literare, artistice și sportive. După ce unele țări reclamă „amenințări existențiale” la adresa lor, se perorează în jurul convingerii că am fii deja în „războaie civilizaționale”. Două războaie sunt în curs – în Ucraina și Orientul Mijlociu. Altul este potențial, în jurul Taiwanului. Numeroase conflicte potențiale stau să explodeze.
Un fapt, între multe altele, este nou: nicio țară, cu excepția supraputerilor, nu se mai poate apăra singură. Acesta complică încă o dată relațiile internaționale. Două amenințări sunt, de asemenea, noi. Prima este aceea că, datorită mai strânsei conectări a țărilor lumii, mai repede decât oricând un război poate deveni astăzi război mondial. A doua este aceea că războiul mondial, din cauze variate, va fi unul nuclear – nu neapărat cu cele mai perfecționate arme, dar unul nuclear.
Cunoscând mai exact decât alții ororile războaielor, tot mai mulți istorici contemporaneiști de referință sunt preocupați de restabilirea păcii. Personalități implicate în evoluția la vârf a „inteligenței artificiale” atrag atenția asupra distrugerilor fără precedent ale războaielor ce pot veni. De ce nu s-ar ocupa din nou filosofii de reflecția asupra păcii?
Fapt este că, pe de o parte, sub asaltul epistemologiilor reduse la științele tari și sub impresia că analizele limbajului, fie și extins la comunicare, pe scurt, sub presiunea unui nou pozitivism tăinuit, filosofarea și-a redus preocupările cu care este, prin natura ei, datoare, ca promotoare a rațiunii în viața oamenilor. Cel puțin la noi, reducerea aceasta se datorează în cazul unora nu numai opțiunilor comode, ci, mai curând, oportunismului și incapacității de a fi la înălțimea misiunilor filosofiei. În definitiv, se poate observa că, în destule locuri, unii spun că fac epistemologie, dar au rămas cel mult la epigonism, adesea marginal, iar cei care pretind că scriu istoria filosofiei nu au dat nicio monografie rezistentă, în vreme ce alții, care promit eseistică, au rămas în orizonturi deja triviale. Vreo construcție filosofică nu a dat niciunul dintre aceștia.
Oricum, se poate pune întrebarea: Câți filosofi sunt văzuți cu argumentări în spațiul public? Câți au ceva de spus chiar din punctul lor de vedere filosofic, fie el și limitat, în fața subdezvoltării, falsurilor, nedreptăților? Câți ies azi din confortul stipendiilor și alocărilor de stat (date, pare-se, mai mult ca să tacă!) spre necazurile oamenilor? Câți au pregătirea de a exercita filosofia profesional, civic și etic conform marii ei tradiții?
După experiențele istorice dramatice de care au fost pline ultimele două secole, dar și după experiențele filosofiei înseși, un fapt se impune: atunci când este veritabilă, filosofia este promovare a gândirii în contextele realităților. Din capul locului, „gândirea” este ceva mai precis decât „mintea (mind)”, în care unii o dizolvă, altceva decât „inteligența” sau abilitatea asocierilor și combinațiilor, nu mai vorbim de împrejurarea că ea este altceva și decât „intelectul” sau stabilirea și generalizarea de stări de lucruri din trecut sau de azi, sau decât „specularea”, fie și în noi limbaje, în jurul a ceea ce se cunoaște. Opțiunea primordială a „gândirii” este abordarea întregului – firește, cu întreaga suită de mijloace disponibile și cu civismul și etica pe măsură.
Această optică privind misiunea gândirii a avut-o cu siguranță și Kant, dincolo de extraordinarele sale distincții pe harta cunoașterii și de principiile sale în domeniul eticii și al artelor. Proiectul de pace eternă al lui Kant nu doar că a rămas mereu o provocare în coasta conflictelor, dar pune întrebări stimulative și astăzi. La două sute de ani de la vestitul proiect Zum ewigen Frieden (1795), cel care a reconstruit transcendentalismul kantian la nivelul timpului nostru, ca transcedentalism lingual și comunicațional, Jürgen Habermas, a reconstruit și concepția kantiană asupra atingerii păcii. În Kants Idee des ewigen Frieden – aus dem historischen Abstand betrachtet (1995), concepția kantiană a fost lărgită cu noi condiționări ale păcii.
Caut să duc mai departe subiectul păcii înăuntrul sistematizării filosofice a „pragmatismul reflexiv”. Această filosofie unește acum analize, concepte și teoreme dintr-o seamă domenii care favorizează explorarea păcii. În rezumat, este vorba despre: o „viziune” asupra realității prin prisma sensului; o „interpretare a cunoașterii” plecând de la întrebarea ce se pune de către subiect; o „teorie a acțiunilor” presupuse de reproducerea umană a vieții; o „logică” ce consideră formalismul ca sistem al întemeierii argumentative; o „metodologie” care lărgește sfera metodelor dinspre observații factuale și legi cauzale, spre funcționalitate și trăirea vieții; o „monografiere a filosofiei contemporane” ca șir de inițiative de a conceptualiza sensul; o „teorie a societății” axată pe delimitarea mediilor reproducerii culturale a vieții și a unității și evoluției lor; o „teorie a modernității” care face față diferitelor fragmentarisme în care aceasta a derapat; o „filosofie a istoriei” axată pe interacțiunea sistemelor care s-au constituit în realitatea vieții, din care îi rezultă sensul; o „filosofie a dreptului” care readuce libertățile și drepturile la originea lor în recunoașterea demnității ființei umane, așază sistemul de drept pe tripticul relații de putere, cooperare și comunicare și-l trece prin legitimarea democratică; o „filosofie politică” care abordează statul de drept din perspectiva tripartiției factuale a puterilor, a sporirii controlului aleșilor de către cetățeni și a „democrației deliberative”; o „filosofie a educației” axată pe formarea de competențe, abilități de bază și familiarizarea cu valori, în condiții de formare în libertate; o „filosofie a religiei” care-și asumă emergența „societății postseculare” și un aggiornamento în tradiția iudeo-creștină; o „filosofie a artei” ca expresie elaborată estetic a vieții trăite; o „etică” concentrată pe valorile integritate și onoare; „studii românești” în optica democratizării până la capăt a României – o democratizare unită cu meritocrația; „studii strategice” care trag consecințe dintr-o nouă explorare a Uniunii Europene, SUA și Chinei, marii actori ai scenei lumii zilelor noastre, și iau în seamă schimbarea lumii la care suntem martori din perspectiva modernă a suveranității și a cooperării mutual avantajoase.
Fiecare dintre aceste componente a fost dezvoltată în scrierile pe care le-am publicat atât cât a fost necesar pentru a profila viziunea asumată. Se înțelege că aceste componente sunt interdependente, încât fiecare se susține împreună cu celelalte. Dezvoltarea a fost întreprinsă plecând de la considerentul că filosofia nu-și poate satisface misiunea fără cuprinderea în conceptele ei a întregului experienței umane a lumii.
Evenimentele istorice au astăzi o complexitate fără precedent și iau o nouă viteză. Ele provoacă teoriile existente, iar urgențele sunt acum noi. Ne aflăm în războaie, deja reale sau încă potențiale, care au în fond o rădăcină comună – chestiuni nerezolvate până la capăt din perioada postbelică.
Cu această premisă m-am încumetat să duc mai departe, cu volumul de față, abordarea păcii din locul în care au ajuns cei doi gânditori de referință universală, Kant și Habermas. Am plecat, se înțelege, de la tensiunile duse la extrem de astăzi și caut să le fac față cu rezolvări.
Valorific punctul în care au ajuns Kant și Habermas în privința păcii. Planul de pace al lui Kant din 1795 avea o lacună în subtext – asumpția că republicile ieșite din iluminism vor fi mai pacifice decât concurentele lor. Această asumpție nu s-a confirmat. Habermas a corectat lacuna în 1995, transferând asigurarea păcii organizațiilor internaționale rezultate din două războaie mondiale. Dar și această asumpție rămâne abia un ideal.
Sunt de părere că este în interesul Europei să se preocupe de pace, să ia în considerare cele două proiecte de pace și să accepte înnoiri. Concepția expusă în volumul Pacea astăzi, în materia analizelor factuale, poate fi sintetizată în cinci măsuri: 1. Anularea sub toate aspectele a Pactului Ribbentrop – Molotov (1939); 2. recunoașterea faptului că între state intervin acorduri, declarații, memorandumuri, dar dreptul internațional a fost și rămâne dreptul tratatelor; 3. elaborarea, semnarea și ratificarea tratatelor de încheiere până la capăt a celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”; 4. aranjament de securitate generală sub asumpția că astăzi securitatea proprie include securitatea vecinului; 5. reașezarea sistemului de relații internaționale pe temelia cooperării reciproc avantajoase a statelor suverane.
Reunesc în acest volum analize de pe parcursul anilor din urmă care au ca orizont pacificarea. Miezul concepției lor îl alcătuiesc articolele Proiect al păcii durabile (2024), în care fac distincția între „pace compromis”, „pace durabilă” și „pace eternă”, și Sensul păcii (2024), în care precizez condițiile păcii durabile. Întrucât războaiele țin de „dosare” diferite, aloc, firește, părți distincte celor două războaie de astăzi, în desfășurarea lor de până în luna martie a anului în curs.
Autor: Andrei Marga
(Din Introducerea la volumul Andrei Marga, Pacea astăzi, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024).
Adauga comentariu