Klaus Iohannis a făcut ce a putut într-o situație de toată jena, a vorbit despre România ca și cum ar fi un stat european normal, după ce, în trecut, a greșit grav comparându-ne cu Polonia în fața presei europene.
La fel a făcut și președintele Jean-Claude Juncker, când a dat impresia că mai putem fi încă membri egali în UE și a subliniat că e necesar un consens pentru statul de drept.
Nu sunt sigură că românii au înțeles ce a vrut să spună el și nici că asta arată că Juncker a înțeles ce se întîmplă aici, la noi, și lupta sălbatică pentru putere camuflată prost într-o luptă anticorupție. De, Jean Claude e ceva mai versat decît ziariștii, și nici nu are nevoie să vîndă ziare cu povești care pot concura cu jocurile video prin simplitatea lor.
La fel și Timmermans, cu care m-am întâlnit la OECD, unde a spus că într-o democrație nu trebuie să se ajungă la senzația că acela care pierde merge la închisoare, pentru că asta îi face pe politicieni să lupte contra statului de drept. A câștiga sau a pierde puterea într-o democrație trebuie să fie ceva mult mai puțin dramatic.
De doi ani încerc să vă spun că distrugem democrația noastră, dacă nu facem un pact pentru statul de drept.
Într-un asemenea pact, Lazăr ar fi lăsat să-și termine mandatul, indiferent cine l-a numit, dar nici el nu ar mai pune procurorii militari să îndemne protestatarii să toarne jandarmii, în timp ce uită vreo trei luni să-i aresteze pe demonstranții care au atacat jandarmii. E vorba de aceiași procurori militari cărora le-am spus acum un an – când ne-am văzut, la cererea lor – că nu s-au făcut examene balistice pentru morții de la Revoluție și că oțelul nu dispare, deci e cazul să îi dezgroape și să vadă cine a tras, dacă e să ajungă undeva procesul Revoluției. Desigur, nici vorbă de așa ceva, ne prefacem mai departe că facem dreptate, în schimb peste noapte ne mobilizăm pentru o banală demonstrație, și aia regizată de servicii.
Nu, nu ar fi o formă de târg murdar un asemenea pact, ci un exercițiu de reținere reciprocă. Așa funcționează statul de drept. Din păcate, din 2015 încoace s-au trecut niște limite, iar asta îndeamnă la excese reciproce. Limitele astea încălcate distrug statul de drept.
Pactul pentru statul de drept ar fi să numească CSM pe toată lumea și să nu mai scoatem de la naftalină secretara lui Dargnea și casa lui Iohannis. Dacă e să fie urmăriți Dragnea sau Iohannis, să fie pe ce fac acum și să fie exclusiv treaba justiției.
Pactul contra corupției nu ar trebui să aibă legătura cu justiția deloc. El ar fi să agreăm cu toții că universitățile care dau certificate la pușcăriași că scriu literatură academică, sau au plagiate multe, sau au școli de doctorat cu zero citări sunt suspendate și intră în program de supraveghere pînă pot da garanții că au ajuns la standarde. Și la fel la spitale. Cum ar fi aplicație pe smartphone de evaluare a oficiilor unde se plătesc taxe, sau se depun cereri, cu o notă 1-10 (destul un aparat la ieșire, ca pe Otopeni, cu cinci mutre). Cine nu are peste 5 i se schimbă șeful și se ia prin concurs unul cu program de cum să facem mai bine. Asta e calea de a preveni corupția, așa a făcut Australia, care în mai puțin de o sută de ani a devenit din colonie de pușcăriași țară de top în ce privește buna guvernare.
Cine crede că salvează țara externalizând chestiunea la Bruxelles se înșală. Trebuie să fii de o ignoranță abisală despre afaceri europene ca să crezi că România e vreun paradis al spălării de bani (Luxemburg, Malta și City-ul londonez sunt adevăratele paradisuri, nu noi; dovada, acum zece ani deja, Năstase a dat de necaz pentru că a vrut să spele banii mătușii Tamara) sau că România ar fi vreun paradis al favoritismului guvernamental (dovada- Tel Drum face drumuri doar în trei județe și cînd a vrut să ia fonduri europene a dat de bucluc; nici nu concurează la vreo autostradă mare, unde e, în schimb, Vinci, firma cu monopolul parcărilor publice din Franța).
Ultima oară când am invitat-o pe Monica Macovei la Berlin, i-a îngrozit pe studenții mei, tineri din diferite guverne europene, cu povești despre corupția din Parlamentul European. Două treimi din Comisia Europeană și o treime din Parlament, conform Transparency International, lucrează după ce și-au terminat mandatele în instituții europene la firme din registrul de lobby, pe care le-au reglementat chiar ei.
Avocata poporului europeană, o irlandeză bravă, a cerut să se facă o comisie de etică pentru investigarea lui José Manuel Barroso. După ce și-a încheiat mandatul, acesta s-a dus să lucreze la Goldman Sachs, firma care a ajutat Grecia și Italia să își camufleze deficitele, de exemplu cele cu calea ferată, îndatorată peste cap, vânzând acțiuni unei firme tot de stat, astfel încât datoriile să devină încasări. Goldman Sachs s-a jurat că nu l-au luat să facă lobby și nici nu va călca pe la Comisie, dar nu peste mult timp l-au surprins unii cu un vicepreședinte al Comisiei, punând lumea la cale. Comisia de etică ne-a anunțat că nu știe unde au greșit, pentru că nu știm ce e integritatea (Curtea de la Luxemburg nepronunțându-se vreodată, în istoria ei, pe această temă spinoasă).
Guy Verhofstadt e un un campion al profitului din ceea ce la noi ar fi incompatibilități, cine face liste negre la Bruxelles îl pune totdeauna în frunte. Despre Elmar Brok o las pe Monica să vă spună. Parlamentul European se luptă de ani de zile cu OLAF, ca să aibă imunitate aleșii și să nu poată fi percheziționat. De ce ne expunem noi la judecata unui asemenea for, care l-a lăsat pe Berlusconi (șeful președintelui Tajani) să distrugă legislația anticorupție din Italia (scoțând din legi toate articolele care îl priveau pe el, micșorând termenele de prescripție, introducînd praguri la contabilitatea dublă și abuzul în serviciu), care îl lasă pe Alexis Tsipras să elimine procurori șefi anticorupție și să numească șefi de Curte Supremă contra avizului CSM, fără nicio observație, doar pentru că opozițiile lor nu se poartă ca ai noștri?
Cum e cu putință ca România – care a ajuns aproape la război civil din cauză că am încercat să ne facem ordine în casă – să ia sancțiuni, iar bulgarii, care nu au făcut nimic, să nu aibă nicio problemă?
Ce vă închipuiți că va aduce asta, altceva decât încă o piatră la temelia inegalității europene? Verhofstadt și Weber au spus deja ce-i interesează: o Europă în care să nu se mai ia decizii în unanimitate, deci în care să nu mai existe egalitate. Deja nu prea e cine știe ce. Dar o asemenea Europă nu poate exista, căci, până și la ONU, temeiul asocierii între state e egalitatea, deși acolo avem membri pe Siria sau Libia. Este imposibil să faci uniuni de state altfel decât pe bază de egalitate, tot așa cum nu poți avea democrații decât pe bază de egalitate a votului. Când acești oameni, care nu au vrut niciodată să lărgească Europa spre Est (partidul lui Weber din Bavaria a fost constant contra integrării României și Bulgariei), vor reuși să facă o Europă cum își doresc, acesta va fi și sfârșitul ei, pentru că vor mai ieși și alții după englezi. Asta a vrut să spună Oettinger când a zis că românii contribuie și ei la sfârșitul Europei. Nu înadins. Din înverșunare și din inconștiență, pentru că au o mentalitate de colonie și cer chiar ei să fie tratați altfel decît grecii sau polonezii. Chiar dacă vrea binele, Monica Macovei greșește, iar de Sigfried Mureșan și de Preda care au ținut trena Elenei Udrea ce să mai spun? Așa luptători pentru integritate nici la dușmani nu le doresc.
De asta nu pot fi de acord cu sancționarea României de către Parlamentul European, indiferent că Dragnea, Toader și Kovesi ar merita sancțiuni cu toții, ca și șefii lor de prin servicii, cu care sunt așa servili. O țară nu trebuie să se expună singură discriminării internaționale, orice prostii ar face liderii ei, ci trebuie să aibă demnitatea de a-și rezolva problemele singură.
Roma, 26 octombrie 2018
Autor: Alina Mungiu-Pippidi
Sursa: România curată
Sensuri ascunse ale multiculturalismului
Cristi Pantelimon 22 octombrie 2018 0 Comentarii
Cultural
Dacă e adevărat, așa cum spunea Carl Schmitt, că toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului nu sunt altceva decât concepte teologice golite de conținutul lor propriu-zis teologic (sau secularizate)[1], în cazul multiculturalismului ideea poate fi dusă mai departe și putem ajunge în sfera opoziției: conceptele de bază ale multiculturalismului nu sunt decât concepte teologice care, după ce au fost golite de conținut teologic, au fost umplute de un conținut anti-teologic. Cu alte cuvinte, multiculturalismul nu are numai o natură secularizată, ci și, dacă ni se permite, unadiabolică, în sens literar.
Multiculturalismul este, într-adevăr, un avatar al individualismului liberal, unul de ultimă oră, care consideră că este suficient de matur pentru a trece de la faza „locală” a manifestărilor sale la faza „globală”. Liberalismul globalizat nu putea, într-adevăr, duce decât la multiculturalism. Unul dintre conceptele centrale ale liberalismului individualist este cel de drepturi (ale omului). Structura de bază a multiculturalismui se ridică pe ideea de drept, în sensul drepturilor omului, la care se adaugă filosofia diversității dublată de cea a egalitarismului. În final, toată construcția se termină cu ideea afirmării de sine sau a acțiunii afirmative. Dar, așa cum a arătat David L. Schindler, din perspectivă teologică (catolică, în acest caz, care coincide cu orientarea religioasă a lui Carl Schmitt, citat mai devreme), liberalismul și conceptul acestuia de „drepturi” este bazat pe o logică represivă. Această logică represivă se întemeiază, finalmente, pe un soclu relativist. Drepturile omului, în varianta liberală, spune D.L. Schindler, sunt, în esență, drepturi de natură negativă, nu pozitivă: ele se reduc la nevoia de a respecta independența celuilalt, dar nu se pune problema de a-l asista (sens pozitiv, de ajutor) pe acesta într-un fel sau altul. Liberalismul duce ideea de drept numai până la nivelul unei interferențe formale, negative, cel mult neutre a ființelor umane unele față de altele. Nicio clipă el nu-și pune problemadreptului–responsabilitate față de celălalt [2]. Această viziune neutrală despre drept este apoi preluată în gândirea juridică și este baza tuturor concepțiilor juridice actuale: acestea sunt, astfel, despărțite de ideea de Dumnezeu sau de ceilalți, construindu-se în jurul unei imagini formaledespre individ[3].
Întocmai cum ideologia drepturilor omului pornește aparent de la un adevăr indiscutabil, de natură teologică (demnitatea umană, pe care o și invocă adesea în sprijinul propriu), pentru a ajunge la o ideologie care desfigurează această demnitate, prin „fabricarea” tuturor „drepturilor” posibile, unele mai stranii decât altele (se ajunge ca în numele drepturilor omului să se accepte avortul, adică refuzul dreptului fundamental la viață al celui încă nenăscut, dar viu![4]), la fel ideologia multiculturalismului pornește de la un „adevăr” aparent și vizibil, anume diversitateaculturală, etnică sau religioasă, pentru a forța ideea că această diversitate se poate impuneînaintea unității componentelor ce intră în întregul astfel constituit. În cadrul ideologiei moderne a drepturilor omului, drepturileprevalează asupra responsabilităților, ceea ce este nefiresc. Orice societate este un echilibru de responsabilități și drepturi; ba chiar, am putea spune că societățile „normale” (înțelegând prin acest termen societățile tradiționale sau cele în care valorile tradiționale sunt încă vii, cum ar fi societățile orientale), responsabilitățile sunt primele care apar, după care se nasc și drepturile[5]. Demnitatea umană se manifestă nu atât prin drepturi, cât prin responsabilități!
Ideologia drepturilor omului falsifică raportul spiritual și natural dintre responsabilitate și drepturi. Ideologia multiculturalismului falsifică raportul spiritual și natural dintre unitate și diversitate. Diversitatea este fiica unității, și nu invers. În schimb, multiculturalismul accentuează doar diversitatea, neglijând sau considerând periculoasă latura unității, pe care o suspectează de… accente totalitare.
Ideea unității nu are decât un raport formal și exterior cu ideea totalității. O totalitate poate fi, și cel mai adesea este, o simplă însumare formală, exterioară, deci artificială. Adevărata unitate este de regăsit în ideea de universalitate. Dar, aici, universalitatea nu înseamnă „răspândire universală”, ci unitatea care traversează și unește astfel toate aspectele diverse ale întregului. Multiculturalismul, neglijând ideea unității ca universalitate, ajunge, fără să vrea, în plin „totalitarism”, adică în plină totalitate artificială, prin însumarea unor elemente exterioare, fără legătură firească, naturală, unele cu altele. De aceea multiculturalismul poate fi suspectat, din punct de vedere teologic, de caracter diabolic, în măsura în care apropie elemente care sunt de fapt separate, sau, și mai precis, pe care el însuși le-a separat înainte, pentru a le pune mai bine în relief și a le contura în termeni individuali.
Multiculturalismul are două etape majore în construirea realității sale sociale și metafizice: prima etapă (obligatorie) este aceea a descompunerii unităților, a desfacerii unităților care compun lumea socială și proiectul său metafizic. A doua etapă este aceea a aglutinării acestor elemente descompuse în prima fază. Toate demersurile multiculturaliste sunt la început demersuri de separare și apoi de recompunere artificială a lumii sociale, după procesul de separare. Întocmai ca un tablou care este inițial spart în mai multe fragmente, pentru a fi recompus, și care finalmente nu este mai mult decât un puzzle, ale cărei separări și fragmentări nu mai pot fi niciodată „resorbite”, multiculturalismul are nevoie de ruperea elementelor componente ale unității sociale, pentru ca ulterior, conform cu premisele sale filosofice de natură iluministă, să recompună, rațional, metodic și „corect” aceste fragmente.
„Victimele” multiculturalismului: cultura, politica, identitatea, individul, comunitatea
Prima victimă a multiculturalismului este chiarcultura – înțeleasă ca set de organizare a valorilor și de cult al acestora. Multiculturalismul organizează cultul diversității, dar se dezinteresează complet de conținutul adânc al culturii, care este primordial religios și etic. Multiculturalismul produce un cult rațional al unor realități imanente, cele care îi convin (diversitate, minoritate, egalitate), dar trece sub tăcere alte realități, unele metafizice, altele imanente (rasă, majoritate, Dumnezeu).
Multiculturalismul este un protest împotriva Culturii, pentru că aceasta asimilează (termenul este repudiat), iar pariul multiculturalismului este, dimpotrivă, așa-zisa „revoluție expresivistă”[6]. Într-adevăr, orice cultură este un lăcaș al asimilării, în sensul integrării în sensurile tradiționale ale vieții. Dar multiculturalismul nu poate admite pierderea sinelui individualizant, accentul său căzând mereu pe afirmarea de sine. Tradițional, diferența dintre sine și Sine a fost o piatră de hotar a înțelegerii destinului ultim al omului. În vreme ce sinele este efemer și înșelător, Sinele este peren și singur adevărat. Tradiția țipă după eliberarea de sinele înțeles ca ego, spunea Ananda Coomaraswamy. În lumea modernă, dimpotrivă, ego-ul sau sinele culturilor este cel care este valorizat pe deplin. El este singurul luat ca reper. În aceste condiții, nu este de mirare că cea mai remarcabilă reușită a afirmării culturale egolatre de azi este un soi de diversitate zgomotoasă, obositoare și previzibilă; odată cu blocarea esenței metafizice a culturilor (manifestate prin Sine), acestea se transformă în coruri colective, previzibile și lipsite de creativitate. În fond, cultura, astăzi, este un produs artificial, ca orice produs al societății de consum. Cu cât este mai tare afirmată, cu atât o cultură este mai artificială.
Același lucru se petrece și în alt domeniu predilect al multiculturalismului, acela al drepturilor minorităților. Minoritățile sexuale nu mai sunt „doar” minorități sexuale, ci sunt „consacrate” cultural, creditate adică în manieră aproape metafizică. Ele sunt „creatoare de cultură” și reprezintă, în sine, un stil de viață și, implicit, un stil cultural. Are loc astfel o „culturalizare” a sexului și a minorităților sexuale, ceea ce aduce cultura în plin derizoriu. Problematica sexuală este instituită ca problematică esențială a vieții omului de azi, fără nicio referință la etica tradițională, care avertizează omul în legătură cu pericolele inerente oricărei exagerări a preocupărilor legate de plăcerile trupului. Pentru că diversitatea culturală trebuie să atingă orice element social, s-a considerat că și minoritățile sexuale sunt egal îndreptățite la viață „culturală” în cadrul cetății. Astfel, viața sexuală (hetero, dar și homosexuală) este așezată pe același plan de importanță cu viața religioasă sau cu viața culturală „tradițională”.
În plan social-politic, lucrurile sunt și mai dramatice, mai ales ținând cont de contextul global în care se desfășoară azi viața omului modern. Din această perspectivă, multiculturalismul atacă fundamentelepoliticului. Vizate sunt aici minoritățile etnice. Ideea că o minoritate, în general, este demnă de atenția crispată de care se bucură azi era o idee cu totul străină spiritului politic clasic. Chiar Părinții Fondatori ai democrației americane erau atenți ca Republica să nu fie pericitată de facțiuni, adică de minorități constituite pe diverse criterii, care ar denatura sensul întregului politic, al comunității politice americane. Părinții națiunii americane aveau încă noțiunea unui corpuspolitic transcendent, care depășește simpla însumare a intereselor sau perspectivelor individuale. Dimpotrivă, multiculturalismul aduce în prim-plan ideea de minoritate; majoritatea este considerată oprimantă; cel mult se admite că întregul sau corpul politic este urmarea unei însumări de minorități, de facțiuni individualizante. Cu alte cuvinte, în loc să se caute elementele de apropiere dintre toți, care să genereze întregul și unitatea politică, multiculturalismul rămâne adeptul ideii de separare fundamentală a ariilor diferite din corpul politic. În felul acesta, politica nu mai are caracter integrator, ci se transformă propriu-zis într-o luptă dură dusă de diferitele facțiuni politice pentru supremație. Culoarul spre anarhie și violență este astfel deschis.
Interesantă și instructivă este și relația multiculturalismului cu ideea de identitate, pe care acesta o consideră esențială pentru demersurile sale.
În antichitate, identitatea personală a fost trecută mereu în plan secund, după cea care ținea de comunitate[7]. Astăzi, identitatea personală trece înaintea identității de grup. În același timp, multiculturalismul valorizează excesiv ideea de grup diferențiat, dar astfel el nu face altceva decât să individualizeze comunitatea. Dar o „comunitate” individualizată, adică formată din indivizi, este un non-sens. Multiculturalismul își subminează propriile sale premise teoretice, prin aceea că răstoarnă raportul tradițional și firesc dintre întreg și parte.
Multiculturalismul însă nu este o simplă afirmație, ci și un program, o luptă pentru afirmare. Toată ideologia acțiunii afirmative ține de această luptă pentru recunoașterea și impunerea temei; în fond însă, dacă rădăcinile multiculturalismului sunt, așa cum am văzut, individualiste, tema recunoașterii nu face altceva decât să arate, așa cum spunea Hegel, non-autosuficiența omului[8].
Multiculturalismul se manifestă ostil la adresaindividului și a individualității, în mod straniu, dar explicabil. Pornind de la ideea recuperării individualității, trebuie să nege orice idee de individualitate și orginalitate, fiindcă prezumă că toate individualitățile sunt egale. Egalitarismuleste, așadar, ghilotina sub care cad toate ideile generoase ale multiculturalismului; produs al unei modernități post-revoluția franceză (1789), al unui individualism care va duce, în plan economic, la absolutismul de piață, acolo unde totul are un preț și totul e de vânzare, multiculturalismul nu face altceva decât să instituie o piață a identității, pe care, evident, cei mai strălucitori, adică cei care au etichetele cele mai colorate, par a fi cei mai importanți. Logica exterioară, suprapusă, a acestui imanentism economico-social face ca multiculturalismul să nu fie altceva decât varianta ideologic-culturală a unui infra-capitalism cu parfum etnic, rasial sau cultural.
Multiculturalismul atacă însă, firesc, ideeacomunității. Este adevărat că identitatea noastră nu se construiește decât prin intermediul oglinzii celorlalți; din acest punct de vedere, multiculturalismul pare a avea dreptate. Dar greșeala sa fundamentală este aceea de a „stimula” identitățile colective după modelul celor individuale și într-o manieră rațională, care seamănă cu un proces de afirmare de sine. Astfel, identitățile colective sunt „obligate” să ocupe același loc pe un podium valoric ideal, să participe la aceeași competiție (în care toate premiile sunt egale) și să se afirme la același moment, ceea ce este nefiresc.
Ca orice ideologie, multiculturalismul exagerează în ambele direcții: atunci când „obligă” colectivitățile să se afirme, dar și atunci când interzice importurile culturale sau civilizaționale care i se par contrafăcute: exemplele recente date de un autor francez sunt relevante[9]. În lucrarea sa Fața ascunsă a multiculturalismului, autorul canadian Jérôme Blanchet-Gravel exemplifică cu ajutorul așa-zisului principiu multiculturalist al refuzului aproprierii culturale o serie de exagerări stranii, cum ar fi interdicția ca handicapații să practice yoga (considerată a fi apanajul orientalilor), interdicția aplicată canadienilor de a purta coafuri cu pene, deoarece acestea aparțin indienilor sau interdicția de a vinde bumeranguri, deoarece ele aparțin doar aborigenilor australieni! Dar, încă odată, în spatele acestor aparent corecte precauții legate de importurile culturale nefirești, mimetice, stă o grijă la fel de nefirească pentru „diversitate”; ca și cum o cultură ar putea fi desființată de forma fără fond pe care o naște într-o altă zonă culturală. Această grijă seamănă, efectiv, cu grija pe care un muzeograf o poartă unui exponat unic, dar mort, din cadrul muzeului sau ariei sale de cunoștințe.
Multiculturalismul și „renovarea” spirituală a Occidentului
S-a făcut afirmația, în mediile sociologilor și filosofilor canadieni (Canada este una dintre cele mai „expuse” țări din perspectiva multiculturalismului efectic, concret), că multiculturalismul ar putea fi o ocazie de renovare spirituală a Occidentului, în linia orientalismului special al lui René Guénon[10].
Afirmația, interesantă, este o exagerare. „Criza lumii moderne” pe care o teoretiza Guénon nu avea și nu putea avea leac, cel puțin nu unul obișnuit. Orientalizarea de care același autor vorbea nu însemna deloc „multiculturalism orientalizant”, ci transformarea interioară a Occidentului, orientalizarea Occidentului și, practic, dezoccidentalizarea. Dar, un astfel de fenomen nu este de întrezărit în vremea noastră, la aproape un secol de la momentul la care scria Guénon. Mai degrabă se manifestă fenomenul contrar, de occidentalizare a Orientului. Cât despre Occident, destinul său este acela al unei perpetui agonii întru multiculturalism (dezbateri mereu la zi despre transformările sociale efective și măsurile sau accentele pe care multiculturalismul le poate aduce acestui tablou al realității). Nu degeaba, în ultima vreme, cei care se pronunță din ce în ce mai mult despre multiculturalism sunt sociologii, care vin cu aparatul specific al periodizărilor (diferențele dintre situația economico-socială a Occidentului din anii ʼ60 și cea din anii ʼ90 sau de azi) și conceptualizărilor lor (rasă, religie, valori economice și politice, iată subiectele de bază ale sociologiei ce se preocupă de problemele multiculturalismului). Dar aceste dezbateri nu vor putea, în opinia noastră, schimba cursul major al evenimentelor, iar multiculturalismul „matur”, cel ideologic, va continua să plutească la baza gândirii comune a societăților occidentale moderne, spre nenorocul lor[11].
Care este trăsătura cea mai vie și în același timp cea mai dăunătoare a multiculturalismului? Este respectul pios, dar în fond foarte „necultural” la adresa oricărei „culturi” sau oricărei manifestări „culturale”. A respecta toate fragmentele unei civilizații materiale dintr-o poziție de turist completat de un antropolog amator este tot ce poate oferi astăzi multiculturalismul, mai ales în țările cele mai dezvoltate ale Vestului.
De fapt, recuperarea spirituală prin multiculturalism caută soluții la pierderea Identității spirituale odată cu dezangajarea Divinității din lumea noastră. Mai mult decât o colecție de fapte declarate culturale nu putem descoperi în acest muzeu al antichităților care a devenit lumea modernă.
Multiculturalismul este drama care privește orice Cultură: când aceasta nu mai are capacitate integratoare, evoluează în două direcții aparent opuse, dar care se întrepătrund: pe de o parte, ideologic și politic, caută să asigure „egalitatea de șanse” și de exprimare culturală (pentru a compensa lipsa de integrare), pe de altă parte, forțează o integrare de ordin politic-cetățenesc, cu ajutorul stimulentelor materiale. Ceea ce era vechea integrare în universalitate prin atracția culturală comunitară a devenit acum stimulare cetățenească, politică și economică. Ceea ce era ierarhia și diferențierea axiologică, definite în funcție de criteriile tradiționale ale culturii, a devenit acum toleranță și respect al diferențelor; dar acest respect și această toleranță scapă din vedere tocmai ideea de ierarhie.
Lumea și cultura occidentală modernă este lovită de handicapul incapacității de a ierarhiza în termeni tradiționali. Pentru a scăpa de această angoasă, ea declară o „amnistie generală” și o egalitate de principiu a tuturor faptelor culturale sau culturilor diferite. Dar incapacitatea de a ierarhiza în propria cultură este legată de incapacitatea de a sesiza autenticitatea celorlalte culturi. De aceea, culturile „asimilate” sunt, de fapt, culturi desfigurate. Cele tolerate sunt de-a dreptul ignorate. Multiculturalismul ignoră ceea ce declară egal ca importanță și desfigurează ceea ce pare a putea înțelege.
Dilema multiculturalismului modern seamănă cu cea a teoriei dezarmării: pentru a obține pacea e nevoie ca toate statele să se dezarmeze. Problema este că niciunul nu vrea să fie primul care se dezarmează într-un context în care nu e sigur că va fi urmat automat de toți ceilalți.
Din perspectivă multiculturalistă, identitatea ține loc de arme: cine vrea să trăiască în bună înțelegere cu ceilalți, trebuie să renunțe la accentul de separare ostilă pe care fiecare cultură îl are față de celelalte, vecine. Adesea, multiculturalismul, în loc să atenueze conflictele culturale prin relativismul intrinsec de care dă dovadă, obține efectul contrar, tocmai pentru că predică o lume a respectului și păcii universale care nu există decât în teorie. Conștiința acestei utopii face și mai dramatică acceptarea luptei dintre culturi ca alternativă la moartea lor spirituală prin toleranța neutralizatoare reciprocă.
Care ar fi soluția la neutralizarea și dezangajarea operate de multiculturalism? Desigur, o reierarhizare a întregului corpus social și cultural al lumii moderne. Dar această reierarhizare presupune obligatoriu lupta și conflictul, lupta cu inferiorul și abaterea lui, impunerea elementelor superioare și alungarea celor degradante. Însă acest lucru ar însemna, de fapt, negarea de sine a unui Occident, care, conform viziunii celor mai importanți filosofi ai Tradiției (Evola, Guénon, Coomaraswamy) nu a făcut în vremea modernă, în special după Renaștere, decât să-și taie punțile spre Tradiție, pe urmele unui conform material și economic mereu reînnoit, mereu gata de progres.
[1] Carl Schmitt, Teologia politică, București, Ed. Universal Dalsi, 1996, p. 56.
[2] D. L. Schindler, The Repressive Logic of Liberal Rights, în „Communio”, winter 2011, p. 531, la adresa https://www.communio-icr.com/files/Schindler_Repressive_Logic_of_Liberal_Rights.pdf.
[3] Fiul lui D.L. Schindler va duce mai departe acest tip de gândire și va afirma, în titlul unei cărți recente, nici mai mult nici mai puțin că libertatea modernă are un caracter diabolic – D.C. Schindler, Freedom from Reality: The Diabolical Character of Modern Liberty, University of Notre-Dame Press, 2017.
[4] O critică recentă a acestei ideologii a drepturilor omului, folosită inclusiv ca armă geopolitică, în Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme. Pour défendre les libertés, Paris, Pierre-Guillaume de Roux, 2016.
[5] Este din această perspectivă interesant capitolul al treilea al lucrării lui Alain de Benoist dedicată drepturilor omului, care pune problema drepturilor omului din perspectiva diversității culturale. Autorul arată că drepturile omului, înțelese în stil occidental, reprezintă un aspect minoritar al problematicii respective. Mai mult, în contra curentului individualizant al drepturilor omului, în 4 iulie 1976 s-a adoptat o declarație universală a drepturilor popoarelor, la Alger, tocmai pentru a marca ideea prevalenței comunitare în raport cu drepturile-pretenții ale indivizilor (p. 99 în lucrarea citată a lui A. de Benoist).
[6] Alain de Benoist, Nous et les autres. Problématique de lʼidentité, Krisis, Paris, 2006, p. 7.
[7] Alain de Benoist, Ibidem, p. 3 și urm.
[8] Ibidem, p. 7.
[9] http://www.bvoltaire.fr/la-face-cachee-du-multiculturalisme-de-jerome-blanchet-gravel-editions-du-cerf/.
[10]http://classiques.uqac.ca/contemporains/blanchet-gravel_jerome/Le_multiculturalisme/Le_multiculturalisme.pdf
[11] Un exempul de discurs rațional-sociologic, fără urmări esențiale, după părerea noastră, în M. Wieviorka https://www.raison-publique.fr/IMG/pdf/Wieviorka_multiculturalisme.pdf
Articolul a apărut inițial în nr. 3/2018 al revistei Punctul Critic
Un articol de: Cristi Pantelimon
http://www.estica.eu/article/sensuri-ascunse-ale-multiculturalismului/