Un singur lucru aș mai adăuga la ce a spus Părintele Ioniță, pornind de la un argument din binevenita sa intervenție care nu e dezvoltat îndeajuns. Și trebuie pusă următoarea întrebare:
Ce anume să sărbătorim împreună?
Eu știu că Occidentul nu e tot o apă și un pământ, nici nu cunosc în detaliu situația din țările unde au studiat sau pe unde au fost ambasadori stilații. Știu însă că acolo unde mi-am făcut eu studiile, Paștele era zi de picnic. Era la fel cum e 1 mai la noi. La noi sunt pline magazinele, bisericile, iar în ziua de Paști orașul e pustiu, toată lumea petrece cu familia. Una peste alta, la noi încă se simte Paștele. Îl simt și ateii. Îl simt și dracii și se cutremură. În Canada nu se mai simțea nimic. Era o duminică precum oricare alta. În schimb, ies cu milioanele la paradă.
De Crăciun situația era diferită, dar și atunci îl sărbătoresc mai mult pe Moș Crăciun decât pe Mântuitorul Hristos. Încet, încet ne luăm și noi după ei, însă nu atât de repede pe cât și-ar dori unii. Ba, cine știe, poate că vom profita de avantajul înapoierii și vom apăsa pe frână dacă vom constata că până să ne urnim noi din loc, așa habotnici, înapoiați și zadarnic mânați de la spate de ‘teletuali’ cum suntem, ei se vor fi dus deja în cap.
Dar chiar și de Crăciun nu mai vezi picior de colindător și vorbim aici de englezi, care în materie de colinde chiar au o tradiție foarte bogată și foarte frumoasă. Cu colindul se mai merge doar de Halloween, când învie toți dracii. D-aia vă zic să-i primiți pe colindători, indiferent de etnie, căci s-ar putea să apucați vremuri în care nu veți mai avea pe cine să primiți și veți asculta colinde doar pe youtube.
Societățile occidentale se secularizează în ritm galopant. Nici noi nu suntem străini de această problemă, care vine la pachet cu integrarea. Aceasta, nu calendarul, e adevărata și marea problemă a întregii creștinătăți (sau a ce a mai rămas din ea). De unit – în limitele îngâduite de canoanele și rânduielile Bisericii – ar trebui să ne unim cu cei care măcar conștientizează această problemă și își mobilizează resursele sufletești și intelectuale pentru a-i face față, cum și cât s-o mai putea. Nu cu cei care mai vor să ne și dezbine în numele unor probleme prea puțin importante, în condițiile în care oricum suntem copleșiți de marile și adevăratele noastre probleme.
În fine, oricum Crăciunul îl sărbătorim deja cu catolicii și protestanții, nu cu rușii și cu sârbii, a căror sărbătoare, de bine de rău, e mai izolată de valul de comercializare care tot din Apus vine. De bine de rău și cu toate deturnările sensului sărbătorii de care nici noi nu mai suntem străini, Crăciunul încă se sărbătorește în Occident. Dar Paștele? Stilații susțin că toți creștinii trebuie să sărbătorească împreună, indiferent de difrerențele dogmatice care îi separă. Trecând peste faptul că argumentul e cât se poate de străin de Duhul și gândirea patristică, firesc ar fi să sărbătorim cu cei care chiar sărbătoresc, nu cu cei care nu prea mai sărbătoresc, sau ca popoarele care nu prea mai sărbătoresc să sărbătorească cu cele care încă sărbătoresc, nu invers. Asta dacă nu cumva unii și-au propus să nu mai sărbătorim nici noi, sau, în loc să sărbătorim, să ne batem de Paște prin și pentru biserici, ca în Ucraina.
Din fericire, așa cum subliniază părintele Ioniță, abordarea ierarhilor ortodocși de până acum (și de după experiența nefericită de la începutul secolului) a fost mult mai înțeleaptă, mai discretă, mai responsabilă și mai sobornicească. Sper că Patriarhul Constantinopolului nu va înlocui această abordare cu una unilaterală pe care Biserica Ortodoxă Română chiar nu ar trebui să o încurajeze. În fine, e comic cum petiționarii au vrut să tranșeze ei cu jalba lor și cu sabia partenerului strategic, nu a Duhului, o problemă care, de complicată ce e, nici măcar nu a ajuns pe agenda Sfântului și Marelui Sinod din 2016.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu