De 1 decembrie, mă duce gândul la lungile zile de vară petrecute la bunică-mea la țară, în Bărăgan, fără televizor și fără iphone, când mai aveai timp să te și plictisești, iar scurgerea lentă a timpului, în ritm cosmic, fără flux continuu de știri venite de pe toate meridianele, fără bombardament cu stimuli și bruiaj electronic constant, îți dădea posibilitatea să guști nu doar din acedia mănăstirească, ci și din sentimentul veșniciei care s-a născut la sat. Iar când venea ora 12, privind pe geam, din bucătăria bunicii, spre cireșul din ogradă, vegheat de pe peretele din spate de icoanele casei, auzeam din aparatul de radio cele douăsprezece ticăituri care pentru 12 secunde întrerupeau timpul difuz al universului agrar-pastoral, împărțindu-l în unități de măsură egale și cuantificabile, specifice registrului modern al timpului care se măsoară, se împarte și se organizează, nu în funcție de soare, lună și stele, ci prin intermediul ceasului. Apoi, în liniștea amiezii se auzea vocea crainicului – “a fost ora 12, aici Vocea Satelor” – și de îndată răsunau, răscolitoare, primele note ale Rapsodiei nr. 2 de George Enescu care transmiteau un sentiment de permanență și atemporalitate a reperelor pastoral-arhaice, de forță molcomă, dar în același timp de neclintit, ce ținea împreună soarele, luna, stelele, imensitatea Bărăganului, Delta, dealurile Moldovei, crestele Carpaților, datinile, tradițiile și rânduielie locuitorilor de pe aceste meleaguri, făcându-le să dăinuiască, făcându-le imune la schimbarea și teroarea istorică pe care o contemplau, sceptic și ironic, de la înălțimea unei înțelepciuni milenare, în timp ce Enescu reușise să le cuprindă pe toate într-o singură înlănțuire de note pentru a face cunoscut lumii întregi etosul românesc.
Toate acestea mi s-au întipărit în minte, luând forma conștiinței naționale, în mod organic, fără niciun efort de îndoctrinare sau auto-îndoctrinare. E greu de înțeles, însă, ce conștiință națională ar putea avea generațiile lipsite de aceeași experiență a spațiului și timpului, de aceleași repere simbolice. Așa cum simt, intuitiv, că vom fi întotdeauna români atâta timp cât ne vom putea întoarce la aceste permanențe arhaice, atâta timp cât va fi împlinită făgăduința, înscrisă în notele Rapsodiei nr. 2, că ele sunt, cumva, de neclintit – știu, alții vor zice că e doar o iluzie – tot astfel simt că, în afara lor, nu vom putea să fim nimic, că ne vom topi în creuzetul global, că doar vom copia, oportunist sau bovaric, forme produse de alții cărora nu le putem da un fond și cu care nu ne putem identifica în mod autentic, că nu vom putea să ne dezvoltăm vreodată o identitate națională modernă, asemeni francezilor sau americanilor, având sentimentul că este realmente a noastră, că nu vom putea să fim decât proletarii nomazi, mai bine sau mai prost calificați, ai capitalismului global, cu nimic diferiți de toți ceilalți.
Bineînțeles, vidul acesta identitar nu poate fi umplut cu defilări periodice în ițari pe care nu îi purtăm în viața reală. Fără îndoială, școala ar putea să pună în continuare accentul pe literatura, arta și istoria națională, în detrimentul noilor ore de aculturație globalistă – drepturile omului, educație digitală, dezvoltare personală, educație antreprenorială, educație (homo, bi, trans)sexuală ș.a.m.d. – dar mă tem că fără experiența nemijlocită a unei societăți pastoral-agrare care între timp a fost destructurată de noua economie, noile tehnologii și în mare parte și-a luat câmpii, cu greu mai poți vorbi de identitate națională fără să cazi în artificialisme ridicole; cel puțin nu despre identitatea națională pe care au putut să și-o formeze cei din generația mea, ci de una mult mai diluată, tot mai diluată, din care nu mai rămâne mare lucru.
Probabil că și asta e o fatalitate de neclintit, cum păreau să fie – și încă sunt pentru mine – reperele geografico-culturale imortalizate în arta lui George Enescu. Pentru cei din generația mea, care încă a crescut cu basmele românești și tradiționale, cel puțin “a fost o dată ca niciodată”. Mi-e greu să înțeleg ce ar mai putea să fie identitatea națională pentru cei care au crescut, firește, nu din vina lor, într-un alt univers.
Sau poate lucrurile nu s-au schimbat atât de mult pe cât mi se pare mie. Cei mai tineri decât mine mă pot lămuri. În orice caz, tuturor, și celor mai tineri, și celor mai vârstnici, le urez un călduros la mulți ani.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu