Alexandru Racu: Nu, mulțumesc!

Toma d’Aquino spunea că insurecția sau rezistența armată în fața tiraniei e justificată din punct de vedere moral, însă doar în condițiile în care răul făcut prin încercarea de a-l da jos / de a-l opri pe tiran e mai mic decât răul pe care îl implică perpetuarea tiraniei.
În situația de față e clar pentru oricine care nu și-a pierdut busola morală cine e victima și cine e agresorul, cine luptă de partea tiraniei și cine împotriva ei, indiferent dacă luptă cu arma în mână sau doar din tastatura, cine amenință cu armele nucleare și cine nu recurge la astfel de amenințări, și cât de execrabil e din punct de vedere moral simplul fapt de a recurge la astfel de amenințări, fie ele și “voalate”.
Ceea ce nu mai este așa de clar e cât de serioase sunt aceste amenințări, căci în funcție de realitatea riscului din spatele acestor amenințări se trece de la binele relativ al susținerii victimei unei agresiuni (chiar dacă asta implică prelungirea unui război și noi pierderi de vieți omenești, nefiind clar dacă viața sub tirania putinistă va fi mai bună pentru acei oameni decât continuarea luptei cu riscul pierderii de noi vieți omenești) la răul absolut al războiului nuclear.
Iar atunci când nu știm, ce facem? Pariem. Dar în cazul de față, pariul e precum pariul lui Pascal: pariem lumea întreagă pe niște teritorii ucrainene, nu e clar cât de mari, pentru că nici Putin nu își definește obiectivul, nici Biden nu se așază la masă cu el pentru a încerca să lămurească această chestiune, în măsura în care se poate. Dar nu vom ști niciodată dacă se poate sau nu atâta timp cât nu încercăm.
Dacă mi se propune să pariez pe o ladă de bere, pariez mai degrabă pe bluful lui Putin. Dacă mi se propune să pariez nu doar propria viață, ci lumea întreagă, atunci nu pariez, și nu văd cum s-ar putea justifica un astfel de pariu din punct de vedere moral, nici cum ar putea să fie absolviți de o vină incomensurabilă cei care își asumă un astfel de pariu, doar în virtutea faptului că nu ei, ci Putin va fi cel care apasă primul butonul. Așa stau lucrurile chiar și în situația în care un compromis rezonabil nu poate fi negociat și nu putem ști dacă poate sau nu să fie negociat atâta timp cât nici nu încercăm. Pe de altă parte, pariul e complet criminal în condițiile în care implicarea militară indirectă a Occidentului, ce crește riscul unui astfel de deznodământ, nu este dublată și de niște eforturi diplomatice pe măsura gravității situației, adică atâta timp cât doar pariem planeta întreagă, fără să mai încercăm totuși să o salvăm.
Or noi nu discutăm aici doar despre înarmarea unei victime care se apără în fața unei agresiuni, așa cum prezintă problema capetele pătrate sau înfierbântate ale tefeliștilor și atlantiștilor. Dacă problema chiar s-ar reduce la acești parametrii, ea ar fi relativ simplă. Ucraina are o conducere aleasă în mod democratic care e învestită cu autoritatea de a decide în problema păcii și a războiului, are tot dreptul să se apere și știe mai bine decât noi dacă e cazul să cedeze sau să continue lupta, în timp ce noi avem nu doar datoria morală de a ajuta victima unei agresiuni, ci și tot interesul de a ține agresorul cât mai departe de granițele României și ale NATO. Dar chiar și în condițiile astea, a înarma fără să negociezi în paralel (iar a negocia nu înseamnă să îți repeți poezia atlantistă, ci să dai / cedezi ceva la schimb pe altceva) pentru a încerca să găsești cât mai repede cu putință o soluție de încetare a focului, tot e profund imoral.
În plus, nu trebuie să uităm că democrația formală nu reflectă niciodată în mod perfect opinia publică reală. Așa cum nu există niciodată și nicăieri un singur popor, unit în cuget și simțiri, ci diferite categorii sociale în cadrul aceleiași societăți cu opinii diferite, inclusiv în problema de viață și de moarte a păcii și războiului, tot astfel, ceea ce auzim la televizor și pe rețelele de socializare, adică prin intermediul opiniei publice oficiale în spatele căreia se află de regulă și o pompă cu euro și dolari, nu e musai ceea ce crede poporul ucrainean în totalitatea sa sau ceea ce ar crede și fiecare ucrainean dacă ar fi îndeajuns de bine informat (firește, nu de către ruși) și de înzestrat cu instrumentele critice necesare pentru a-și forma o opinie realmente autonomă. Firește că, în principiu, oamenii ăia știu mai bine decât noi ce trebuie să facă cu viața lor și că nu sunt niște simple instrumente ale unor interese geopolitice imperiale, așa cum încearcă să ne convingă propaganda rusească, dar nu e cazul nici să fetișizăm “voința poporului” , care nu dispune niciodată o reprezentare perfectă sau să ignorăm interesele occidentale și instrumentele de care dispune Occidentul (el însuși destul de divizat) pentru a-și atinge respectivele interese. Probabil că adevărul e undeva la mijloc și doar cei care cunosc îndeajuns de bine statul ucrainean și societatea ucraineană ar putea să stabilească cu mai multă exactitate cam pe unde se află mai exact.
Revenind la problema morală, aici nu avem de-a face cu realitatea simplificată și decontextualizată a unei națiuni unite în cuget și simțiri care a fost atacată de un imperiu. A pune problema în acest mod fals întrucât decontextualizat, e fie stupid, fie imoral, fie și stupid și imoral. Din contră, avem de-a face cu realitatea faptului că un alt imperiu se folosește de aspirațiile reale, legitime și cel puțin într-o anumită măsură autonome ale unei națiuni pentru “a slăbi” un imperiu rival cu prețul vieții civililor și cu riscul transformării războiului într-o catastrofă nucleară. Iar acest imperiu rival din vest nu doar înarmează victima agresiunii din motive cât se poate de dubioase, care nu se suprapun fără rest pe motivele ucrainenilor ce luptă împotriva agresiunii ruse, ci înarmează, sporind astfel riscul unei catastrofe nucleare, însă nu negociază și nu face în paralel – cum n-a făcut de la bun început – niciun efort de detensionare a situației. Pentru că mizează totul – nu doar soarta civililor ce continuă să moară în timp ce scriu, ci și soarta întregii umanități – pe înfrângerea Rusiei, care nu este posibilă – aici e deja o chestiune de logică elementară – decât dacă Putin nu e dispus sau nu poate, de fapt, să declanșeze apocalipsa nucleară. Ori nu doar ce face și spune Putin, ci și această abordare a Occidentului e tot demență criminală, dacă nu cumva e demență senilă sau o combinație de demență senilă și isterie infantilă tefelistă, iar în cazul în care Putin apasă primul butonul, chiar nu va mai conta după aia că, stricto sensu, el a fost principalul vinovat, dar și ăilalți au avut grijă să nu rămână prea mult în urma lui ca să nu mai rămână după aia nimic în urma lor.
Ca o paranteză, chiar și în ipoteza în care Putin lovește primul fără prea multe victime (spre exemplu lovește o bază militară), iar NATO dă înapoi pentru a nu escalada, precedentul creat e de o gravitate extremă, iar în genul acesta de poker dement, dacă adversarul nu blufează și e dispus să meargă până la capăt, cu cât cedezi mai repede, cu atât pierzi mai puțin. De exemplu, dacă făceai un mic compromis cu Rusia care să evite Maidanul, așa cum recomandau încă din 2014 Mearsheimer și Kissinger, paguba strategică era infinit mai mică decât dacă te hotărăști să dai înapoi abia când ai ajuns pe buza prăpastiei, iar dacă nu dai înapoi cade toată lumea în prăpastie. Și nu e doar o pagubă strategică, ci una ce poate avea consecințe umanitare catastrofale mai târziu. Gândiți-vă ce idei ar putea să-i vină lui Kim Jong Un dacă Occidentul cedează și acceptă să facă concesii abia după ce Putin detonează o primă bombă nucleară. Într-un fel, e deja foarte târziu, un rău enorm a fost făcut deja, dar mai târziu va fi și mai rău, în cazul în cafe va mai fi ceva.
Or în condițiile astea – și nu putem discuta problema morală fără să ținem cont de cadrul ei concret – eu nu am de gând să susțin nicio înarmare. Nu pentru că aș fi pacifist, stricto sensu, nici pentru că nu aș fi capabil să disting binele de rău și victima de agresor, nici pentru că nu aș conștientiza faptul că un eventual compromis implică la rândul lui costuri și riscuri semnificative, ci pentru că nu vreau să mă fac părtaș în niciun fel la răul absolut al sinuciderii colective a umanități, desigur, în numele principiilor atlantismului. Chiar și în ipoteza în care Putin ar lovi primul cu o bombă nucleară Bucureștiul și aș muri în chinuri alături de alte sute de mii de concetățeni, nu vreau să se activeze niciun articol 5 al Tratatului Nord-Atlantic ca astfel să se activeze Apocalipsa, nici să fiu răzbunat printr-o atrocitate similară comisă împotriva altor civili nevinovați din Rusia. Cine se oprește primul și întoarce obrazul în astfel de scenarii demente despre care nici măcar nu ar fi trebuit să mai discutăm vreodată – și toți cei care, într-un fel sau altul, ne-au adus în situația de a purta o astfel de discuție, au comis deja o crimă impardonabilă – își salvează sufletul, măcar, chiar și în ipoteza în care, prin mica sa contribuție, nu mai poate salva lumea, pentru că s-a acumulat prea multă răutate și prostie, pentru că sunt prea mulți demenți pe lumea asta sau pentru că nu am știut să-i ținem pe demenți departe de puterea politică și de armele de distrugere în masă.
Dacă Biden se așază în momentul de față la masa negocierilor pentru a negocia, pe bune, nu opțiunile Ucrainei, care aparțin (sau ar trebui să aparțină) în totalitate poporului ucrainean, ci sprijinul militar acordat de SUA și aliații săi Ucrainei, atunci și poziția mea se va schimba. Altfel, răspunsul meu e simplu și clar: nu mulțumesc. Chiar nu am de gând să particip în vreun fel la această catastrofă umanitară pe care am anticipat-o de la bun început, încă din februarie 2014, la mine pe blog, în timp ce marii experți și înțelepți care ne conduc pe salarii de zeci de mii de euro și șpăgi de milioane salutau entuziasmați victoria “democrației și statului de drept”. Am mai auzit și argumentul ăsta: nu mai bine ne încredem noi în liderii noștri, că poate știu ei mai bine prin intermediul serviciilor secrete că Putin nu va folosi armele nucleare. Serios? În aceiași lideri care ne-au adus aici ca după aia tot ei să recunoască că “nu se așteptau”? În aceleași servicii secrete care au pregătit și invazia din Irak, și retragerea din Afghanistan?
În final, câteva cuvinte și despre leadership-ul ucrainean. E foarte important să stabilim în mod clar cine e victima și cine e agresorul și cât de ticălos e acesta din urmă, să subliniem că niciuna dintre provocările agresive și / sau iresponsabile ale conducerii ucrainene, nu puține, încurajate sau doar tolerate de liderii euroatlantici, nu justifică agresiunea inițială a lui Putin și cu atât mai puțin continuarea acestei agresiuni chiar și în condițiile în care a devenit cât se poate de clar că o victorie rapidă și fără prea multe victime e cu neputință, ca să nu mai vorbesc de abominabilul șantaj nuclear la care recurge acesta din urmă. Nu am ce să discut cu oamenii incapabili să recunoască astfel de adevăruri elementare, nici nu am ce “soluții” să caut alături de cei cărora le lipsește cu desăvârșire discernământul și busola morală.
Acestea fiind spuse, o fi fost frumos show-ul cu Zelenski perindat prin toate parlamentele marilor puteri mondiale și pelerinajul tuturor liderilor mondiali la noul Ierusalim democratic de pe Nipru, dar cred că a sosit momentul să discutăm, calm și responsabil, soluții raționale, fără show-uri emoționale, iar în condițiile în care ambasadorul ucrainean de la Berlin îl face pe Cancelarul Scholz “cârnat”, în ciuda faptului că acesta din urmă își expune țara riscului de război nuclear ca urmare a deciziei de a livra armament greu Ucrainei, iar ambasadorul ucrainean de la Roma boicotează Via Crucis deoarece crucea e purtată împreună de ruși și ucraineni (luați de aici filetism, în formă pură, dragi teologi atlantiști!), ar trebui să recunoaștem faptul că oricât de admirabilă ar fi vitejia ucrainenilor, politica ucraineană nu are cum să fie peste ceea ce a produs Estul Europei în postcomunism: grobianism cu pretenții civilizatoare, cine câștigă alegerile ia totul, cine pierde merge la pușcărie, că așa e în statul de drept, anticorupția pe post de măciucă cu care oligarhii buni le dau în cap oligarhilor răi, securism de sorginte kaghebistă trecut cu arme și bagaje, peste noapte, de partea CIA-ului, antirusismul și anticomunismul pe post de căluș tocmai bun de băgat în gura oricui are ceva de comentat vizavi de parcursul euroatlantic al țării, totul combinat cu acel etnicism îngust pe care îl simți imediat în orice diasporă estică din Occident și pe care unii dintre liderii AUR de astăzi îl foloseau pe vremuri pentru a strânge voturi pentru Băsescu. Noi românii cunoaștem rețeta asta foarte bine.
Or, cu riscul de a cădea în discursul autocolonizator, chiar nu cred că genul acesta de politică provincială ar trebui să dea tonul politicii mondiale. Nu îi trimiți armament greu ăluia care te face cârnat, nu pentru că te simți tu ofensat (așa cum se simte Patriarhul Chiril ofensat de apropourile Papei Francisc, deși amenințările nucleare ale lui Putin nu par să îl deranjeze în vreun fel), ci datorită faptului că a demonstrat că e prea primitiv pentru a-l lăsa să se joace cu astfel de arme periculoase și implicit cu soarta lumii.
Cred că doar ajutorul umanitar ar trebui să fie necondiționat. În schimb, ajutorul militar ar putea fi justificat doar în măsura în care e dublat de eforturi diplomatice reale și în cele din urmă e condiționat de acceptarea celui mai puțin prost compromis cu putință, dată fiind natura situației, un compromis pentru care ar trebui să plătească și Occidentul, sub forma ajutorului de reconstrucție pentru Ucraina, că are de unde, are de ce și, nu în ultimul rând, are obligația morală să o facă.
Atâta timp cât investim doar în slăbirea și umilirea Rusiei, obiective declarate ale înalților oficiali britanici și americani, cu prețul vieții civililor din Ucraina și cu riscul de a declanșa Apocalipsa nucleară, eu nu pot să fiu decât pacifist. Pentru că în contextul de față, nu neapărat la modul general, pe care nu eu l-am creat, nici eu nu îl întrețin, ci alții care se simt îndreptățiți să îmi țină predici despre “principii”, “democrație” și “bărbăție”, pacifismul e singura soluție morală și rațională.

Autor: https://www.facebook.com/alexandru.racu.7