Alexandru Racu: “Modul în care se raportează protestanții evanghelici la problema încălzirii globale”

Pe scurt, dacă încercăm să înțelegem de ce creștinii conservatori nu au încredere în “știință”, trebuie să pornim de la simpla constatare că cei care promovează soluțiile științifice la probleme precum încălzirea globală sau pandemia de covid-19 sunt, în mare, aceiași oameni care promovează și dreptul la întrerupere de sarcină și diversitatea sexuală.

Vorbim, așadar, de un establishment care se revednică de la umanismul secular și liberalismul progresist și care se lovește în încercările sale de a face diferite forme de bine – salvarea planetei, oprirea pandemiei, democratizarea Ucrainei etc. – de neîncrederea profundă a unui segment social îndeajuns de numeros pentru a nu putea fi ignorat, care îi boicotează, sabotează și în cele din urmă se răzbună, la urne, prin votul pentru Trump.

Din momentul în care progresiștii vin și spun că afișarea homosexualității nu e un păcat, ci mai degrabă o formă de autenticitate curajoasă, că fetusul e o ființă umană doar în mintea încuiată a fundamentaliștilor, progresiștii devin, în ochii fundamentaliștilor, satana. Iar în dracu’, după cum sublinia Părintele Steinhardt, nu poți avea încredere nici când spune că 2+2=4.

Prin urmare, orice proiect politic – biopolitic, geopolitic, ecologic etc. – ar propune progresiștii dracului, credincioșii o să-l refuze și o să-l saboteze, deoarece unicul criteriu cu care judecă lumea, distingând adevărul de fals și binele de rău, e raportarea la Cuvântul lui Dumnezeu. Din momentul în care unii s-au pus împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, ceilalți le vor sta împotrivă ori de câte ori vor fi invitați să accepte noi limitări ale libertăților și să plătească taxe pentru proiectele politice ale celor dintâi (sau doar “să creadă” în intenția acestora de a face Binele).

Din păcate, probleme precum ecologia și sănătatea publică devin victime colaterale în cadrul acestui război cultural, experții fiind socotiți și ei, prin asociere cu cei mai vocali susținători ai concluziilor lor din spațiul public, drept slujitori ai Satanei. De aceea, în loc să convingă, campaniile de “informare” și eforturile “fact-checkerilor” mai mult adâncesc falia dintre cele două tabere.

În fond, mecanismul e foarte simplu. Democrația de masă funcționează pe bază de încredere în experți și politicieni, iar credincioșii nu au încredere în necredincioși, ci în Dumnezeu (de aici și explicația acelei pancarte de la primul protest organizat în Piața Victoriei împotriva măsurilor sanitare: “Cred în Dumnezeu, nu în Covrig 19”). Și cu atât mai puțină încredere vor avea în necredincioșii atunci când aceștia își propun să elibereze societatea de prejudecățile religioase care stau în calea “emancipării sexuale”, spunându-le astfel credincioșilor, în mod implicit, că opțiunea lor de viață în care au investit totul e greșită.

Desigur, poziționarea față de revelația creștină nu e singura sursă de neîncredere, iar în unele societăți din Europa occidentală, unde, spre deosebire de SUA sau România, secularizarea a pătruns îndeajuns de adânc, ea poate deveni irelevantă. Inegalitatea economică e o altă sursă de neîncredere, căci nu ai cum să ai încredere în cel care te prostește în mod sistematic, care tot câștigă în timp ce tu tot pierzi, cu care nu te mai întâlnești pentru că nu îți permiți, și pe care la un moment dat simți nevoia să te răzbuni prin votul pentru cei pe care îi detestă.

În orice caz, cu cât scade gradul de omogenitate a societății, economică sau culturală, cu atât crește gradul de polarizare politică și se adâncește criza democrației liberale, care a fost concepută pentru a face posibilă coexistența diferențelor de opinie, dar care nu poate funcționa și supraviețui fără un minim consens.