De când mă știu, s-a investit foarte mult în memoria Holocaustului: s-au făcut filme, s-au scris cărți, s-au acordat burse de cercetare, avem un Institut Național pentru Studierea Holocaustului, iar în școală a fost introdusă ca materie obligatorie Istoria Holocaustului.
Toate acestea nu sunt pe gustul naționaliștilor. Ca să fiu sincer, nu cred că am întâlnit vreodată vreun naționalist căruia să-i placă să vorbească despre acest subiect. Ceea ce e de înțeles. Chiar și cei care nu sunt negaționști îți vor spune că accentul pus pe crimele trecutului e de natură să submineze mândria națională, slăbind astfel identitatea națională.
Însă cei angajați într-un astfel de demers memorialistic îți vor spune că el e necesar deoarece doar conștientizarea crimelor trecutului poate să preîntâmpine repetarea lor în viitor și nu am dubii că mulți dintre ei sunt motivați de această etică a neuitării concentrată în dictonul: never again.
Doar că aici trebuie să ne asumăm un adevăr incomod, anume faptul că memoria Holocaustului a fost instrumentată tocmai pentru a furniza condițiile necesare repetării crimei care, oficial, nu trebuia să se mai repete, adică în vederea unui scop diametral opus decât cel declarat.
Efectul previzivibil al campaniilor de conștientizare și neuitare a Holocaustului a fost răspândirea și amplificarea fricii de a nu fi etichetat drept antisemit. Or, era nevoie de această frică pentru a fabrica consimțământul opiniei publice occidentale cu privire la genocidul palestinian.
Dacă oamenii nu ar fi fost într-atât de conștienți de monstruozitatea Holocaustului și, pe cale de consecință, într-atât de speriați de posibilitatea de a fi asociați cu o astfel de monstruozitate, probabil că ar fi avut mai mult curaj să spună ce cred despre ce se întâmplă în Gaza.
Dați-mi voie să nu cred că aici avem de-a face doar cu un accident absurd al istoriei, nu și cu o politică deliberată și cât se poate de cinică a elitelor sioniste, adică cu o campanie de PR care a reușit să transforme statutul de victimă în atributul impunității și un genocid într-un alibi pentru un alt genocid.
Nu e singurul caz. Memoria victimelor comunismului a fost instrumentată pentru a consolida consensul neoliberal și politicile antisociale de după 1989, care au nenorocit milioane de oameni, memoria invaziei Uniunii Sovietice de către Germania Nazistă a fost instrumentată de Putin pentru a justifica invadarea Ucrainei și toate crimele și distrugerile care au însoțit-o, memoria crimelor comunismului a fost instrumentată, de asemenea, pentru a falsifica istoria Mișcării Legionare și a-i ascunde crimele ș.a.m.d.
Prin urmare, ar trebui să devenim mai conștienți de perversitatea memoriei. La fel cum ar trebui să învățăm din această experiență că memoria victimelor nu ar trebui încredințată decât celor care posedă îndeajuns de multă empatie pentru a empatiza cu toate victimele și îndeajuns de mult curaj pentru a înfrunta toți călăii.
E drept, dacă am face asta, s-ar putea să constatăm o contractare a sectorului memorialistic, ca urmare a faptului că nu se va găsi îndeajuns de multă forță de muncă calificată pentru a se ocupa de acest domeniu. Dar cred sincer că e mai bine așa și că doar așa putem să ieșim din registrul impietății și al obscenității.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu