Adevărul e că întotdeauna canotajul mi s-a părut un sport brutal, de sclavi, fără niciun fel de figuri și vrăjeli creative, doar muncă și iarăși muncă. Durere și stoicism. Genul de sport unde n-ai nicio șansă să mai și păcălești munca prin talent (sau prin “talente”, adică “figuri”) și unde în niciun caz nu poți să câștigi cu mâna în buzunar, ca turcul care a făcut înconjurul rețelelor de socializare, ci doar cu mâinile bătătorite.
E, prin excelență, sportul oamenilor muncii – proletari și țărani – din toate locurile și din toate timpurile. Și e o formă de educație binevenită în aceste vremuri în care întâlnești tot mai mulți părinți și copii care vor doar premii fără muncă (sau desființarea premiilor, dacă nu se pot da la toți, “fără discriminare”).
Adevărul e că tot mai des mă lovesc de oameni din pricina cărora fie îmi fac nervi, fie fac ore suplimentare, în condiția în care singurul lor scop e acela de a scăpa cât mai repede de sarcina care le revine, pasând-o altora (manageri, profesori sau colegi). Din acest punct de vedere, canotorii vâslesc contra curentului.
Chiar și un amic de stânga, din principiu alergic la etica protestantă și stahanovismul neoliberal, îmi spunea recent, exapserat, că de la o vreme a început să se surprindă pe sine vorbind ca jurnaliștii de la Ziarul Financiar, adică asemeni ălora care produc fraze sforăitoare de tip “tinerii din ziua de azi nu mai vor să muncească”. În cele din urmă, viața bate ideologia, mai ales când mai trebuie să și faci ceva concret.
Desigur, există muncă și muncă, muncă ce te înalță și muncă ce te abrutizează. Poți munci pentru un ideal sau doar pentru profitul patronului. De altfel, cred că generalizarea logicii profitului și a educației pentru piață e în ultimă instanță responsabilă pentru tot mai răspândita silă față de muncă.
Dacă doar banul contează și vocațiile sunt ucise în fașă de imperativul profitabilității, oameni sfârșesc prin a munci, în silă, doar atât cât trebuie pentru încasarea salariului. Iar părinții cer același lucru de la sistemul de educație: să se predea doar ce se cere la corporație, fără ore și stresuri suplimentare (cu toate că, mergând pe drumul ăsta, la un moment dat nu mai ești în stare să faci chiar nimic, nici măcar strictul necesar pentru un salariu mai de Doamne ajută, așa cum constată în ultima vreme și unii manageri, tot mai exasperați din motive cât se poate de practice și de non-ideologice).
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu