Dacă invazia lui Putin în Ucraina a fost o dovadă de prostie criminală, în primul rând față de propriul său popor, care va suferi mult și bine din pricina nesăbunței sale, șantajarea unei planete întregi cu arma nucleară de teama faptului că cineva va îndrăzni să intervină pentru a-l împiedica să își agreseze victima – pe care se tot chinuie să o violeze de trei săptămâni, dar fără prea mare succes – nu e doar jalnică și josnică, ci pur și simplu intră în sfera spirituală a răului, a răului demonic. Simplul fapt de a amenința, mai mult sau mai puțin voalat, că ai putea să recurgi la opțiunea nucleară într-un război de agresiune în care tu ataci teritoriul altui stat, nu invers, e pur și simplu o expresie a răului în formă pură. Drept urmare, Putin nu poate decât să spere că nu există Dumnezeu, pentru că dacă există, cu siguranță nu va scăpa din mâinile lui, nici el nici preasfințitii nucleari care îi încuviințează explicit sau doar tolerează tacit manifestările de tiran scelerat care a luat ostatecă o lume întreagă.
Pe de altă parte, cum am putea să calificăm abordarea occidentală a relației cu Putin de tip zero concesii care ne-a adus la punctul la care Putin, același Putin care cânta Blueberry Hills, lua masa cu Berlusconi, îl învăța judo pe Sarkozy, inaugura Jocurile Olimpice de la Sochi și campionatul mondial de fotbal, a ajuns să își arate sau poate chiar să își activeze acest chip latent? Și ce am putea să spunem despre cei care vor să meargă și mai departe, chiar și acum, cu aceeași abordare, mizând din nou pe faptul că Putin blufează, deși de fiecare dată când au mizat pe același scenariu sau pur și simplu nu s-au gândit nicio secundă la “ce se întâmplă dacă”, Putin n-a blufat?
E tot inconștiență criminală, doar că miza e infinit mai mare decât în cazul prostiei agresive care l-a împins pe Putin să atace Ucraina, greșeală care încă mai poate fi dreasă cu îndeajuns de mult tact și discernământ al tuturor părților implicate, pe când dacă se dovedește că Putin nu blufează nici de data asta, atunci chiar nu se va mai putea face nimic, în condițiile în care prin refuzul repetat de a ne gândi “ce se întâmplă după” vom fi intrat, fără putință de întoarcere, în ceea ce e de negândit și de netrăit, în acea lume post al treilea război mondial în care, așa cum spunea un sfânt din veacul trecut, credința va fi cu neputință în ipoteza în care mai scapă careva. Ceea ce, din nou, înseamnă că simpla amenințare, fie ea și piezișă, cu opțiunea nucleară, e o expresie impardonabilă a răului în formă pură.
Revenind la ai noștri, abordarea multora dintre ei (slavă Domnului, nu a tuturor) trădează nu numai inconștiența specifică unei generații cu creierul prăjit care nu e în stare să mai ducă nicio idee până la capăt, să calculeze cu mintea limpede raportul dintre riscuri și beneficii, să identifice deosebirile, altminteri evidente și cu impact potențial devastator, dintre Putin și Hitler sau dintre Putin și Gaddafi, ci poate doar să se indigneze și să se isterizeze moral și emoțional pentru a-i da o lecție de democrație oricărui dictator, indiferent de consecințe. Dincolo de blocajul gândirii se află o stare de spirit profund nihilistă și bolnavă. Trăim amurgul inteligenței și contemplăm îngroziți posibilitatea ca singura noastră casă să devină un loc în care nu se va mai putea trăi. Uităm cât suntem de fragili și de failibili. Uităm că viața e un miracol atât de improbabil încât mulți dintre noi continuă să creadă în Dumnezeu mai degrabă decât în acea probabilitate de unu la zeci de milioane de miliarde. Dar pe măsură ce s-a golit de viață, de relații interumane normale și de idei, actuala generație s-a umplut de revendicări, furie și morală. Morala de tip flash mob, adică instrumentalizată prin pârghii mediatice și oricum incoerentă, ipocrită și inconsecventă, alături de întregul ei alai de activisme, indignări și revendicări, a devenit paravanul goliciunii și neputinței noastre, unicul combustibil pe baza căruia continuăm să funcționăm, îndreptându-ne cu viteză și furie maximă către zidul de care credem că putem să facem abstracție sau pe care credem că îl putem dizolva prin tot soiul de superputeri, cum ar fi gândirea pozitivă sau îndrăzneala activistă.
Până la urmă, ce contează anihilarea vieții atâta timp cât vom putea da vina, “cu conștiința împăcată”, pe Putin? În definitiv, acesta e singurul nostru orizont și nici nu mai speram altceva de la viața asta. Mai am un singur dor: să mor de gât cu Putin și alături de toți ceilalți, cu privirea încruntată și degetul îndreptat spre căpcăunul asupra căruia am transferat responsabilitatea pentru toate relele lumii, convins că am făcut ce trebuie și că m-am eliberat, prin transfer către dracul Putin, de orice păcat.
Autor: Alexandru Racu
…asa arata granita dintre nebunie si misticism… si ne mai miram cind vedem interpretari, analize, comentarii, reportaje si pozitionari oficiale ori nu… in aceste zile imi fac o ”lista”… cu ceea ce trebuie sa ocolesc, sa ignor, sa detest sau sa blochez… tocmai am mai adaugat un nume…
Draga Racu, am citit numai prima frază din articolul tau și m-am oprit. Am impresia că chiar nu înțelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tau. Nu exista numai alb și negru, ci infinite nuanțe între ele, nuanțe pe care tu ești incapabil să le vezi. Daca te mai numești și ziarist, cred că ai greșit meseria. Alege alta meserie, cît mai ești încă tinar și poți acumula ( poți învăța ). Succes.