Fiind prins cu treburi dar fiind și blocat de Facebook, nu am apucat să scriu nimic despre protestul celor de la Metrorex, acumulând astfel restanțe, căci între timp țara întreagă e deja zguduită de proteste mult mai ample.
Voi spune așadar câteva cuvinte despre protestul muncitorilor de la Metrorex. În urma grevei, am remarcat două tipuri de discurs antisindicalist care s-a revărsat cu mânie antiproletară în spațiul public și care coexistă (altfel fără jenă) în interiorul aceleiași coaliții de guvernare și a susținătorilor ei. Pe de o parte, un discurs de-a dreptul fascist, de criminalizare a sindicalismului și echivalare a grevelor cu terorismul (vezi în acest sens declarațiile extremiste ale Ministrului de Interne, Lucian Bode, sau ale fostului consilier al lui Dan Barna, Andrei Caramitru). Pe de altă parte, un discurs cu mască proeuropeană, de tip vrem sindicate curate, ca afară, care să reprezinte cu adevărat interesele muncitorilor, nu grupări mafiote controlate controlate de lideri pesediști. Acest tip de discurs, preluat în mod jenant și de unele voci de stânga, îl regăsim și la fostul comisar european, prim-ministru și actualmente parlamentar european, Dacian Cioloș, un om care a trudit din greu, în numeroase funcții, pentru binele public și care declara pe pagina sa de Facebook următoarele:
„Metroul este al bucureștenilor, nu al unor căpușari de profesie, care compromit ideea de sindicat și care se folosesc de angajații muncitori și cinstiți ai Metrorex pentru a-și crea avantaje personale.
Domnul Rădoi, pesedist hârșâit în mulgerea resurselor publice, și câțiva așa-ziși sindicaliști și-au făcut o conducere a metroului paralelă cu cea oficială și controlează banii companiei. Și-au subordonat, de ani buni, o organizație sindicală, o controlează și o manipulează politic și, de fapt, fac orice pentru a-și proteja interesele folosind angajații Metrorex ca instrument de presiune pentru propriile beneficii.
Dincolo de acest personaj care nu mai are nimic de-a face cu sindicalismul, e păcat ca se compromite ideea de sindicat, care ar trebui să reprezinte interesele angajaților si nu interesele unuia care își consolidează propria putere.”
Așadar, domnul Cioloș vrea niște sindicate europene, curate, nepătate de mafia pesedistă, dar pe de altă parte nu pare să se simtă deloc deranjat de „tovărășia” unor membri de partid și parteneri de coaliție care echivalează sindicalismul – în mod curat european – cu terorismul (mă rog, nu se simt deranjați nici intelectuali de stânga care între timp au obținut funcții importante în Ministerul Culturii, așa că trecem peste). De fapt, la adepții sloganului „vrem o țară ca afară” am mai întâlnit și ideea că niște adevărați sindicaliști, nu mafioți pesediști ca la noi, nu ar tulbura niciodată bunul mers al urbei, oprind niște servicii publice esențiale, astfel de atacuri incalificabile la adresa civilizației bucureștene justificând, se pare, eticheta de teroriști. Căci Bucureștiul, știm bine, nu e al țăranilor, cocalarilor și sindicaliștilor, ci al nicușoriștilor.
Întâmplarea face că am trăit pe propria piele, nu aici în România, unde n-ai să vezi prea curând așa ceva, ci chiar afară, în Vest, o grevă a muncitorilor responsabili cu transportul în comun. În iarna dintre 2008 și 2009 eram student la doctorat în Ottawa. Iarna în capitala Canadei, așa cum vă imaginați, este cruntă, iar la Ottawa la vremea respectivă cam 90% din transportul în comun era asigurat de autobuze (mai exista un metrou de suprafață, dar care conta foarte puțin în economia de ansamblu a transportului în comun din Ottawa). Din punct de vedere geografic, Ottawa este un oraș cu o suprafață foarte mare și o densitate foarte mică. La noi, în București, e exact invers. Pe bicicletă, făceam de acasă până la facultate 45 de minute. Pe jos aș fi făcut trei ore. În fine, spre deosebire de București, taxiurile erau foarte scumpe. Până la facultate și înapoi m-ar fi costat vreo 40 de dolari canadieni și, dacă țin bine minte, o dată sau de două ori chiar am fost forțat să scot din buzunarul meu de student internațional suma asta.
Adevărul e că i-am înjurat destul de mult pe greviști la vremea respectivă. Aveam și idei politice ceva mai diferite, iar povara grevei au resimțit-o cel mai mult amărăștenii ca mine, dependenți de transportul în comun, căci altminteri, în America de Nord, orice om din clasa de mijloc – cu excepția ecologiștilor – se deplasează cu propriul automobil. Am evitat o pagubă financiară extrem de greu de acoperit doar prin bunăvoința și ajutorul unor confrați din parohie care locuiau lângă campusul universitar și lucrau (unul dintre cei doi, soțul) aproape de unde locuiam eu. Cu o zi înainte de cursurile la care trebuia să particip sau de seminariile pe care trebuia să le țin (de fapt, să le ținem, deoarece eram împreună cu soția acolo, orarul nostru nu se suprapunea întru totul, iar asta presupunea costuri și mai mari dacă era să ne deplasăm cu taxiul), Rick ne lua cu mașina când se întorcea de la muncă, dormeam la ei peste noapte, a doua zi mergeam la cursuri și la seminarii, după care tot Rick ne ducea cu mașina acasă când se ducea la muncă.
Am supraviețuit astfel pe parcursul celor 51 de zile (51!!!) cât a durat greva, care a început la mijlocul lui decembrie și s-a terminat la începutul lui februarie. Alți oameni care trebuiau să meargă la muncă, la privat, și care câștigau mult mai puțin decât șoferii de autobuz, au fost nevoiți, săptămâni la rând, să meargă pe jos la muncă, uneori și trei ore dus, trei ore întors, prin temperaturi care de regulă nu urcau mai sus de -15, iar uneori coborau spre -25. Presa de dreapta specula abil aceste drame individuale – altfel cât se poate de reale și incomparabile cu dramele tefeleilor căinați de Clotilde Armand, care au fost nevoiți să se descurce și ei fără metrou într-o singură zi răcoroasă de primăvară, într-un oraș care mai are totuși alternative la metrou și unde taxiurile sunt mult mai ieftine, chiar și cu jecmăneala oportunistă a companiilor de taximetrie care au profitat de ocazie pentru a-și umfla conturile – canalizând furia sărăcimii și a precariatului către privilegiații cu sindicat din sistemul public. Dar chiar și în aceste condiții atroce, în care cetățenii cei mai săraci fuseseră luați ostatici într-un război pe viață și pe moarte dintre conducerea OCTranspo și sindicatul șoferilor de autobuz, război care a durat, repet, 51 de zile, ca să știți și voi cum e o grevă ca afară, primului-ministru canadian și primarului din Ottawa, ambii conservatori la momentul respectiv, nu le-ar fi trecut în veci prin cap să-i numească pe greviști „teroriști”, iar asta deoarece erau conștienți că într-o țară ca afară, la care visează fanii lui Clotilde și Dacian, o astfel de declarație ar fi reprezentat sfârșitul carierei lor politice. Așadar, cei care visează „o țară ca afară”, ca în Vest, în timp ce fumează la București astfel de discursuri mistificatoare sau de-a dreptul fasciste, probabil că înțeleg prin Vest dictaturile militare din America Latină a anilor `70 (adică o țară unde sindicatele fie sunt slabe și degeaba există, fie devin “teroriste” și drept urmare pușcăriabile de îndată ce dobândesc putere de negociere).
În fine, o altă chestie care mă amuză este convingerea domnului Cioloș și a cititorilor săi că ei știu mai bine care sunt interesele acelor muncitori care protestează duși de nas de liderii lor sindicali; ba, cine știe, poate chiar șantajați, amenințați cu moartea sau torturați la adăpostul întunericului din subteran. Sindicatele au fost deseori acuzate, nu doar de către fasciști, ci și de către bolșevici, odată ajunși la putere, că apără niște interese de grup în detrimentul interesului public. Alții, mai anarhiști, au atacat structura ierarhică a sindicatelor și dictatura pe care liderii de sindicat ar exercita-o asupra membrilor de rând, în condițiile în care există o relație direct proporțională între forța de negociere a unui sindicat și unitatea internă a sindicatului bazată pe ascultarea și fidelitatea față de liderul de sindicat. Firește, aceste critici au – sau cel puțin pot avea – partea lor de adevăr. Relația dintre interesul sindical și interesul general este complicată. Pe de o parte, nu de puține ori sindicatele pun interesul de grup mai presus de interesul general și reușesc să impună acest interes de grup în detrimentul interesului colectiv al societății. Pe de altă parte, când ai sindicate multe și puternice, ai garanția că muncitorii din diferitele ramuri și în ultimă instanță toți muncitorii vor putea să își negocieze mult mai bine salariile și condițiile de muncă.
Desigur, atunci când după decenii de neoliberalism acoperirea sindicală a fost cvasieliminată din sectorul privat, devenind un refugiu și, drept urmare, un privilegiu al celor câțiva care încă lucrează la stat, devine mult mai greu pentru omul de rând (fraierul fără contract colectiv) să facă asocierea între interesul sindical și interesul general sau, altfel spus, între interesul ălora de la metrou și interesul său personal. Atâta timp cât doar „ăia” au sindicat sau posibilitatea de a-și face unul, devine mult mai greu să vezi interesul ălora altfel decât ca interes opus interesului tău personal. Drama cu care este asociată faza de descompunere a statului social e că furia marii majorități a poporului muncitor este canalizată dinspre privilegiile capitalului pentru care trudește această majoritate către privilegiile care ajung să fie identificate cu rămășițele mișcării sindicale. Altminteri, deși timp de mai bine de treizeci de ani dreapta hegemonică a înjurat comunismul deoarece cultiva nivelarea socială bazată pe resentiment, se pare că reflexul de tip „să moară și capra vecinului” este cât se poate de binevenit atunci când efectul este nivelarea salariilor la un nivel tot mai scăzut, sau ceea ce în literatura de specialitate e definit ca „race to the bottom”.
În ceea ce mă privește, recunosc că nu știu care este raportul dintre interesele sindicatului de la Metrorex și interesul public. Nici despre problemele care au determinat declanșarea grevei sau despre structura internă a sindicatului de la Metrorex nu știu prea multe. Dar sunt sigur, pe de altă parte, că oamenii ăia care au blocat circulația metroului știu mai bine care este interesul lor – fie el și egoist și îngust și mijlocit de un lider sindical cu trăsături de șmenar – decât știe comisarul, prim-ministrul și europarlamentarul Dacian Cioloș și alții ca el care se plimbă sub cerul înstelat cu legea morală în ei, în timp ce în buzunar acumulează niște privilegii mult mai nesimțite și mai decuplate de interesul public decât ar putea acumula vreodată, realist vorbind, muncitorii de la Metrorex.
Cât despre mine, în calitate de creștin-ortodox care își păzește inima de resentiment și în același timp de social-democrat care își păzește mintea de tentativele de înșelare ale capitalului, aleg să fiu deranjat nu de faptul că muncitorii de la Metrorex au sindicat, ci de faptul că eu, la corporația unde lucrez, nu am, deși chiar mi-ar prinde bine și mie și colegilor mei. Dar despre asta în episodul următor.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu