Alexandru Racu: „Cine este Putin, ce este dispus să facă și ce poate să facă? Întrebările de care depinde totul.”

Cine este Putin, ce este dispus să facă și ce poate să facă? Întrebările de care depinde totul.
În conflictul din Ucraina operăm cu necunoscute.
Dacă am dispune de o cunoaștere perfectă și am alege, rațional, răul cel mai mic sau riscul cel mai mic, totul ar fi foarte simplu.
Dar nu dispunem de o cunoaștere perfectă, nici nu e deloc clar că ne comportăm ca niște agenți raționali, alegând, în condițiile cunoașterii imperfecte, riscul cel mai mic.
Necunoscuta de care depinde întreaga ecuație este Putin.
Nu știm cum anume va reacționa Putin la acțiunile Occidentul, nici în ce măsură e capabil să reacționeze așa cum și-ar putea dori să o facă (spre exemplu, în cazul unei escaladări, e posibil ca Putin să decidă să folosească armele nucleare, dar nu știm dacă și controlează suficient de bine lanțul de comandă pentru a fi în stare, în mod efectiv, să o facă).
Reciproca e valabilă. Nici Putin nu știe cu siguranță cum vor reacționa SUA și aliații lor, decât dacă nu cumva s-au înțeles în prealabil, pe canale diplomatice secrete, iar noi ceilalți doar ne uităm ca proștii la televizor și tot ca proștii ne speriem aiurea, dar bineînțeles, și asta e doar o ipoteză, nu foarte plauzibilă, în opinia mea. Și atât NATO cât și Putin pot să calculeze greșit, mizând eronat pe faptul că adversarul nu are curajul să meargă atât de departe sau că va clipi primul, dând primul înapoi, în cazul în care cealaltă parte are curajul să meargă îndeajuns de departe și să ridice miza suficient de mult.
Premisa de la care trebuie să pornească raționamentul nostru e că în cazul în care una dintre părți e dispusă să meargă îndeajuns de departe, cealaltă parte nu are cum să câștige: fie cedează prima în fața șantajului nuclear pentru a evita o catastrofă absolută de proporții apocaliptice, fie nu cedează în fața șantajului nuclear și atunci toată lumea pierde totul, sau, în alți termeni, toată lumea pierde lumea întreagă.
Necunoscuta ecuației e următoarea: e Putin doar un cacealmist cinic care se va opri primul pe buza prăpastiei, spunându-le apoi rușilor că a decis să fie deșteptul care cedează primul, pentru că nebunii de la Washington chiar erau pregătiți să distrugă lumea? Sau e un individ care chiar consideră extinderea NATO către Est chiar o „amenințare existențială” pentru Rusia, pentru care Ucraina chiar e o bucată din Rusia la care nu e dispus să renunțe sub nicio formă, în fine, pentru care victoria e mai importantă chiar și decât supraviețuirea individuală și colectivă?
De notat că din perspectiva calculelor strategice, nu contează dacă Putin are dreptate sau dacă ceea ce spune el este adevărat. Contează dacă el personal crede îndeajuns de mult în ceea ce spune pentru a fi capabil să meargă până la capăt. Spre exemplu, oamenii raționali pot cădea de acord cu ușurință asupra faptului că teoria raselor și teoria conspirației evreiești reprezintă niște aberații. Însă Hitler a crezut îndeajuns de mult în ele pentru a declanșa un război mondial și pentru a omorî milioane de oameni.
Așa stând lucrurile, Occidentul are trei opțiuni și fiecare dintre ele poate duce duce fie la un rezultat bun, sau optim, fie la un rezultat prost, la limită catastrofal.
Opțiunea numărul 1 este ca Occidentul să își retragă sprijinul militar pentru Ucraina după negocierea unui acord cu Putin, spunându-le apoi ucrainenilor: acesta a fost cel mai bun acord pe care l-am putut negocia cu Putin, fie îl acceptați, fie vă descurcați pe cont propriu de acum înainte în războiul cu Rusia dacă nu îl acceptați (și pare destul de clar că fără sprijin militar occidental Ucraina nu poate rezista foarte mult). Bineînțeles, este o opțiune rușinoasă, dar așa cum se spune în popor, e posibil să fie în egală măsură și una sănătoasă. De fapt, s-ar putea să nici nu fie chiar atât de rușinoasă dacă prin ea vor fi salvate viețile a sute de mii, milioane, poate chiar miliarde de oameni. În realitate, e mai rușinos să continui un război din inconștiență și din calcule cinice care s-ar putea să mai fie și greșite, cu prețul distrugerii unui număr tot mai mare de vieți, decât să îi faci anumite concesii unui bully cu arme nucleare, salvând astfel viețile a zeci de mii, sute de mii, milioane, cine știe, poate chiar miliarde de oameni. Curajul și demența chiar nu sunt unul și același lucru, chiar dacă, zilele astea, tot mai mulți le confundă. Dar, oricum ar fi, chiar dacă rezultatul final e mult mai bun, cu certitudine compromisul prin care se va atinge acest rezultat va fi trist.
În cazul în care Occidentul optează pentru această abordare există două posibilități. În scenariul fericit, se restabilește o pace durabilă. Dar bineînțeles, nu putem ști nici cât de mari vor fi concesiile pe care le va solicita Putin. Aici, acei pacifiști care lasă impresia că pacea ar depinde doar de bunăvoința Occidentului cu siguranță greșesc. Pacea nu poate fi obținută și menținută doar de o singură parte, iar în funcție de ce pretinde una dintre părți, pacea poate fi mai mult sau mai puțin costisitoare și mai ușor sau mai greu de atins. Pe de altă parte, e adevărat că unul dintre motivele pentru care nu putem ști ce vrea Putin e și faptul că șeful cel mare de la Casa Albă, singurul care ar putea negocia o pace, spre deosebire de predecesorul său care s-a întâlnit cu Kim, nu a catadicsit și nu catadicsește să se așeze la masă cu Putin pentru a negocia pe bune, ci preferă să trimită armament în continuare și să prelungească un război cu scopul declarat „de a slăbi Rusia”, mizând – viața noastră a tuturor – pe faptul că Putin joacă la cacealma. Pe de altă parte, există și posibilitatea reală ca Putin să nu se țină de cuvânt și văzând că șantajul funcționează să revină, nu peste mult timp, cu și mai mult tupeu și cu pretenții și mai mari, acționând la fel cum a acționat Hitler pe parcursul anilor ʼ30.
Există însă o diferență fundamentală față de anii ʼ30. Atunci, fiecare concesie care i-a fost făcută lui Hitler a schimbat raportul de forțe în favoarea lui și în absența unei politici a concesiilor e foarte posibil ca Hitler să nu fi ajuns niciodată la Paris. În cazul de față, toată lumea poate cădea de acord că și dacă Putin revine cu noi pretenții peste cinci sau zece ani, raportul de forțe dintre Rusia și NATO rămâne în mare același: superioritatea incontestabilă a NATO în ceea ce privește războiul convențional, pe de o parte, paritate nucleară, pe de altă parte. Ba mai mult, Rusia oricum a fost deja slăbită în mod semnificativ de pierderile militare din Ucraina și de sancțiunile economice ce i-au fost impuse ca urmare a deciziei de a invada Ucraina.
Singurul raport de forțe care, teoretic, s-ar putea modifica în favoarea lui Putin într-un astfel de scenariu e cel politic, asta dacă acceptăm ipoteza că printr-o continuare a războiului ca instrument de slăbire a Rusiei se va atinge în curând obiectivul schimbării regimului de la Moscova și înlocuirii lui cu unul mai bun, pe când o pace bazată pe concesii care ar fi încheiată acum i-ar da lui Putin posibilitatea să își (re)consolideze puterea pe plan intern. Dar din câte văd eu, nu există niciun indiciu clar că regimul lui Putin e pe cale să se prăbușească dacă mai avem puțintică răbdare și mai trimitem câteva tone de armament în Ucraina, nici nu e deloc clar că va fi înlocuit cu ceva mai bun. Și ar trebui să ne întrebăm, cât se poate de serios, cât mai suntem dispuși să riscăm și pe câți mai suntem dispuși să îi sacrificăm pentru atingerea unui obiectiv care încă nu se întrezărește la orizont. Altminteri, repet, dacă facem abstracție de calculele politice și ne limităm la cele militare, concesiile nu implică decât faptul că, în cel mai rău scenariu, ne întoarcem fix acolo unde suntem acum, adică nu riscăm nimic și nu pierdem nimic mai mult decât ceea ce suntem dispuși să cedăm la negocieri (de notat că nu există negociere fără cedări; mersul la Moscova doar ca să îți repeți poezia tefelistă nu e negociere, e doar timp pierdut aiurea).
În plus, trebuie ținut cont de faptul că riscul escaladării în direcția conflictului nuclear crește pe măsură ce Putin se descurcă tot mai prost pe frontul din Ucraina și pe cel de acasă. Dacă Putin ar fi fost pur și simplu un psihopat cu reflexe suicidare, ar fi folosit deja de mult armele nucleare, deci e extrem de improbabil să o facă atâta timp cât nu e pus cu spatele la zid și reușește să își atingă obiectivele prin mijloace militare convenționale. În schimb, dacă nu e un cacealmist, ci un kamikaze pentru care victoria e mai importantă decât supraviețuirea individuală și colectivă, atunci riscul de a recurge la arme de distrugere în masă crește pe măsură ce își epuizează mijloacele militare convenționale și își erodează sprijinul politic.
De aceea, paradoxul stupid și deprimant al acestui război e că s-ar putea ca prin eforturile noastre de a obține victoria să nu facem decât să ne pregătim o înfrângere mult mai devastatoare sau o remiză nucleară care e o înfrângere generalizată a umanității, iar acest lucru e la fel de valabil pentru ucraineni ca și pentru toți ceilalți locuitori ai planetei. Oamenii luptă mobilizați de nădejdea că vor obține victoria, dar dacă Putin chiar vorbește serios atunci când amenință cu armele nucleare, atunci, oricât ar suna de cinic, nu putem să sperăm decât că va obține cât mai repede o victorie îndeajuns de satisfăcătoare pentru el. Nu pentru că am avea motive să ne bucurăm de o astfel de victorie, ci pentru că perspectiva une victorii (dacă Occidentul dă înapoi) sau a unei remize nucleare (dacă Occidentul nu dă înapoi) e infinit mai îngrozitoare pentru toată lumea.
Cea de-a doua opțiune a Occidentului e să facă mai mult decât a făcut până acum, intervenind decisiv în confictul din Ucraina, eventual prin acea zonă de interdicție aeriană pe care a solicitat-o Zelenski de la bun început, dându-ne asigurări că amenințarea cu bomba nucleară e o cacealma, pentru ca după doar cinci săptămâni să ne spună că Vestul ar trebui să le trimită ucrainenilor pastile cu iod pentru că utilizarea armelor nucleare de către Putin reprezintă, de fapt, o posibilitate reală (un exemplu de leadership responsabil și lucid, și cred sincer că liderii occidentali nu sunt nici ei cu mult mai breji).
În cazul în care Occidentul optează pentru această alternativă, ne lămurim repede. Nimeni nu are dubii asupra deznodământului unui război convențional între NATO și Rusia, așa că fie Putin se retrage rapid din Ucraina, în ipoteza în care e cacealmist, fie ajungem rapid la război nuclear, în ipoteza în care pune mai mult preț pe victorie decât pe supraviețuirea individuală și colectivă.
Ajungem astfel la cea de-a treia opțiune care reprezintă ceea ce a și făcut Occidentul până acum: s-a implicat, însă nu îndeajuns de mult ca să încline balanța în mod decisiv în favoarea Ucrainei. Problema cu această abordare e că deși crește costurile intervenției militare pentru Rusia, odată cu aceste costuri cresc și costurile umanitare pe care le suportă populația civilă din Ucraina (la care se adaugă și costurile economice care se resimt cel mai dur la baza piramidei sociale, nu doar în Ucraina, ci și în Rusia și pretutindeni în lume, precum și costurile reconstrucției ulterioare, care va fi tot mai dificilă pe măsură ce războiul se prelungește și se distruge tot mai multă infrastructură vitală din Ucraina). Dar dacă Madeleine Albright declara cândva că moartea a 500000 de copii ucraineni nu e un preț prea mare pentru combaterea eficientă a lui Saddam Hussein, de ce ar fi acesta un preț prea mare pentru succesoarea ei în funcția de Secretar de Stat, Hillary Clinton, care spunea la începutul invaziei că putem transforma Ucraina într-un al doilea Afghanistan, ca să facem Rusia să sângereze până moare la fel cum a murit și Uniunea Sovietică, și de ce am crede că Hillary gândește altfel decât gândește întregul establishment democrat, inclusiv Secretarul Apărării, Lloyd Austin, care declara recent la Varșovia că scopul SUA este să slăbească Rusia prin acest război, lăsându-ne pe noi să deducem care este prețul pe care liderii SUA sunt dispuși să îl plătească pentru atingerea acestui scop.
Pe de altă parte, așa cum declara recent Cancelarul Olaf Scholz, nimeni nu poate ști cu exactitate unde se situează linia roșie care, din perspectiva lui Putin, desparte acest tip de abordare de cel de-al doilea, în care implicarea NATO e interpretată de către Putin ca fiind de natură decisivă. Spre exemplu, dacă Putin nu reușește să obțină îndeajuns de repede o victorie suficient de convingătoare și de satisfăcătoare nici măcar în sudul și estul Ucrainei, atunci el poate foarte bine să pună acest eșec (și nu neapărat fără argumente) pe seama implicării indirecte a NATO, prin furnizarea de armament către Ucraina, și să acționeze în consecință în cazul în care nu este un cacealmist, ci un lider militar care pune mai mult preț pe victorie decât pe supraviețuirea individuală și colectivă (ca o paranteză, există și posibilitatea, care trebuie luată în considerare foarte serios, ca Putin să creadă cu tărie că supraviețuirea colectivă a Rusiei pe termen lung depinde de victoria în acest război și de stoparea, cu orice preț, a extinderii NATO către Est; ideea e în mod cert falsă și cu siguranță vesticii nu gândesc așa; dar cum am spus, în astfel de situații, nu contează care e adevărul, nici ce gândesc vesticii, contează ce crede Putin și, pe cale de consecință, la ce fel de stimuli răspunde favorabil). Și atunci, nu rămâne decât ca Putin să tragă concluziile teoretice și practice care se impun: dacă înfrângerea Rusiei în Ucraina se explică prin sprijinul acordat Ucrainei de către Occident, atunci victoria în Ucraina nu poate fi obținută decât printr-un război direct cu Occidentul, care va duce la o remiză nucleară în cazul în care pe de o parte Putin e dispus să meargă până la capăt, iar pe de altă parte Occidentul nu e dispus să cedeze în fața șantajului nuclear (nici înainte de a fi folosită prima bombă nucleară, nici după).
Bineînțeles, pentru a obține rezultatul optim, fie el rezultatul ideal sau doar răul cel mai mic, dacă mai mult nu se poate, ar trebui întâi de toate să avem un atașament real față de răul cel mai mic, în cazul în care binele pe care ni-l dorim nu este garantat. Iar acest atașament real nu este garantat. În fond, la fel cum e posibil ca pentru Putin victoria să fie mai importantă decât supraviețuirea individuală și colectivă, e, de asemenea, teoretic posibil, ca pentru unii tefeliști principiile euroatlantice să fie mai importante decât supraviețuirea colectivă a speciei – cel puțin asta declară unii dintre ei. Dar cel mai probabil e vorba de hybris, sau de incoștiență, de convingerea că Putin e un cacealmist pe care o să-l facem noi în sânge dacă avem îndeajuns de mult sânge rece și îndeajuns de mult tupeu de tefelist care se dă cu fundul de asfalt (până la moarte, vorba dinamoviștilor), convingere care izvorăște nu dintr-o judecată lucidă, care urmărește adevărul și numai adevărul, ci din ura sau față de Putin – desigur, tot mai inteligibilă și mai intensă, pe măsură ce crimele lui Putin se înmulțesc – sau frica exagerată față de el, care este o consecință inevitabilă a profilului psihologic tefelist, și care, din nefericire, orbește. Însă și reciproca este valabilă. Cel mai probabil și mulți dintre cei care sunt gata să bage mâna în foc că Putin nu blufează spun asta nu ca urmare a unei judecăți lucide, întru totul obiective, ci ca urmare a faptului că fie nu îl urăsc îndeajuns de mult pe Putin, fie chiar îl iubesc, sau îi urăsc mai mult pe „sexomarxiștii”, „globaliștii” și „tefeliștii” pe care îi combate Putin, mai nou și cu amenințări nucleare, decât își iubesc propria viață, a lor și a prietenilor și familiilor lor.
Așadar, pentru a ne atinge obiectivul ideal, în măsura în care este posibil, sau pentru a obține răul cel mai mic, la limită infinit mai mic, dacă mai mult de atât nu se poate, e nevoie nu doar de o ordine firească a priorităților (mă iubesc mai mult pe mine și pe ai mei decât îl urăsc pe Putin / decât îi urăsc pe „tefeliștii”, „globaliștii” și „sexomarxiștii” pe care îi combate Putin) ci și de încercarea reală de a-l înțelege pe Putin așa cum se înțelege el însuși, de a ști, pe bune, ce vrea, de fapt, omul ăsta, ce e dispus să facă pentru a-și atinge obiectivele, și ce poate să facă, de fapt.
Problema e că mare parte din judecățile referitoare la Putin nu sunt pe deplin obiective, sau nici pe departe, ci sunt ideologice, la limită patologice, izvorând din aceeași ură autodistructivă și / sau frică irațională care e posibil să îl mâne și pe Putin spre prăpastia spre care e posibil să ne îndreptăm cu toții. Sau sunt judecăți izovrâte dintr-un cinism îngust și stupid și din incapacitatea de a concepe că Putin ar putea să fie altceva decât noi înșine am putea să fim. Dă-i politicianului tefelist niște finanțări de la industria de armament și imediat o să apere „cu orice preț” „principiile democrației” și „drepturile omului” în Ucraina, ferm convins în mintea lui întunecată de patima câștigului, că nu există niciun conflict între principiile care îi umflă inima și banii care îi umplu buzunarele. Mă tem că inclusiv la nivel de leadership, realismul, fie el și cinic, a fost înlocuit de combinația de cinism, cu false pretenții de deșteptăciune, și cretinism ideologic în formă pură. Apoi, pune-l pe același politician să își imagineze că Putin ar putea să fie altfel decât poate să fie el. E posibil să nu fie. Admit. Dar mă tem că e foarte posibil și ca politicanul tefelist să nu fie în stare să își imagineze că un alt lider politic ar putea să fie altfel decât este el, desigur, mult mai irațional și mai distructiv, dar în același timp capabil să pună preț pe noțiuni ca onoare, patrie, biruință militară, care pentru omul capitalismului democratic nu mai înseamnă absolut nimic, nici nu își poate imagina că pentru alții ar putea să însemne ceva. Sau pune-l pe managerul tefelist, obișnuit să le spună angajaților, la cacealma, că o creștere de salarii ar duce inevitabil la închiderea firmei și șomaj, ba chiar la o catastrofă economică generalizată, în situația de a-și imagina că un alt lider, aflat în poziție de putere, ar putea să nu fie genul de cacealmist care reprezintă, pe de altă parte, cel mai înalt tip uman la care poate aspira tânărul manager tefelist.
Prin aceasta, nu vreau să spun că sunt eu sigur că Putin nu e un cacealmist. De fapt, mai degrabă înclin să cred că este și că va miza pe șantajul nuclear până când, odată ajuns pe buza prăpastiei, va declara senin că obiectivele Rusiei în Ucraina au fost, de fapt, atinse, chiar și în ciuda evidențelor și că, desigur, poate că se putea mai mult, dar cum el e un lider responsabil, pe când nebunii din NATO erau dispuși să distrugă lumea, a ales să fie el înțeleptul care cedează primul; cu siguranță se vor găsi și îndeajuns de mulți tâmpiți să-l creadă, dar asta chiar nu mai contează, în condițiile în care vom fi evitat apocalipsa nucleară, iar soarele va continua să răsară și peste cei care pot și își doresc să fie lucizi, măcar de dragul lor și al lumii întregi, nu neapărat de dragul lucidității înseși, și peste cei care nu pot fi și nu își doresc să fie decât orbiți de propria ură care prostește.
Dar deși mi-ar plăcea să fiu sigur că așa stau lucrurile, chiar nu sunt sigur, iar în cazul în care Occidentul mizează greșit pe ipoteza că Putin blufează – cum n-a mizat niciodată în timpul războiului rece, și încă nu înțeleg ce anume, afară de pura inconștiență, justifică această schimbare bruscă de abordare – consecințele sunt inimaginabil de groaznice; nimeni dintre noi nu își poate imagina cum va trăi în lumea de după un război nuclear, în ipoteza nefericită în care nu are norocul să moară din prima.
Poate că, așa cum sugerează intervenția recentă a șefului CIA, pe care nu văd de ce nu l-am lua în serios, nu vom ști niciodată cu siguranță ce are de gând și ce poate să facă Putin. În fond, omul rămâne o ființă impredictibilă, iar cunoașterea furnizată de serviciile secrete sau de experții în spațiul rusesc e, în cel mai bun caz, imperfectă, dacă nu cumva o altă expresie a aceluiași monolog ideologic autosuficient și paralel cu realitatea al Occidentului.
În cazul acesta, ar trebui să ne punem foarte serios întrebarea dacă merită să riscăm o catastrofă nucleară decât să ne așezăm, în al unsprezecelea ceas, la masă cu Putin pentru a negocia un acord de pace care inevitabil va implica anumite pierderi pentru Ucraina, dar care ar putea fi compensate de Occident. Mai mult, Occidentul are o datorie față de Ucraina să îi ofere această compensație, deoarece liderii cinici și / sau tembeli ai Occidentului i-au încurajat pe liderii ucraineni să șteargă pe jos cu Constituția în 2014, declanșând avalanșa războiului civil și a intervenției militare rusești, să le taie apa locuitorilor din Crimeea, să refuze implementarea acordurilor de la Minsk, să bage aderarea la NATO în Constituția Ucrainei în 2019, fără referendum – că știm bine ce oroare de referendumuri are tefelimea euroatlantică (amintiți-vă de Brexit sau de referendumul românesc din 2018) – și fără sprijin popular real, să îl aresteze pe principalul politician de opoziție, pro-rus, atunci când acesta creștea în sondaje, iar Zelenski se prăbușea, și să-i închidă televiziunile care difuzau știri despre legătura dintre Hunter Biden și Burisma, o serie de pași care au precedat invazia din 24 februarie 2022, pe care, să fim clar înțeleși, absolut nimic nu o justifică, deoarece este evident că lui Putin nu îi pasă de minoritățile ruse, cum nici americanilor nu le pasă de ucraineni, doar îi folosesc și unii și alții și pe unii și pe ceilalți ca pe carne de tun tocmai bună de sacrificat pentru atingerea unor „mari obiective” geopolitice, și deoarece este evident că răul făcut de această invazie, atât Ucrainei, cât și Rusiei și lumii întregi, e infinit mai mare decât orice alt rău pe care și-ar fi propus să-l combată Putin. De fapt, dacă cuplul de clovni austeritari Merkel-Barroso ar fi încercat să negocieze cu Rusia o soluție comună pentru Ucraina, înainte de scandalul din 2014, sau dacă în absența acestei disponibilități pur și simplu i-ar fi dat lui Ianukovici mai mulți bani ca să poată semna acel blestemat de acord de asociere fără scandal, foarte probabil n-am fi ajuns în situația în care toată Europa, de la Moscova la Vladivostok, plătește înmiit tâmpenia liderilor europeni, cinismul iresponsabil al liderilor americani, și cruzimea calculată, sau poate chiar demența totală, a liderului de la Kremlin.
Poate că stau eu prea mult pe rețelele de socializare și mă înșel cu privire la cei care ne conduc. Poate că aceștia din urmă sunt mult mai raționali și mai responsabili decât fanii lor din presă și din societatea civilă. Dar tare mă tem că nu sunt cu mult mai breji.
Mă tem că răul cel mai mare cu care se confruntă civilizația noastră e proximitatea față de putere a indivizilor care nu sunt nici îndeajuns de atașați față de binele comun și semenii lor, nici îndeajuns de lucizi pentru a identifica cea mai bună sau cea mai puțin proastă soluție pentru oamenii pe care îi reprezintă, pentru țările pe care le guvernează și pentru lumea întreagă, singura pe care o avem.
Simplul fapt că am ajuns aici – chiar dacă într-un fel sau altul vom scăpa cu bine – arată că avem o foarte gravă problemă în ceea ce privește sistemul de formare și recrutare a elitelor, iar cei care spun că oricum am fi ajuns aici – pentru că Putin rău de tot, dracu’ însuși, oricum ar fi atacat – nu fac decât să se spele pe mâini de propria responsabilitate pentru dezastru.
Dacă există cu adevărat o „amenințare existențială” pentru lumea întreagă, atunci asta este: producția excesivă de oameni care nu pot fi nici buni, nici obiectivi, răi și proști, și accesul lor la putere. Așa stând lucrurile, am face bine să identificăm și să punem în practică cât mai repede soluția la această problemă, în măsura în care mai există una.
Altfel, chiar dacă scăpăm și de data asta, pe termen mediu sau nu foarte lung suntem, fără îndoială, pierduți. Sau, cum ar spune americanii: we’re doomed.

Autor: https://www.facebook.com/alexandru.racu.7