Purtarea măștii e numai aparent despre protecția sănătății. Este despre transferul responsabilității. Dinspre guvernanți spre guvernați, populația care votează. De-responsabilizarea politicienilor, responsabilizarea indivizilor.
În ultimele decenii, discuțiile despre inevitabilitatea morții au fost scoase din discursul public, atenția axându-se pe prelungirea vieții, pe confortul bunăstării, pe siguranță. S-a imprimat în mentalul colectiv impresia că statele sunt datoare și că au posibilitatea să rezolve mai tot, având în spate datele științelor și avântul tehnologiilor. Dacă interveneau sincope, vina era aruncată pe politicieni, cu acuzații de proastă guvernare.
În cazul Covid-19, oamenii aveau așteptarea să fie protejați de către autorități, așa s-au învățat. Numai că acestea n-aveau cum să recunoască cinstit și abrupt că n-au nicio metodă de luptă eficientă cu virusul, fără să sufere un crah al încrederii, reflectat în pierderea ulterioară de voturi, că se moare, ca de o gripă serioasă, asta e!- spus cinic, iar îmbolnăvirea e aleatorie, un fel de loterie cu reguli neștiute. Că n-ai cum să fii în siguranță, existând, de la începuturile istoriei, lucruri imposibil de controlat.
În valul de comentarii negative asupra purtatului măștii, s-a împins în față ideea că este un simbol al supunerii. Cred altceva, în principal- purtarea măștii de către cetățeni este acceptarea răspunderii pentru îmbolnăvire, răspundere pasată lor de către guverne. Abia în plan secund e vorba de supunere, de aderare la narațiunea oficială, care se vrea liniștitoare și este, în același timp, mincinoasă, o imensă păcăleală rostogolită prin media.
Logic, autoritățile nu-s de condamnat pentru virus, n-au dorit ele să apară. Dar ar fi fost blamate dacă nu născoceau o metodă de apărare cât de cât credibilă, vândută drept certificată științific.
Aici a intrat în atenția opiniei publice masca.
Orice ins rațional își dă seama că apărarea cu masca este o balivernă, că e ceva în neregulă, știute fiind dimensiunile virusului și ale găurilor textilei de pus pe față. E ca și cum te-ai apăra de țânțari cu o plasă de gard. Astfel a ajuns uzul măștii un fel de tratament placebo, favorabil abia psihicului celor mai temători. Da, sunt și măști speciale, nu precum cele ultra-cunoscute, cu filtre. Abia la ele s-ar putea argumenta despre o protecție cât de cât, dar cine își permite să-și cumpere nu știu câte luni întregi, fiindcă și ele trebuie schimbate la intervale scurte?! Alegătorii ar pretinde măști cu filtru gratuite, iar țările nu-s în stare să ofere fără bani nici pe cele de uz chirurgical, în proporții suficiente, de întrebuințat conform teoretizărilor.
Politicienii sunt necinstiți, culmea, deoarece nu-și permit să fie cinstiți, la așteptări nerezonabile. Am intrat într-o paradigmă greșită, unde se caută mereu vinovați și unde nu trebuie și din care nu se întrevede ieșirea. Nu este posibilă la scară statală protecția, fiecare e pe cont propriu. Rostirea adevărului, în cazul Covid-19, reprezintă pentru ei o sinucidere.
Autor: Alexandru Petria
Sursa. Alexandru Petria Facebook
NOTA REDACȚIEI:
Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).
A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.
I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.