Aveţi în continuare, ocazionat de opţiunea declarată a elitelor europene pentru comunism, un scurt fragment dintr-un cuvânt al scritorului Soljeniţin, intitulat „Necredinţa: primul pas către Gulag”, prezentat cu ocazia primirii, în 10 mai 1983 la Londra, a premiului Templeton Prize for Progress in Religion , şi pe care vă îndemn să-l citiţi cu mare luare aminte, rar, încercînd să faceţi tot timpul conexiunea dintre cuvintele lui Soljeniţin şi diversele aspecte ale actualei stări a Vestului. Soljeniţin explică, până la acest fragment, cum au fost facilitate revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către comunişti de mentalitatea ateistă şi de un lung proces de secularizare, care a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi de morala şi credinţele creştine tradiţionale, iar concluzia lui este că: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu; din cauza asta s-au întâmplat toate.
Fragmentul extras analizează, din aceeaşi perspectivă a relaţiei oamenilor cu Dumnezeu, Vestul, iar stadiul în care ne găsim, la numai 35 de ani de la ţinerea discursului, îndreptăţeşte calificarea acestuia ca deplin previzionar şi, din păcate, nu lasă nicio speranţă că ceva ar putea opri acest proces înainte ca să-şi epuizeze toate rezervele de energie pornite, după cum spune autorul, dintr-o imensă şi iraţională ură.
Vestul trebuie să treacă prin experienţa invaziei comuniste; religia a rămas aici liberă, dar evoluţia istorică a Vestului a fost astfel încât astăzi şi el trece prin experienţa secătuirii conştiinţei religioase. Şi el a fost martorul sfâşietoarelor schisme, războaielor religioasee sângeroase şi răutăţii, ca să nu mai vorbim de valul secularismului care, dinspre sfârşitul Evului Mediu încoace, a inundat progresiv Vestul. Această epuizare a puterii dinspre interior este o ameninţare a credinţei, care este, poate, chiar mai periculoasă decât orice încercare de atac reigios violent din afară.
Imperceptibil, de-a lungul a multor zeci de ani de eroziune, înţelesul vieţii în Vest a încetat de a fi văzut ca ceva mai măreţ decât „căutarea fericirii”, un ideal care a fost garantat solemn prin intermediul constituţiilor. Conceptele de bine şi rău au fost ridiculizate timp de cîteva secole; interzise utilizării zilnice, ele au fost înlocuite prin judecăţi politice sau de clasă cu perioadă de folosinţă scurtă. A devenit stînjenitor să afirmi că răul îşi află locaş în inima fiinţei omeneşti înainte ca aceasta să intre într-un sistem politic. În acelaşi timp, nu este considerat ruşinos să faci concesii zilnice unui rău deplin. Judecând după continua avalanşă a concesiilor făcute chiar numai în faţa propriei noastre generaţii, Vestul alunecă ineluctabil înspre abis. Societăţile vestice îşi pierd tot mai mult esenţa religioasă pe măsură ce, în mod nechibzuit, îşi lasă pradă ateismului generaţia mai tânără. Dacă un film balsfemator despre Iisus este prezentat peste tot în Statele UNite, considerate una dintre cele mai religioase ţări din lume, sau dacă un ziar de mare tiraj publică o caricatură neruşinată a Fecioarei Maria, de ce altă dovadă de necredinţă mai este nevoie?
Sau, de ce ar mai trebui cineva să se reţină de la ura arzătoare, indiferent dacă baza acesteia este rasa, clasa sau ideologia? O astfel de ură dezintegrează multe inimi astăzi. Profesorii atei din Vest ridică o tînără generaţie în spiritul urii propriei lor societăţi. Prinşi în vîltoarea condamnării, uităm că defectele capitalismului reprezintă defectele de bază ale naturii umane, permiţând o libertate neîngrădită împreună cu diverse drepturi ale omului; uităm că sub comunism (iar comunismul stă ascuns în orice formă de socialism moderat, care este instabil) aceleaşi defecte se dezlănţuie în orice persoană posedând cel mai mic grad de autoritate; în timp ce toţi ceilalţi din acel sistem obţin cu adevărat „egalitatea” – egalitatea sclavilor în mizerie. Această exuberantă dezlănţuire a urii devine semnul lumii libere a zilelor noastre. Cu adevărat, în mod paradoxal, cu cât libertăţile personale sunt mai mari, cu cât mai ridicat este nivelul de prosperitate sau chiar de abundenţă – cu atât mai vehementă devine această ură oarbă. Vestul dezvoltat contemporan demonstrează astfel, prin propriul exemplu, că salvarea omului nu poate fi găsită nici în mulţimea bunurilor materiale, nici numai în a face bani.
Această ură alimentată deliberat se împrăştie peste tot ceea ce este viu, în viaţa însăşi, în lumea cu culorile, sunetele şi formele sale, în corpul omenesc. Posaca artă a secolului 20 moare ca rezultat al acestei uri monstruoase, căci arta fără iubire este stearpă. În Est, arta s-a prăbuşit din cauza faptului că a fost pusă jos şi călcată în picioare, dar în Vest căderea fost voluntară, o prăbuşire într-o căutare nenaturală şi pretenţioasă. în care artistul, în loc să încerce să releve planul divin, încearcă să se pună pe sine în locul lui Dumnezeu.
Întâlnim deci din nou acelaşi produs al unui proces la scara întregii omeniri, Estul şi Vestul ajungând la aceleaşi rezultate, din, o spun din nou, aceeaşi cauză: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu!
Întregul eseu: http://orthodoxnet.com/blog/2011/07/men-have-forgotten-god-alexander-solzhenitsyn/#more-436
Autor: Paul Ghitiu
Adauga comentariu