Afganistan. Zorii de opium

În aprilie 2014, vor fi alegeri prezidenţiale. Actualul preşedinte, Hamid Karzai, nu mai are dreptul de a candida, după două mandate succesive, din  2004 până în prezent. E drept că, lungi perioade de timp, a exercitat mai degrabă funcţia de ”primar”, fiindcă nu controla decât capitala, Kabul.

Alegerile coincid cu declanşarea retragerii trupelor americane din Afganistan, preconizată a se termina la sfârşitul acestui an. Din cei 84.000 de soldaţi, cât numără trupele NATO în regiune, 60.000 sunt americani. Dintre aceştia, rămân pe poziţii până în 10.000 de americani, care, din 2015 vor executa misiunea Resolute Suport – de consiliere a armatei naţionale afgane (încropită, slab pregătită, coruptă, cu îngrijotător de mulţi militari dependenţi de droguri). Dar avem şi noi, în sfârşit, un ce profit: în drumul lor spre casă, trupele americane  vor tranzita România.

”Întreaga strategie a NATO a provocat suferinţă enormă, pierderi de vieţi omeneşti şi nici un câştig, dat fiind că ţara nu este sigură”. N-o spune Noam Chomsky, ci a spus-o la finele anului trecut, preşedintele ales al Afganistanului. Dar Hamid Karzai – marioneta americanilor – nu face prima oară, în ultimii  ani, astfel de declaraţii belicoase la adresa păpuşarilor săi, profund nemulţumit acum de faptul că se simte exlclus de la masa negocierilor de pace cu talibanii. Cu talibanii? NATO negociază cu talibanii? Ironia istoriei. Să recapitulăm.

Amestecul SUA în Afganistan începe în vara lui 1979, cu câteva luni înaintea invaziei URSS. Atunci, Zbigniew Brzezinski, marele politolog şi geostrateg, consilier al preşedintelui Jimmy Carter, a avut ideea de a-i atrage pe sovietici într-o capcană, de a le confecţiona un Vietnam al lor. Astăzi, Brzezinski o recunoaşte, dar adaugă că – dacă nu i-ar fi atras pe sovietici în Afganistan – exista riscul ca aceştia să îşi facă de lucru în Polonia, pedepsind ”Solidaritatea”. În iulie 1979, preşedintele Americii a semnat o decizie confidenţială privind ajutorarea mujahedinilor, care luptau împotriva guvernului marxist de la Kabul, susţinut şi stipendiat de sovietici . (Un mujahid  – singularul de la mujahedin – e un luptător în jihad,  războiul sfânt pentru Allah). Îngrijorat că şi-ar putea pierde influenţa în zonă, preşedintele Leonid Brejnev a răspuns cererii de ajutor a  guvernului afgan împotriva gherilelor mujahedine.  Ţara era în război civil. Invazia sovietică a început în seara de  Crăciun a anului 1979. A urmat un deceniu de război pustiitor între Armata Roşie şi zecile de miliţii mujahedine (aflate ele însele în conflict aproape permanent), susţinute logistic şi financiar de CIA. Majahedinilor afganilor, în lupta lor inegală cu Armata Roşie,  li s-au alăturat imediat mercenari din lumea musulmană (afganii sunt în majoritate sunniţi)- saudiţi, egipteni, libanezi, yemeniţi, algerieni, tunisieni, irakieni. Între ei, tânărul fiu de miliardar saudit, Osama Bin Laden, care urma să-şi stabilească baza (Al-Qaeda) acolo.

În primii ani, Osama a managerizat, din Pakistan, banii, logistica militară şi resursele umane. Apoi a luat celebrul kalaşnikov pe care îl purta pe umărul stâng (nu vedea aproape deloc cu ochiul drept, în urma unui accident din copilărie), celebrul toiag, mătăniile, un Coran şi radioul cu baterii (postul său preferat a fost întotdeauna BBC) şi a intrat în linia întâi a luptelor. N-a recunoscut niciodată sprijinul CIA (legenda lui, care creştea, nu trebuia să se ducă de haram): ”Americanii mint când când spun că au cooperat cu noi în trecut şi îi provocăm să arate o dovadă. Adevărul este că, pentru noi şi mujahedinii din Afganistan, au fost o povară. Nu a existat nici o înţelegere. Noi ne-am făcut datoria sprijinind Islamul din Afganistan, cu toate că, împotriva dorinţei noastre, această datorie a slujit intereselor Statelor Unite”. Că Osama a băgat banii familiei Binladen în această afacere sângeroasă, dar şi propriii bani, obţinuţi din contracte de infrastructură cu Sudanul, e adevărat, că a strâns fonduri importante de la magnaţii Golfului, este, de asemenea, adevărat, dar nimic nu s-a comparat cu ajutorul american – nu mai puţin de 3 miliarde de dolari, folosiţi (mai ales prin intermediul serviciului secret pakistanez) pentru instruirea şi înarmarea mujahedinilor.

Când ultimul soldat sovietic a părăsit Afganistanul (în februarie 1989), a început războiul civil. E greşeala strategică a americanilor, pe care fostul secretar de stat Madeleine Albright a recunoscut-o explicit: ”Statele Unite s-au detaşat de Afganistan, odată cu plecarea sovieticilor, lăsând un vid. Avem obiceiul de a ne detaşa, înainte ca situaţia să fie rezolvată”.  Sovieticii şi-au menţinut, până la căderea URSS, omul lor în fruntea guvernului afgan – Mohamed Najibullah. Acesta a resistat până în 1992, când alianţa dintre fostul general uzbec Abdul Rashid Dostum (astăzi şef de partid) şi comandantul tadjic Ahmad Shah Massoud (asasinat în 9 septembrie 2001, astăzi erou national), a cucerit Kabulul, punând bazele Republicii Islamice Afganistan.

Războiul civil (alimentat inclusiv cu armament greu, capturat de la sovietici) a adus pe val, în 1994, talibanii (”învăţăceii” Legii) şi pe celebrul mullah Omar. Acţionând la început ca o miliţie fundamentalistă, cu sprijin pakistanez şi saudit, talibanii au ajuns la putere în 1996. Este şi anul în care Osama Bin Ladin s-a întors în Afganistan.

După tragedia din 11 septembrie 2001, pentru că liderul talibanilor, mullahul Omar a refuzat să-l predea pe Osama, despre care americanii erau convinşi că se afla în spatele atacurilor, s-a declanşat Operaţiunea Enduring Freedom, un bombardament infernal al aliaţilor (SUA şi Marea Britanie), care – cu sprijinul lorzilor războiului, respectiv Alianţa Nordului. Înţelegerile dintre lorzii războiului şi americani l-au adus la putere, la sfârşitul lui 2001, pe Hamid Karzai. Cu acesta la şefia Legislativului, talibanii (majoritatea paştuni) au continuat să controleze mare parte din teritoriu, astfel încât astăzi, ca să simplificăm lucrurile, nu se poate negocia viitorul Republicii în absenţa lor.

Fostul preşedinte Gorbaciov, artizanul retragerii trupelor sovietice, saluta încă din 2013 decizia preşedintelui Obama: ”Victoria în Afganistan este imposibilă. Obama are dreptate să-şi retragă trupele de acolo. Indiferent cât de dificil ar fi”.  Retragerea trupelor americane, lasă Afganistanul în ruină şi confuzie. Dacă n-ar fi tot mai numeroasele plantaţii de mac (din care se extrage opiumul), economia ţării n-ar subzista. 75 la sută din producţia de heroină a lumii îşi are precursorii în Afganistan. Anul acesta, procentul s-ar putea să se ridice, conform estimării specialiştilor, spre 90 la sută.

Cine a câştigat în urma aventurii afgane? Răspunsul cel mai inţelept ar fi: nimeni. În nici un caz încercatul popor afgan. Au câştigat copios magnaţii industriei de armament. Ei câştigă mereu, pentru că au iscusinţa de a cui să împartă din câştig.

Oricum, pentru afgani, zorii noi ai istoriei vor avea culoarea ceţoasă a opiumului.