Adrian Severin: O CONFERINȚĂ ȚINUTĂ ÎN SUA LA INVITAȚIA CONSILIULUI PENTRU AFACERI MONDIALE

Redau în continuare planul expunerii (ideile principale) care a fost susținută cu ilustrații ale unor momente istorice și cu hărți relevante.

Conferința a fost urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

În cadrul expunerii mele am făcut, printre altele, următoarele precizări:

A. 80% dintre evenimentele istorice la care mă refer m-au avut ca participant direct, 10% dintre acestea mi-au fost relatate din surse de primă mână (șefi de state și de guverne, miniștri, parlamentari și diplomați de rang înalt etc.), iar restul de 10% au fost documentate din informația furnizată de media euro-atlantică.

B. Prin parteneriatul strategic cu SUA, al cărui coautor am fost, România și-a legat destinul de cel al Americii, ceea ce ne conferă dreptul și obligația de a monitoriza și evalua permanent politica globală americană, pentru a ne avertiza partenerul atunci când credem că greșește și pentru a evita ca greșelile lui să pună în sarcina românilor costuri necuvenite.

La finele întâlnirii unul dintre moderatori a tras următoarea concluzie: „Îți mulțumim pentru excelenta discuție de azi. Am învățat enorm. Profunzimea cunoștințelor și claritatea prezentării ne-au oferit un adevărat regal.”

RĂZBOIUL DIN UCRAINA: RĂZBOI LOCAL SAU RĂZBOI MONDIAL? RĂZBOI PENTRU TERITORII SAU PENTRU O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ?

Prof.dr. Adrian Severin

World Affairs Council – San Diego

19 septembrie 2024

IDEILE PRINCIPALE

Motto:

„Singura alternativă a războiului este pacea și singurul drum către pace este negocierea.” – Golda Meir

I. Lungul drum al păcii către război

1. Malta – decembrie 1989:

i. Rusia (sovietică) se retrage din Europa centrală și orientală;

ii. Germania se reunifică;

iii. NATO nu trece dincolo de granița estică a Germaniei reunificate (Înțelegere confirmată mie de: Mihail Gorbaciov, Evgheni Primakov, Vladimir Putin, Jesse Helms jr., Madeleine Albright, Hans-Dietrich Genscher, Eduard Shevardnadze.)

iv. Rusia / URSS acceptă pax americana și se asociază la instituțiile euro-atlantice (Consiliul cooperării nord atlantice / Consiliul parteneriatului euro-atlantic -1991; Actul fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce – 1997; Consiliul NATO-Rusia – 2002; Consiliul Europei – 1995; Parteneriatul pentru Pace – 1994; G7+1);

v. Europa se reunifică prin reconcilierea istoriei europene cu geografia europeană (extinderea Consilului Europei; extinderea UE; Parteneriatul pentru Pace);

2. Două doctrine aparent ireconciliabile:

i. Doctrina Brzezinski – “Rusia fără Ucraina este o mare putere (regională); Rusia cu Ucraina este un imperiu.”;

ii. Doctrina “liniilor roșii rusești”: “nici un alt iunie 1941” – NATO fără Ucraina este un concurent cu care se poate rămâne în echilibru strategic; NATO cu Ucraina este o amenințare intolerabilă la adresa securității naționale a Rusiei.

// Concluzia: Dacă Ucraina nu poate fi a Rusiei, Ucraina nu poate fi nici a SUA / NATO.

// Soluția: neutralitatea Ucrainei (cel puțin în frontierele ei sovietice)

3. Minsk / Belaveja – 8 decembrie 1991 și Alma Ata – 21 decembrie 1991:

Rusia (împreună cu Ucraina și Belarus prin Acordurile de la Belaveja, și apoi împreună cu celelalte republici sovietice, exceptând Georgia și țările baltice, prin Protocolul de la Alma Ata) acceptă:

i. dezintegrarea URSS (și înlocuirea acesteia cu o Comunitate a Statelor Independente), în schimbul perspectivei implicit acceptate de Occidentul euro-atlantic de a fi integrată în structurile occidentale care deveneau astfel globale în cadrul a unei ordini globale unitare guvernată de principiile democrației nord atlantice;

ii. o frontieră estică similară celei stabilite prin Tratatul de la Brest Litovsk, în 1918, cea mai dezastroasă din întreaga sa istorie, și de aceea neviabilă / nedurabilă. (Occidentului colectiv îi trebuiau multă răbdare și înțelepciune pentru a face ca acea frontieră să dureze.)

4. O secesiune grăbită – 1991:

Republica Sovietică Socialistă Ucraineană părăsește URSS (simultan cu Rusia) păstrând toate teritoriile transferate ei potrivit criteriilor geostrategice sovietice, cu ignorarea principiului naționalităților.

i. Menținerea ordinii sovietice anti naționale la nivelul Ucrainei, în condițiile în care celelalte state europene (inclusiv fostele republici sovietice) reveneau la logica națională, după eliberarea de sub ocupația URSS, înainte de a se putea integra în formule federale și confederale europene și transatlantice (UE și NATO) sau euro asiatice (CSI) a constituit o bombă cu un ceas ale cărei ace se mișcau în sensul invers al timpului istoric.

ii. Soluția pentru menținerea Ucrainei în frontierele sovietice cu care se autodeterminase era federalizarea ei, susținută de Rusia, dar la care SUA s-a opus întrucât o Ucraină multinațională organizată ca federație simetrică având o importantă componentă etno-culturală rusă, ar fi fost greu / imposibil de integrat în alianțele euro-atlantice.

5. Un referendum uitat – 1991:

Crimeea optează pentru a rămâne în URSS / Rusia, dar i se oferă statutul de regiune autonomă în Ucraina, iar Rusiei i se concesionează portul Sevastopol.

i. Ar fi putut intra Ucraina în NATO având pe teritoriul ei flota militară a Rusiei în Marea Neagră?

ii. Referendumul din 2014 privind separarea Crimeii de Ucraina și intrarea în componența Rusiei, poate fi privit ca o repetare a referendumului din 1991?

6. Un Memorandum cu clauze nescrise – Budapesta 1994:

i. Ucraina predă arsenalul nuclear Rusiei ca succesor al URSS;

ii. SUA, UK și Rusia garantează integritatea teritorială a Ucrainei în cazul unei agresiuni venite din partea unui stat terț;

iii. dacă Ucraina este în situația de a nu se putea apăra în fața agresiunii unui stat terț, din cauza lipsei armamentului nuclear, garanții vor sesiza împreună Consiliul de Securitate al ONU;

iv. implicit – Ucraina va rămâne neutră în raporturile cu garanții și nici unul dintre garanți nu va încerca să facă din Ucraina un aliat în concursul cu ceilalți.

N.B. Memorandumul de la Budapesta: are caracterul unui document politic fără forță juridică; de facto stabilește neutralitatea / finlandizarea Ucrainei – angajament politic încălcat de toți garanții, care au dorit să facă din Ucraina un avanpost pe frontul rivalității cu celălalt.

7. Problema statutului neoimperial postsovietic al Rusiei în ordinea globală post-bipolară reflectată în:

i. războaiele de secesiune din Iugoslavia;

ii. războiul de secesiune a Ceceniei;

iii. crizele înghețate din spațiul ex sovietic (Abhazia, Adjaria, Osetia de Sud, Nagorno-Karabakh, Transnistria / de facto vestul Ucrainei)

8. Patru propuneri rusești respinse la începutul anilor 2000:

i. Rusia intră în NATO;

ii. realizarea unui scut antirachetă comun ruso-american, în locul scutului american din Europa de est (Polonia, Cehia, România);

iii. crearea unui sistem defensiv global la care să participe Rusia, SUA, puterile vest europene și alte puteri relevante ca actori globali;

iv. reforma OSCE și convocarea unei noi Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa, care să adapteze Actul final de la Helsinki, la realitățile lumii de după Războiul Rece.

9. O discuție mereu amânată – frontierele Europei:

i. „Europa de la San Francisco la Vladivostok” (Actul final de la Helsinki) v. „Europa de la Lisabona la Vladivostok” (Planul Medvedev);

ii. „Europa de la Atlantic la Urali!” (Doctrina de Gaulle) v. „Europa de la San Francisco la Marea Neagră (Marea de Azov) / Marea Caspică” (“Trilaterala România /Moldova-Ucraina-Polonia” sau „Inițiativa celor trei Mări”);

iii. „Europa până la Nistru” (Planul Clemenceau) v. „Europa până la Nipru” (Efectul Nuland / Kissinger)

10. Revoluția portocalie de la Kiev – 2004-2005:

i. tentativă de lovitură de stat cu sprijin euro-atlantic;

ii. aducerea la putere (cu ajutorul medierii polono-lituaniene și cu acordul Rusiei), după reluarea alegerilor, a unui guvern ucrainean aparent „pro-occidental” (format de partidul Yuliei Timoshenco) care s-a dovedit a fi, în realitate, pro-rus sau ruso-conform;

iii. SUA a contat pe „mariajul dintre naționalism (anti-rus) și democrație (de tip american)”, dar ceea ce a rezultat a fost divorțul dintre democrație, care s-a transformat în oligarhie, și naționalism care s-a deplasat către rasism (cu coloratură nazistă);

iv. lipsa reformelor democratice și sociale a deschis drumul revenirii la putere, prin alegeri anticipate și validate libere și corecte, a forțelor politice înlăturate în 2005.

11. Revenirea la putere a Partidului Regiunilor – 2007:

i. menține decizia rămânerii Ucrainei în afara NATO;

ii. reafirmă decizia de intrare a Ucrainei în UE;

iii. prelungește acordul de concesionare a portului Sevastopol către Rusia.

12. Un principiu cu efecte adverse – „fiecare stat are dreptul de a-și alege propriul aranjament de securitate”:

i. acordul SUA-URSS privind neextinderea NATO nu poate împiedica statele central și est europene să își dorească garantarea securității prin intrarea în NATO, dar obligă SUA să nu accepte primirea lor în NATO, întrucât aceasta a fost condiția pentru consolidarea securității SUA prin retragerea URSS din Europa Centrală și Orientală;

ii. Ucraina și Rusia sunt în mod egal îndreptățite la apărarea securității lor, ceea ce înseamnă că Ucraina are dreptul să decidă că securitatea sa depinde de intrarea în NATO, după cum, în același timp, Rusia are dreptul să decidă că extinderea NATO în Ucraina îi afectează securitatea (tot așa cum SUA a decis că prezența Rusiei în Cuba îi încalcă dreptul la securitate, chiar dacă era dreptul Cubei să decidă asupra unei asemenea prezențe).

13. Summitul NATO de la București – 2008:

i. în condițiile opoziției dintre SUA, pe de o parte, și Germania și Franța, pe de altă parte, în Declarație finală se prevede că intrarea Ucrainei și Georgiei în NATO sunt acceptate, singura întrebare deschisă fiind data și contextul intrării;

ii. Rusia a avertizat că transpunerea în viață a acestei decizii însemna dezmembrarea Ucrainei.

14. Summitul ruso-american de la Soci – 2008:

Rusia reconfirmă hotărârea de a contesta integritatea Ucrainei dacă aceasta intră în NATO.

15. Tentativa Georgiei de tăiere cu sabia a „nodului sud-osetin și abhaz” – august 2008:

i. Președintele Mihail Saakashvili ordonă asaltul împotriva provinciei secesioniste Osetia de Sud, cu scopul de a restabili suveranitatea Georgiei asupra acesteia;

ii. urmează reacția armată a Rusiei și anexarea Osetiei de sud și Abhaziei de către Rusia;

iii. SUA tace iar UE, prin Franța (Președintele Sarkozy), dă asigurări confidențiale Rusiei că noua realitate este acceptată de Occidentul colectiv.

16. Un parteneriat ratat de care depindea succesul integrării europene a Ucrainei:

i. Parteneriatul UE-Rusia pentru dezvoltarea Rusiei – “Parteneriatul pentru modernizare”;

ii. „cu cât relația UE cu Rusia era mai bună, cu atât integrarea Ucrainei în UE era mai facilă și totodată cu cât relația Ucrainei cu Rusia era mai bună, cu atât integrarea Ucrainei în UE era mai facilă;

iii. integrarea Ucrainei în UE se putea realiza cu ruperea legăturilor sale economice cu piața rusă (proces costisitor) sau printr-un acord trilateral de compatibilizare a relațiilor economice euro-ucrainene cu relațiile economice ruso-ucrainene (proces win-win care impunea și un anume grad de asociere politică)

17. Două trilaterale parlamentare abandonate – 2010:

i. dialogul trilateral PE (UE) – Congresul SUA (NATO) – Duma de stat a Rusiei, privind noua ordine internațională și noul sistem de securitate în Europa extinsă (prima întâlnire la Washington și a doua întâlnire la Moscova);

ii. dialogul trilateral PE (UE) – Duma de stat a Rusiei – Parlamentul Turciei (NATO), privind securitatea și cooperarea în Marea Neagră.

18. Doctrina / Planul relației strategice a Ucrainei cu UE:

i. asociere politică;

ii. integrare economică;

iii. armonizare legislativă;

iv. interoperabilitate instituțională;

v. convergență culturală.

a) Pe termen scurt: încheierea unui Acord general de asociere, a unui Tratat de liber schimb și a unui Acord privind scutirea de vize de călătorie.

b) Pe termen mediu: realizarea unei comunități euro-ucrainene în care Ucraina să aibă în comun cu UE totul, în afara instituțiilor.

c) Pe termen lung: se păstra perspectiva intrării Ucrainei în UE ca membru cu drepturi depline, în această calitate ea urmând să devină o piesă care să articuleze piața europeană cu cea rusă și să contribuie la crearea în vecinătatea UE a unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

19. Un Summit eșuat – Summitul Parteneriatului estic al UE de la Vilnius (Lituania) – noiembrie 2013:

i. Germania a condiționat semnarea Acordului de asociere cu Ucraina (decisiv pentru ancorarea Ucrainei în „portul euro-atlantic”) de anularea (prin act de autoritate administrativă, deci fără respectarea statului de drept), deciziei judecătorești privind condamnarea fostului Prim Ministru Iulia Tymoshenko pentru gestiune frauduloasă / abuzivă … în favoarea Rusiei)

– unii observatori au apreciat că această pretenție a fost un pretext, agreat (explicit sau implicit) cu Rusia, pentru amânarea asocierii economice a Ucrainei până când s-ar fi reglementat favorabil viitorul raporturilor economice ruso-ucrainene post asociere;

ii. Ucraina a condiționat semnarea Acordului de asociere de obținerea unui ajutor financiar (câteva zeci de milioane de Euro, care pot fi comparate azi cu miliardele transferate pentru susținerea războiului din Ucraina) din partea UE necesar pentru acoperirea costurilor legate de decuplarea economică de piața rusă

– unii observatori au apreciat că refuzul acordării ajutorului financiar a reflectat rezervele interne ale UE cu privire la extinderea spre est, precum și o eroare de calcul care a făcut să nu se observe că pacea are un preț mai mic decât războiul.

20. Lovitura de stat a Euro-Maidanului – 2014:

i. pretextul revoltei populare calificate ca pro-europene (deși masa critică a participanților era animată mai mult de rusofobie decât de eurofilie) a fost nesemnarea Acordului de asociere dintre UE și Ucraina, pus integral în vina Președintelui ucrainean (Viktor Ianukovici) și a Rusiei care i-ar fi impus să refuze semnarea;

ii. radicalizarea masei a fost provocată de intervenția violentă a unor forțe înarmate (lunetiști amplasați pe acoperișurile caselor din vecinătatea Pieței Maidan) despre care s-a răspândit zvonul că ar fi fost trimise de autorități, pentru ca după consumarea evenimentelor să se constate că ele ar fi fost antrenate și dirijate din afara Ucrainei (nici o persoană dintre cele care au participat la intervenția în forță nu a fost capturată sau identificată ulterior);

iii. transformarea protestului în lovitură de stat a fost rezultatul intervenției americane (subsecretarul Victoria Nuland) care a condus la denunțarea acordului mediat de UE între guvernul legitim și opoziție, în favoarea declanșării luptelor de stradă având ca scop înlăturarea violentă a celor dintâi și a Președintelui Ianukovici;

iv. acordul, mediat de UE și acceptat de Rusia, prevedea formarea unui nou guvern de uniune națională, retragerea președintelui Ianukovici la expirarea mandatului său (urma să aibă loc după doi ani) și modificarea Constituției în sensul trecerii de la regimul prezidențial către unul preponderent parlamentar și al descentralizării prin acordarea unui spor de autonomie administrativă în favoarea unităților regionale (nici una din aceste reforme nu au fost adoptate după 2014, de regimul post Ianukovici);

v. războiul ruso-ucrainean a început în 2014, iar nu în 2022, ca reacție la revoluția Euro-Maidanului, sprijinită de SUA, prin secesiunea Crimeii și mișcările autonomiste ale populației ruse și rusofone din regiunile estice ale Ucrainei (Donetsk și Luhansk), încurajate de Rusia.

21. Anexarea Crimeii și Acordurile de la Minsk:

a) secesiunea și anexarea Crimeii –

i. s-au produs fără violențe, sub acoperirea unui referendum greu de acceptat sub aspect juridic, întrucât a fost organizat în grabă și s-a desfășurat în condițiile unei prezențe militare sau paramilitare ruse, dar care a reconfirmat rezultatele referendumului din 1991, ignorat de guvernul ucrainean;

ii. a fost acceptată tacit de Occidentul euro-atlantic (se pare că în unele cazuri acceptarea a fost chiar explicită, dar confidențială) într-o formulă similară celei în care, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, intrarea statelor baltice în componența URSS a fost acceptată de facto, fără a fi vreodată confirmată de iure;

iii. a făcut inevitabilă, din punct de vedere strategic, căutarea Rusiei de a obține o comunicare pe uscat cu Crimeea de-a lungul malului vestic al Mării Azov, transformat astfel în „lac rusesc” (aceasta ar fi fost cea mai mică cedare teritorială, eventual realizabilă prin autodeterminarea internă a unor unități administrative ale Dombasului).

b) Acordurile de la Minsk (mediate și garantate de Germania și Franța, explicit în nume propriu și implicit în numele UE)

i. oficial, au urmărit, în principal, rezolvarea problemei privind arhitectura de securitate în Europa de est (la Marea Neagră) și în subsidiar, soluționarea războiului civil / de secesiune din Ucraina, prin federalizarea Ucrainei;

ii. neoficial, au urmărit, prin negocieri false, câștigarea timpului necesar pentru înarmarea Ucrainei în așa fel încât „liniile roșii” trasate de Moscova să fie traversate fără ca aceasta să fie în stare a riposta și a le apăra. (Faptul a fost expres recunoscut de fostul cancelar german, Angela Merkel și fostul președinte francez, Francois Hollande.)

22. Garanțiile de securitate cerute de Rusia în 2021, pe care SUA a refuzat să le ia în discuție:

i. restricții în ceea ce privește echipamentul militar din vecinătatea frontierelor ruse și excluderea prezenței forțelor armate străine la granițele dintre ea și vecinii săi imediați și apropiați (era, practic, o reeditare și actualizare a Tratatului privind forțele armate convenționale în Europa, semnat între membrii NATO și cei ai Pactului de la Varșovia, la Paris, în 1990);

ii. oprirea extinderii NATO și, în orice caz, excluderea Ucrainei (și a Georgiei) de la invitația de a deveni membru NATO (era realuarea înțelegerilor de la Malta / 1989, într-o formă obligatorie din punct de vedere juridic);

iii. asigurarea unui anumit echilibru al forțelor armate între Rusia și statele membre ale NATO, ținându-se seama și de tehnologia de alarmare timpurie de care dispune fiecare.

N.B. SUA / NATO a refuzat să înceapă negocieri referitoare la propunerea Rusiei, în paralel continuând transferul de armament și asistență tehnică militară pentru Ucraina, tratată ca un membru NATO de facto.

23. Intervenția militară rusă – 2022:

i. a fost dorită de Occidentul euro-atlantic și a fost provocată (cel puțin în măsura în care Rusia avertizase că apropierea Ucrainei de NATO înseamnă război, iar serviciile de informații occidentale știau, inclusiv din surse rusești că, în lipsa, unui acord privind garanțiile de securitate, Rusia va recurge la atingerea țintelor sale de securitate pe cale armată)

– fiind un război provocat, războiul din Ucraina nu se încadrează în definiția dată de dreptul internațional agresiunii (așa cum nu s-a încadrat nici intervenția SUA în Irak, pe baza doctrinei „loviturii preventive”, Afganistan sau Lybia);

ii. Rusia a invocat în susținerea juridică a intervenției dreptul conferit de Carta ONU statelor învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial, de a acționa inclusiv prin mijloace armate pentru a neutraliza resuscitarea mișcărilor naziste (rămâne de dovedit că regimul politic ucrainean este unul nazist, tot așa cum trebuie dovedit că în acțiunea militară rusă au avut loc încălcări ale dreptului umanitar), precum și obligația / dreptul la intervenție în scopuri umanitare (argumentul NATO pentru bombardarea Iugoslaviei);

iii. Rusia a calculat greșit din punct de vedere geostrategic acțiunea sa militară, contând pe o opoziție mai moderată a SUA/ NATO și UE, pe o presupusă lipsă de forță combativă a armatei ucrainene, precum și pe simpatia populației ucrainene gata să salute o înțelegere ruso-ucraineană inclusiv prin înlăturarea guvernului în funcție;

iv. Rusia a calculat corect propria sa capacitate de a rezista unui război economic și de a-și pune propria economie în stare de război (înainte ca statele NATO și alți aliați ai SUA să o poată face), ceea ce a sporit susținerea politicii Kremlinului în rândul populației ruse (Președintele Putin este mai popular în Rusia, în rândurile tuturor categoriilor sociale, decât este Președintele Biden în SUA);

v. SUA a calculat greșit că va putea pune repede la pământ Rusia din punct de vedere economic, la fel cum Rusia a greșit crezând că va învinge repede Ucraina din punct de vedere militar, diferența fiind aceea că în timp ce conducătorii ruși au înțeles greșeala și au schimbat abordarea, administrația americană continuă să reia aceleași decizii cu convingerea că ele vor duce la rezultate diferite;

vi. avansul lent din punct de vedere militar al Rusiei, are în vedere, pe de o parte, încercarea de a nu ostiliza excesiv poporul ucrainean (strategii ruși contează că economisirea simpatiilor proruse ale ucrainenilor va permite nașterea unei viitoare antante cordiale ruso-ucrainene, tot așa cum strategii americani contează că ura ucrainenilor față de ruși, presupus cu atât mai mare cu cât luptele prelungesc, o vor face imposibilă), iar pe de altă parte așteptarea ca timpul, precum și evoluțiile pe alte segmente ale frontului global pe care este tot mai angajată SUA, să provoace epuizarea psiho-politică (dar și economică, în ceea ce privește UE) a Occidentului euro-atlantic, supus unui test de stres tot mai mare sub presiunea unei „majorități globale” tot mai consistente.

24. Denunțarea acordului de pace dintre Rusia și Ucraina mediat de Turcia – 2022:

i. ultima șansă de a se ajunge la o pace rapidă și relativ rezonabilă (cu pierderi minimale pentru Ucraina, dar, mai ales pentru Occidentul euro-atlantic) a fost anulată atunci când, sub presiunea Marii Britanii, Ucraina a denunțat un proiect de acord la care ajunsese prin negocieri directe cu Rusia, desfășurate în Turcia, dar la care mai contribuiseră, în diverse forme, Israelul și China;

ii. acordul nu oferea condiții ideale Ucrainei (contrar opiniilor unor analiști occidentali), dar putea reprezenta o bună bază de negocieri la care Ucraina a renunțat în favoarea continuării unui război devastator lipsit de perspectiva victoriei;

iii. în raport cu acordul abandonat, orice ofertă rusă ulterioară va fi pentru Ucraina marcată de sindromul „prea puțin, prea târziu”;

iv. în prezent, victoria militară a Ucrainei, ca braț înarmat al SUA și aliaților săi, este exclusă, după cum victoria Rusiei nu are perspective (Rusia nu este interesată să ocupe și să anexeze întreaga Ucraină, dar, în lipsa unui tratat de pace, este obligată să nu se oprească până la ocuparea ei integrală, cu toate sarcinile decurgând de aici);

v. atât Rusia cât și SUA sunt prinse în „capcana viesparului ucrainean”, „nodul ucrainean” neputând fi tăiat cu sabia soldatului, ci numai cu sabia realismului politic, acesta găsindu-și argumentul juridic necesar în principiul de drept internațional al autodeterminării pe criteriul naționalității.

vi. experiența acordului negociat, parafat și abandonat, ca și evenimentele care i-au succedat pe frontul de luptă – inclusiv frontul de luptă economică, psihologică și mediatică – au dovedit că negocierile trebuie purtate între Rusia și SUA, preferabil în cadrul unei conferințe internaționale la care să participe cel puțin toți membrii permanenți ai Consiliului de securitate ONU și toți vecinii Ucrainei.

25. 1989-2024 – 35 de ani de război „ciudat” luptat în ceața unei păci iluzorii:

i. Războiul Rece nu s-a terminat, ci a continuat sub masca unei false cordialități, vechii rivali strategici, SUA și Rusia, căutând în permanență să câștige timp – SUA pentru o confruntare convențională decisivă, Rusia pentru renașterea ca putere globală într-o lume multipolară;

ii. SUA a urmărit permanent și exclusiv să transforme armistițiul propus de URSS în 1989, în capitulare a Rusiei postsovietice, sens în care a ocupat pas cu pas teritoriul părăsit de fosta superputere rivală, până a ajuns la granița acesteia;

iii. Esența controversei dintre SUA și Rusia (fiecare cu aliații săi) a fost stabilirea regulilor noii ordini mondiale de după decesul bipolarismului – SUA a tratat coexistența cu Rusia ca pe un proces transformator prin care aceasta își însușea regulile păcii americane, în timp ce Rusia a privit asocierea cu SUA ca pe o chestiune de ordin tehnic, fiecare urmând să își păstreze identitatea culturală proprie;

iv. Media profesională și media socială a Occidentului colectiv au prezentat permanent deformat evenimentele, inducând în conștiința publică imagina falsă a unei realități virtuale în care Orientul colectiv a fost diabolizat.

II. Un război global care pune în discuție ordinea mondială

1. De la dispute locale la o confruntare mondială:

i. Retrospectiva geopolitică a anilor 1989-2024 arată că încă de la acordurile și aranjamentele de la Malta (1989), SUA / NATO și parțial UE, au urmărit, în diverse forme și cu diverse intensități, ocuparea teritoriului părăsit de URSS, încercuirea, diminuarea, demoralizarea, intimidarea și descurajarea Rusiei, considerată a fi, împreună cu statele fostului bloc sovietic, învinsă în Războiul Rece.

ii. Izbucnit pe linia acestei evoluții, într-un anumit punct de maturizare a ei, războiul din Ucraina pune în discuție ordinea mondială post-bipolară – respectiv pax americana – instaurată ferm pretutindeni acolo unde SUA are situația sub control, inclusiv prin prezența NATO sau prezențe similare, și contestată în statele care se bucură de o oarecare autonomie strategică și dispun de o anumită putere, dobândită inclusiv grație unipolarismului american din ultimele decenii, precedate de imperialismul plural vest european;

ii. aceste puteri restaurate (vechi imperii precum cel rus, otoman, chinez sau persan) sau emergente (India, Arabia Saudită, Africa de Sud, Brazilia, Mexic), doresc o ordine globală post-americană multipolară sau pluricentrică.

iii. Războiul dintre Rusia și Ucraina a început în aparență ca unul local având la origine dorința Moscovei de a recupera câteva teritorii ucrainene cu semnificație strategică în regiunea Mării Negre, teritorii care i-au aparținut în trecut și care azi sunt locuite de o populație majoritar rusofonă.

iv. Conflictul bilateral ruso-ucrainean s-a dovedit imediat a fi unul global – economia mondială a fost și este afectată de acest război, printr-un efect de domino care se propagă cu atât mai repede cu cât globalizarea, propulsată prin chiar politica „imperiului necesar” american, a creat o lume a interdependențelor absolute.

v. Sistemul global al interdependențelor creat de SUA și în centrul căruia s-a plasat, o face acum pe ea însăși dependentă de alianțele ei, necesar să fie tot mai ample cu cât contestările sunt mai numeroase; aceasta conduce, prin mecanismul acțiunii și reacțiunii, la fracturarea lumii construite de America în concepție unitară.

vi. De aceea, orice confruntare locală care implică interese americane este, de fapt, globală.

2. De la ordinea regională la ordinea globală:

i. SUA / NATO și UE susțin războiul Ucrainei, nu pentru că Ucraina le apără securitatea și democrația, ci pentru că Ucraina este o componentă a arhitecturii de securitate din Europa de est.

ii. Rusia nu are nevoie să ocupe întreaga Ucraină, ci să realizeze o arhitectură de securitate regională care să mențină NATO la o distanță convenabilă de granițele ei și să îi asigure controlul strategic al Mării Negre, ca punct de intersecție a drumurilor care duc prin Caucaz spre Marea Caspică, prin Bosfor spre Marea Mediterană și pe Dunăre spre centrul Europei.

iii. Modul în care SUA, arhitectul și principalul garant al ordinii mondiale de după cel de al Doilea Război Mondial, a conceput apărarea conceptului de securitate est-europeană la care s-a ajuns după încetarea Războiului rece, pe de o parte, a fracturat comunitatea internațională în două lumi distincte și adverse, iar pe de altă parte, a declanșat procesul de edificare a unei ordini globale post-americane de inspirație asiatică.

iv. Noua ordine mondială se realizează în prezent nu numai fără participarea SUA și a aliaților săi transatlantici și transpacifici, ci, din ce în ce mai mult, pe măsură ce opoziția acestora crește, și împotriva lor.

3. Efectele erorilor de calcul strategic al SUA în Ucraina:

i. pierderea Rusiei ca aliat în vederea realizării unui echilibru de putere cu China (ceea ce determină și pierderea unei susțineri reale din partea Indiei); ii. crearea unui bloc anti american / anti occidental al cărui nucleu dur este Rusia, China și Iranul;

iii. consolidarea instituțională și extinderea BRICS și a Organizației de Cooperare de la Shanghai, configurând o nouă ordine mondială de la proiectarea căreia SUA este (auto)exclusă;

iv. pierderea coeziunii și unității strategice a NATO (a se vedea pe de o parte, dizidența Ungariei, Slovaciei și Croației, precum și afirmarea autonomiei strategice a Turciei, iar pe de altă parte, aventurismul hiperagresiv al UK și Poloniei), parțial compensată prin deplasarea alianței către Oceanul Arctic în vederea confruntării cu Rusia pe frontul arctic (pe câte fronturi se poate angaja simultan SUA?);

v. falimentul economic și politic al UE, readucând în actualitate rivalitățile națiunilor europene;

vi. zdruncinarea supremației dolarului ca monedă de rezervă globală și declanșarea procesului de dedolarizare a economiei mondiale;

vii. blocarea capacităților americane în Marea Neagră (și în Orientul Mijlociu), lăsând câmp liber emergenței superputerii chineze în Extremul Orient (se repetă greșeala Împăratului Napoleon al III-lea care, concentrându-se în lupta împotriva vechiului rival habsburgic, a permis ridicarea Reichului german, dovedit, în cele din urmă, a fi adevăratul său rival.)

III. Deznodăminte alternative ale războiului din Ucraina

1. Ucraina este înfrântă (probabil) la capătul unui război devastator:

i. diminuată teritorial și ca resurse naturale (agricole și minerale);

ii. în criză economică, socială și politică cu caracter cronic;

iii. hiperînarmată;

iv. autoritaristă și rasistă (naționalist-șovină);

v. revanșardă și revizionistă;

vi. sfâșiată între presiunea rusă, exercitată din apropiere, și cea americană, exercitată de la mare distanță

– va fi o amenințare pentru securitatea și democrația Europei (democrația în insecuritate moare)

2. Ucraina este victorioasă (improbabil) la capătul unui război devastator:

i. cu datorii uriașe față de Occidentul colectiv, pe care nu le poate plăti decât prin cedare de suveranitate;

ii. cu nevoi financiare mari pentru reconstrucție (folosirea activelor rusești confiscate este o iluzie periculoasă) pentru care nu deține resurse proprii;

iii. hiperînarmată și suferind atât de frustrarea învingătorului tactic perdant strategic, cât și de aroganța victoriei;

iv. aflată simultan sub amenințarea revanșei rusești și a presiunii creditorilor occidentali

– în politica internă, va merge pe calea autoritarismului și rasismului, iar în politica externă va adopta politica de mare putere regională, reprezentând o amenințare pentru securitatea și democrația Europei.

3. Rusia este victorioasă (probabil), într-un război care a consolidat-o economic și geopolitic:

i. nu va avea nevoie să intre în război direct cu membrii NATO;

ii. va reface antanta cu Germania și Franța, realizând un bloc continental euro-asiatic care va izola în Oceanul Atlantic blocul anglo-american;

iii. va dicta ordinea politică și economică a Europei mai mult chiar decât în timpul Războiului Rece (nu până la Oder, ci până la Atlantic).

4. Rusia este înfrântă (improbabil) în războiul dus formal cu Ucraina, dar în realitate purtat cu SUA și aliații ei europeni și extrem-orientali:

i. America va fi obligată să se comporte cu ea așa cum s-a comportat cu Germania după cel de al Doilea Război Mondial – așa cum America a avut nevoie de Germania pentru a administra concurența cu URSS, acum va avea nevoie de Rusia pentru a administra rivalitatea strategică cu China.

ii. Diferența între Germania din anii 1950 și Rusia din anii 2020 constă în aceea că Rusia este mult prea mare pentru a fi ocupată sau încercuită, și, totodată, resurse americane pentru un alt Plan Marshall nu mai există.

5. O imposibilitate – Ucraina membră a NATO și UE:

i. intrarea Ucrainei în NATO, împotriva Rusiei, reduce securitatea alianței și îi aduce vulnerabilități care nu sunt compensate de atuurile oferite de ea;

ii. intrarea unei Ucraine mici în NATO, cu acordul Rusiei, nu aduce nici un avantaj tactic sau strategic NATO, dar o încarcă cu obligații suplimentare nejustificate;

iii. intrarea Ucrainei în UE (pe piața internă, în uniunea economică și monetară și în spațiul de justiție comun), indiferent de cum se termină războiul cu Rusia, înseamnă falimentul întregii economii ucrainene (și așa ruinate) și pierderea integrală a suveranității ucrainene (și așa diminuată);

iv. intrarea Ucrainei în NATO trebuie exclusă definitiv (indiferent cum este definit cuvântul „definitiv”), iar intrarea în UE trebuie exclusă cel puțin pe termen mediu /lung.

6. Salvarea UE:

i. După terminarea războiului din Ucraina, principala problemă pe care o va avea SUA (inclusiv în contextul rivalității strategice cu China) nu va fi reconstrucția Ucrainei, ci reabilitarea UE;

ii. Fără readucerea la viață a UE, SUA se va vedea obligată să ducă un război de ariergardă, devastator pentru propria sa securitate și propriile sale resurse, cu o majoritate globală căreia nu va avea cum să îi facă față pe termen mediu și lung.

7. Vecinii Ucrainei:

i. În oricare dintre variante, Ucraina nu are nici forța, nici știința, nici dorința de a apăra securitatea și / sau democrația europeană;

ii. Ucraina va fi, de aceea, o amenințare la adresa securității și democrației europene, care îi va afecta în primul rând pe vecinii direcți.

iii. Ungaria și Slovacia au înțeles amenințarea și de aceea se apropie de Rusia (SUA este prea departe și are obiceiul de a interveni doar în situații limită și în ultimul moment, pentru a se conta pe ea).

iv. Polonia speră să adune suficientă putere (mai ales militară) pentru a face față amenințării ucrainene, inclusiv pe calea formării unei uniuni confederative cu ceea ce va mai rămâne din Ucraina.

v. România (ca și Republica Moldova) preferă să se așeze la remorca SUA, trăind cu iluzia că SUA o va salva și de agresivitatea naționalismului ucrainean și de cea a (neo)imperialismului rusesc.

8. Înfrângerea Occidentului:

i. Nu este victoria Rusiei, ci epuizarea unui model de ordine (internă și externă), cu incapacitatea ca, înțelegând și acceptând realitatea, să se alăture noilor purtători ai sensului istoriei pentru a genera o ordine în care și tradițiile și aspirațiile sale – ale civilizației occidentale, în general – să fie integrate.

ii. Statele Occidentului colectiv trebuie să își conceapă noi alianțe în funcție de țintele pe care le au, iar nu să își aleagă țintele în funcție de alianțele pe care le au.

iii. Occidentul trebuie să păstreze un echilibru realist între ținte și mijloace, renunțând la privilegii pe care nu are mijloace spre a le apăra.

iv. Occidentul trebuie să observe că însăși paradigma competiției globale se schimbă (logicii jocului de șah îi ia locul logica jocului de go)

– modelul confruntării în care fiecare parte caută să acumuleze cât mai multă putere, este înlocuit de cel al asocierii circumscrisă de solidaritatea intereselor, în vederea promovării unor proiecte comune care nu se opun adversarului, ci îi reduc capacitatea de manevră strategică până la anulare. (De la această observație ar trebui pornit în conceperea unei noi ordini globale.)

IV. Abordări americane alternative ale ieșirii din capcana ucraineană

1. Ipoteza afgană:

i. un război de uzură dus până la ultimul ucrainean, din care SUA se retrage la un moment dat, suportând costurile financiare și politice ale unei aventuri militare eșuate, dar lăsând unei Rusii slăbite de efortul militar și economic al confruntării armate prelungite, povara gestiunii haosului ucrainean;

ii. un război epuizant pentru Rusia, care se prelungește un timp suficient pentru a obliga Rusia să ocupe întreaga Ucraină, astfel încât victoria ei să constea în „fructul otrăvit” al stăpânirii unui stat eșuat locuit de o populație ostilă;

iii. scenariul „afgan” are dezavantajul blocării SUA pe frontul est-european un timp îndelungat în care puterile asiatice emergente (neimplicate direct în război), împreună cu cele africane și latino-americane încercuiesc lumea euro atlantică și adoptă o ordine ne sau antiamericană a „majorității globale”.

2. Ipoteza coreeană:

i. Ucraina și Rusia convin un armistițiu (cu păstrarea liniei actuale a frontului, respectiv a teritoriului controlat de armata rusă) care urmează a dura decenii până când condițiile locale, regionale și globale ar permite ajungerea la o pace durabilă.

ii. scenariul „coreean”, chiar dacă oprește hemoragia financiară generată de alimentarea „sprijinului” pentru prelungirea războiului activ, nu permite SUA negocierea unei cooperări cu Rusia (similară celei ruso-americane din anii 1970) care să asigure un sistem de echilibru al puterilor în Pacific și la nivel global.

3. Ipoteza vietnameză:

i. Pentru SUA, războiul din Ucraina poate fi un alt Vietnam, terminat printr-o altă „pace cu onoare”.

ii. După Vietnam situația SUA era, însă, mult mai bună – URSS și China se neutralizau reciproc; sub amenințarea reală a Pactului de la Varșovia, NATO era unită, având în Turcia un avanpost de primă importanță; Comunitatea Europeană era prosperă.

iii. Sfârșitul războiului din Ucraina, indiferent care va fi, va consemna existența „parteneriatului fără limite” sino-rus și dezbinarea fără precedent a membrilor NATO (alianță ale cărei frontiere estice extinse sunt aproape imposibil de apărat), la care se adaugă multipla criză (inclusiv pe plan economic) a UE, în paralel cu emergența BRICS (și ascensiunea economică a puterilor asiatice, precum China și India).

4. A patra cale:

i. O Conferință pentru pace, securitate și cooperare în Europa / emisfera nordică, cu participarea tuturor membrilor OSCE și a tuturor membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, având ca observatori cel puțin India, Arabia Saudită, Iranul, Japonia, Israelul și cele două Corei, precedată de negocieri bilaterale americano-ruse, în cadrul căreia să se încheie, în afara unui acord general privind un pact defensiv global, și un tratat de pace în Ucraina.

ii. Pacea în Ucraina nu se poate stabili decât prin negocieri americano-ruse și în cadrul unui package deal complex care să antameze liniile directoare ale unei noi ordini mondiale.

V. CONCLUZII

1. Războiul din Ucraina putea fi evitat și nu a fost. Refuzând să îl evite, SUA s-a văzut prinsă într-o luptă cu adversarul greșit. Acum urgent este ca acest război să fie încheiat. Pentru asta SUA trebuie să vină cu o ofertă de pace de nerefuzat. Aceasta nu poate fi decât oferta unei noi ordini mondiale caracterizate de simetrie multipolară / pluricentrică.

2. Neputând nici câștiga nici pierde războiul din Ucraina, Rusia însăși nu știe cum pot arăta condițiile păcii. De aceea, refuză, sub diferite motive, negocierile de pace. SUA are tot interesul să îi ofere o ieșire din acest blocaj, căci interesele strategice ale SUA sunt cu totul altele decât confruntarea cu Rusia.

3. Pacea în Ucraina poate fi stabilită numai în cadrul unei noi ordini globale. Un război global cere un răspuns global pentru a conduce la o ordine justă, fezabilă și durabilă.

4. Oricât de scumpă ar fi pacea, ea este mai ieftină decât războiul cel mai ieftin.

5. „Singura alternativă a războiului este pacea și singurul drum către pace este negocierea.” – Golda Meir