Războiul cu „știrile false” și „narativele manipulatorii” este la ordinea zilei. Fără îndoială, dreptul privind liberul acces la informație trebuie însoțit de garanții referitoare la caracterul corect al informației. În același timp, dreptul la libera exprimare a opiniilor trebuie exercitat în limitele obligației de a nu pune în circulație informații false.
Pe de altă parte, se observă că în numele luptei împotriva intoxicării mediatice și a dezinformării, s-a declanșat o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Vânătorii sunt fie cei care nu pot accepta că au fost înșelați și de aceea îi denunță ca înșelători pe aducătorii informațiilor corecte, fie cei care au interesul să creeze anumite percepții ale publicului, în ideea că pe aparențele astfel născute se pot ridica politici acceptate chiar de către aceia care le sunt victimă. Astfel, victima și agresorul ajung într-o complicitate letală pentru siguranța comunității în care acționează. Iată de ce orice dezbatere care să decripteze mecanismele, obiectivele, metodele și instrumentele referitoare la manipularea conștiinței publice are atât rolul unei terapii de dezintoxicare, cât și pe acela al unui vaccin împotriva infectării cu percepții greșite asupra realității înconjurătoare.
RĂZBOIUL RECE A ÎNCEPUT ÎN 1989
Dacă orice pace înseamnă o formă de ordine, „ordinea bipolară”, adică ordinea garantată de echilibrul a două blocuri de putere aflate în opoziție, a fost impropriu numită „Război rece”; în realitate a fost vorba despre o „pace rece”.
„Războiul rece” a fost el însuși un mit, o știre falsă, o formă de manipulare a conștiinței publice. Pe plan intern, fiecare dintre cele două blocuri s-a definit și legitimat prin demonizarea celuilalt, frica astfel indusă propriilor cetățeni determinându-i pe aceștia să accepte limitarea libertăților lor politice, economice sau sociale după caz. În numele siguranței externe, amenințată de blocul advers, era tolerată nesiguranța internă. Pe plan extern, pacea se menținea prin „echilibrul terorii”, nici unul dintre blocurile adverse prin definiție neîndrăznind să pornească un război împotriva celuilalt din teama de a nu-l putea câștiga.
Așa cum avea să se constate, adversitatea menținută, în mare măsură artificial, la nivel ideologic, nu a împiedicat nici cooperarea economică, nici pe cea tehnologică și nici alianțe între puterile blocurilor adverse împotriva propriilor aliați, atunci când aceștia dovedeau a avea resurse pentru a se implica în competiții interne cu „șeful de lagăr” și pentru a le putea câștiga. Imperiile coloniale englez, francez, belgian, portughez etc. au fost demolate de superputerea economică emergentă a momentului, în căutare de piețe, SUA, cu sprijinul balaurului sovietic, la rândul său având interesul de lărgire a bazei de culegere a rentei imperiale. La rândul lor, comuniștii chinezi și capitaliștii americani s-au concertat pentru a ține în șah Rusia sovietică.
Acesta nu era război, ci o formă de organizare a păcii, chiar dacă teroarea întreținută inclusiv prin manipularea conștiinței publice a făcut care pacea să fie rece și fructele ei adesea amare.
Pe cale de consecință, în 1989, prin înțelegerile ruso-americane de la Malta, și apoi în 1991, prin sabordarea URSS, urmată de disoluția întregului bloc sovietic, nu s-a încheiat un război, ci s-a trecut la o nouă ordine. Cum această schimbare nu a fost consacrată printr-o Conferință de pace (care să ducă la modificarea consensuală a regulilor privind organizarea și funcționarea relațiilor internaționale), pe când se vorbea despre „terminarea războiului rece”, în realitate se amorsa un adevărat „război rece” care de-a lungul câtorva decenii a stat ascuns în ceața unei păci fictive, până când a devenit nu doar oficial, ci a ajuns a fi vestibulul unui război fierbinte (care riscă să fie și un război nuclear). Abia acum, omenirea pare a se rupe în două lumi adverse, fiecare cu ordinea ei.
DE LA MITUL RĂZBOIULUI RECE LA MITUL VICTORIEI OCCIDENTULUI EURO-ATLANTIC ÎN RĂZBOIUL RECE
Propunerea URSS (Mihail Gorbaciov) făcută SUA (George Bush Sr), NATO și CEE (mama UE) de a se adopta un armistițiu în ordinea bipolară, în vederea negocierii unei păci / ordini post bipolare, a fost confundată de destinatarii ei cu o declarație de capitulare. În realitate nu Occidentul euro-atlantic învinsese, ci modelul său de viață, pe care națiunile Orientului euro-asiatic au dorit să le adopte.
Obosită să mai mimeze un război care, în logica rolului asumat, ajunsese să o sufoce în mod real, Rusia sovietică a propus să se ia o pauză în care să se scrie un nou scenariu. Celălalt superactor, SUA, crezând sincer că piesa era reală sau dorind să profite de schimbarea repertoriului pentru a rămâne singurul june prim de pe afiș, a luat sugestia colegului moscovit ca pe o demisie.
Considerându-se învingător, Occidentul colectiv a pornit o mișcare de expansiune în spațiul părăsit de URSS, în timp ce Orientul s-a opus (principial) acestei ocupații, atrăgând atenția că ceea ce trebuie să se întâmple este o extindere biunivocă a Vestului spre Est și a Estului spre Vest, din care ar fi urmat să se nască o ordine mondială de sinteză.
Față de opoziția estică, Occidentul și în special SUA au acționat în sensul de a introduce în conștiința publică mitul victoriei sale împotriva Orientului, pe acest mit bazându-și legitimitatea pretenției de a fi acela care să definească ordinea post-bipolară în sensul unipolarismului.
MITUL UNICITĂȚII SISTEMULUI OCCIDENTAL DE VALORI ȘI COMPLEXUL DE SUPOERIORITATE AL OCCIDENTULUI COLECTIV
Obiectivul strategic fiind construcția ordinii globale unipolare, primul obiectiv tactic a fost consacrarea modelului de viață, de gândire și de organizare socială american ca expresie a unui set de valori în mod obiectiv universal și de aceea, unic. Adoptarea generală a acestui model ar fi dus la excluderea competiției între națiuni și de acolo la evitarea războaielor. (A se vedea cartea lui Francis Fukuyama, „Sfârșitul istoriei și ultimul om”)
Unicitatea și universalitatea modelului american de organizare a societății ducea pe de o parte la definirea identității Occidentului nu prin descrierea ofertei proprii, ci prin identificarea celor care nu erau la fel ca el și, totodată, la delegitimarea celuilalt. Acesta nu era purtător al unor valori alternative, căci ceea ce este unic, ab initio, nu are alternativă, și nici măcar depozitarul unor valori inferioare, căci universalul nu are termen de comparație, ci o entitate deviantă, anormală, demoniacă.
O atare demonizare legitima, simultan, convertirea forțată sau eliminarea „celuilalt” (inclusiv intervenind pentru schimbarea regimului politic dintr-o țară dizidentă prin forță), narcisismul occidental și expansionismul occidental (pentru a realiza acumulări de putere în slujba „binelui”). (A se vedea și cartea lui Samuel Huntington, „Ciocnirea civilizațiilor”) Acțiunea politică prelungită în baza unei asemenea legitimități false, a generat complexul de superioritate de care suferă în mod real Occidentul colectiv în prezent. Acest complex îl împiedică să își calibreze corect inițiativele externe, să recunoască eșecul acestora și să își ajusteze traiectoriile greșite; cu alte cuvinte, este un obstacol major în calea constatării bolilor de care suferă și, din această cauză face imposibilă aplicarea tratamentelor adecvate pentru vindecarea ei.
Lupta dintre binele „obiectiv” și universal reprezentat de „noi și ai noștri”, cu răul, reprezentat de cei care nu sunt ca noi, a ridicat probleme de securitate pentru tabăra „binelui”. Pentru a câștiga această luptă, din nou, siguranța binelui colectiv a justificat artificial reducerea libertăților individuale.
FRICA DE AMENINȚĂRILE FALSE CA MIJLOC DE MANIPULARE A CONȘTIINȚEI PUBLICE
Diseminarea fricii (cu motivare ambiguă în formă și reacționară în conținut) a fost cea mai eficientă metodă pentru a manipula conștiința publică făcând-o să susțină toate narativele false, ca și toate agresiunile de astă dată reale deduse din aceste narative, subordonate atingerii obiectivelor strategice (stabilirea regulilor de bază ale ordinii internaționale, congruente cu valorile, concepțiile și modul de viață american) și tactice (amorsarea de crize, dezbinarea statelor, răsturnarea de guverne, schimbările de regim, modificările de frontieră etc.) stabilite. Inventarea „inamicului diabolic” a permis susținerea publică a unei geopolitici de tip imperial, care a adus omenirea în pragul unui nou război mondial. (A se vedea și cartea lui Zbigniew Brzezinski, „Marea tablă de șah”)
Narcisismul occidental și frica de ruși, de iranieni, de musulmani, de teroriști, de SARS Cov 2 și, mai general, de suferință și de moarte, etc i-a făcut pe oameni să renunțe la drepturi și la libertăți, și totodată să accepte intrarea în războaie cu inamici imaginari, sub efectul emoțiilor produse de evenimente false dar amplu mediatizate și cu mare impact afectiv, pentru a se ajunge la o fericire iluzorie.
În cele peste trei decenii scurse de la încetarea Războiului rece, lista evenimentelor false, obiect al informațiilor false care au generat tragedii umane uriașe este imensă. Imaginile de la „cimitirul săracilor” din Timișoara cu unii dintre zecile de mii de oameni uciși chipurile de poliția politică ceaușistă în decembrie 1989, cele redând chipurile lovirea bestială a unor minoritari maghiari de către naționaliști fanatici români în martie 1990 la Târgul Mureș (în realitate cel bătut era român și cel care lovea era maghiar), cele cu masacrele comise în piața Markale, în februarie 1994 și august 1995, chipurile de armatele sârbe amplasate pe munții dimprejurul orașului Sarajevo, capitala Bosniei-Herțegovina, cele cu revoluția portocalie de la Kiev, din 2004, copie fidelă a celor petrecute în Piața Universității din București în 1990, sau cele cu masacrul săvârșit în piața Maidan, tot la Kiev, în februarie 2014, chipurile de trupele de securitate trimise de președintele ucrainean pentru a trage în demonstranți de pe acoperișurile blocurilor învecinate, cele cu Secretarul de stat american Collin Powell prezentând Consiliului de Securitate al ONU, în primăvara anului 2003, „probele” faptului că Irakul deține arme de distrugere în masă (arme niciodată găsite), cele cu sutele de morți și miile de răniți din regiunea siriană Ghouta, victime ale unui atac cu arme chimice realizat chipurile de guvernul de la Damasc împotriva populației civile, cele cu sicriele miilor de morți chipurile loviți de necruțătorul virus SARS Cov-2, care făceau neîncăpătoare morgile din nordul Italiei în vara anului 2020, sau cele care prezentau genocidul chipurile comis de armata rusă în mica localitate ucraineană Bucha, în 2022, sunt doar câteva exemple. Multe dintre aceste evenimente fictive s-au desfășurat după scenarii trase la indigo; ceea ce sugerează și existența unui singur scenarist.
REVOLUȚIA CULTURALĂ MONDIALĂ PENTRU O NORMALITATE FICTIVĂ
Teoria post-adevărului a fost apoi folosită pentru a se convinge lumea că aparența este mai importantă decât realitatea, că percepțiile greșite pot fi baza pentru construcția unei realități noi, mai trainice și mai funcționale decât cea având la temelie adevăruri ignorate, și că minciuna are capacitatea de a crea o nouă normalitate mai justă, mai fezabilă și mai durabilă decât cea respectuoasă de adevăr și avându-și originea în el.
Noua normalitate este o negare a normalității și deci o anormalitate, pentru acreditarea căreia în conștiința colectivă a fost lansată o „revoluție culturală mondială”.
Ideologia acestei revoluții culturale este ea însăși falsă / fictivă, întrucât nu se bazează pe valori și principii având o valabilitate și un rol demonstrate logic cu argumente clare, ci pe un șir de axiome care neagă tot trecutul societății umane (trecut care trebuie distrus integral – cancel culture) și afirmă neadevărul evident că armonia socială se realizează prin dictatul minorităților (rasiale, sexuale, religioase, economice, lingvistice, socio-profesionale etc.); axiome impuse și păzite printr-o vigilență revoluționară permanentă (woke) în exercitarea căreia violența persoanelor private (inclusiv cea opusă ordinii publice) ar fi pe cât de necesară pe atât de legitimă.
Această revoluție este: i. GLOBALĂ, în sensul că puterea militară și economică a oligarhiilor euro-atlantice (constituite în „state subterane” care dirijează ocult politica oficială a super actorilor atlanticiști decadenți) caută a impune în întreaga lume, inclusiv prin război (convențional și neconvențional, explicit sau implicit) descris orwellian / distopic ca formă a „păcii promise” (precum „pământul promis” de Dumnezeu „poporului ales”) guvernată de iubirea opresivă a „Salvatorului occidental” pentru damnații „majorității globale”; ii. NEO-MARXISTĂ, în sensul în care, așa cum dogma marxistă urmărea proletarizarea economică a întregii societății prin etatizarea proprietății (și astfel, etatizarea gândirii), dogma „globalismului progresist” postulează proletarizarea culturală prin ștergerea identităților culturale ale indivizilor și comunităților lor; iii. FICTIVĂ / FALSĂ, întrucât are caracter ghepardian, totul urmărindu-se a fi schimbat cu scopul ca în esență să nu se schimbe nimic, respectiv să fie păstrată supremația americană în ceea ce privește definirea, instaurarea și păzirea ordinii mondiale, să fie perpetuat imperiul american ca „imperiu necesar”, ca „Nou Ierusalim”, ca o altă „cetate de pe munte”.
Ceea ce particularizează manipularea opiniei publice în istoria recentă este trecerea de la răspândirea știrilor false, acțiune care putea fi combătută prin divulgarea adevărului și sancționarea distribuitorului, la falsificarea modului de gândire al destinatarului informației, prin pervertirea logicii acestuia astfel încât fie că la cunoștința lui parvin știri false fie că parvin știri reale, concluzia sa să fie tot falsă, adică să se conformeze scopului urmărit de manipulator. S-a ajuns astfel să nu mai conteze atât calitatea știrilor puse în circulație de emițător, cât calitatea recepționării acestora de către destinatarul informației. (Vezi și cartea lui Jacques Ellul, „Propagandele”)
În faptul manipulării conștiinței publice, agresorul și victima s-au înfrățit și astfel de la informația fictivă / falsă, s-a trecut la rațiunea fictivă / falsă, pentru ca de aici să se ajungă la o realitate fictivă / falsă în cadrul căreia și pe baza căreia se oferă oamenilor soluții politice fictive / false.
INSTRUMENTELE MANIPULĂRII ȘI RĂZBUNAREA EI
Instrumentele folosite pentru a se asigura parcurgerea unui asemenea traseu deviat de la adevăr sunt presa (ceea ce este clasic), ONG-urile care acoperă societatea civilă fictivă, dar și mediile academice (adesea penetrate de agenții serviciilor de informații secrete) care din căutătoare ale adevărului au devenit purtătoare ale propagandei, din mecanisme de informare au ajuns mecanisme de îndoctrinare și din instituții formatoare de conștiințe au devenit spălătorii de creiere.
Românii sunt foarte vulnerabili la asemenea procedee întrucât la ei, în mod tradițional, s-a făcut confuzie între real și posibil. De asemenea, ei sunt posesorii unui orgoliu adesea delirant, moștenit probabil de la strămoșii romani, care îi fac să se considere imuni la manipulare. De aceea, resping cu indignare orice adevăr care nu corespunde prejudecăților înmagazinate în mintea lor ca urmare a unor operațiuni de dezinformare total ignorate de ei.
Viața într-o lume fictivă nu poate dura la infinit, în cele din urmă realitatea revoltându-se împotriva falsului. Abaterea de la ceea ce este natural, poate fi operată și acceptată pentru diferite rațiuni care pot fi și binecuvântate, întrucât țin de conservarea securității dinamice a circuitului civil. Asemenea abateri nu pot fi, însă, decât provizorii și tranzitorii, pasagere și efemere, temporare și parțiale.
Excesul de manipulare a conștiinței publice, atât sub aspectul intensității, cat și al întinderii (tematice și spațiale) și al duratei, este responsabil pentru criza de sistem în care a ajuns Occidentul euro-atlantic (inclusiv România, aflată în trena lui). Această criză este pe punctul de a duce la decesul civilizației occidentale sau, cel puțin, în virtutea principiului acțiunii și reacțiunii, la apariția unei alte civilizații cu relevanță globală care să ignore, dacă nu chiar să nege explicit și programatic, cultura occidentală, modul de viață european, rădăcinile tradițiilor noastre culturale. Ieșirea din criza indusă de politica minciunii nu se poate face decât prin politica adevărului, iar aceasta impune și recurgerea la o operă masivă de educație publică.
Autor: Adrian Severin
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu