Adrian Severin: DE CE NU SE POATE FACE PACE ÎN UCRAINA?

Chiar și cei care nu au crezut pentru o singură clipă că pacea în Ucraina poate veni după o zi, indiferent cât de lungă ar fi ziua trumpsiană, își exprimă acum neliniștea și dezamăgirea față de faptul că acordul văzut la orizont se depărtează fix cu cât ne apropiem de el. Pacea devine astfel la fel de imaginară ca și linia orizontului.

Președintele Trump și administrația sa par hotărâți să atingă obiectivul păcii. În acest sens au făcut un pas imens recunoscând că războiul din Ucraina s-a dus și se duce între SUA și Rusia, și numai în aparență între Rusia și Ucraina. Dacă este așa – și este așa – negocierile de pace trebuie purtate între părțile beligerante, iar nu între una dintre ele și prepusul alteia. (Ceea ce evident nu exclude participarea Kievului la discuții.) Sunt afirmații făcute de mine încă de la începutul ostilităților și pe care majoritatea euro-atlantismului neo-marxist le-a respins cu indignare. Acum le confirmă Washingtonul însuși.

În plus, fie și numai cu jumătate de gură, Casa Albă a recunoscut că sensibilitățile securitare ale Rusiei merită respectul, la fel cu cele euro-atlantice, precum și că SUA are nevoie de cooperarea Rusiei pentru a rezolva o serie de situații critice care se ivesc în cadrul ordinii globale pornită inexorabil pe cale multipolarismului.

Acestea fiind asumate, de ce nu se avansează mai repede? De ce avem sentimentul că se bate pasul pe loc? De ce ni se pare că asistăm la jocul pisicii ruse cu un șoarece american, fie el și Mighty Mouse?

1. Războiul din Ucraina a fost unul provocat și anume provocat de SUA. Președintele Putin avertizase în repetate rânduri că o prea mare tandrețe între Ucraina și NATO, nemaivorbind de intrarea Ucrainei în NATO, va însemna războiul și dezmembrarea statului ucrainean (de fapt a fostei Republici Sovietice Socialiste Ucraina) până la o posibilă dispariție. Desigur, putem spune că Rusia nu avea dreptul să decidă asupra politicii de alianțe a Ucrainei suverane și nici asupra politicii de extindere (a se citi „expansiune”) a Alianței Nord Atlantice. Problema este aceea că avea capacitatea materială de a se opune, cel puțin la fel cum o făcuse SUA în cazul crizei rachetelor cubaneze din 1963.Prin urmare, „operațiunea specială tăcută” a NATO în Ucrainaa implicat admiterea începerii războiului, cu convingerea că ea va duce la „operațiunea specială sângeroasă” a Rusiei.

Admițând războiul (dacă nu chiar dorindu-l), SUA nu s-a gândit să îl și câștige. Având probleme economice interne grave, ea a dorit să facă ceea ce făcuse și în trecut, respectiv să își repornească motoarele industriei naționale prin perfuzii financiare masive, pe care numai războiul le poate asigura, în complexul său militar industrial, încă bine conservat pe solul american.

Ca terapia să dureze timpul suficient necesar unei vindecări durabile a bolnavului, războiul trebuia prelungit. Prin urmare, întreaga concepție a administrației americane democrateasupra acestui război a fost croită pe ideea unui război fără sfârșit. Așa se explică și felul „ajutorului militar” acordat Ucrainei: un împrumut cu dobândă plătibilă inclusiv în vieți omenești, deghizat, pentru consumul idioților utili, în donație, care în nici un caz nu putea asigura vreo victorie ucraineană. Cum să sfârșești acum un război planificat a fi fără sfârșit? Iată întrebarea!

2. Când războiul a început (în realitate prin lovitura de stat din 2014, iar nu prin intervenția militară rusă din 2022) relația dintre SUA și UE era tensionată. (O tensiune ce începuse să se manifeste și acumuleze de îndată după încetarea Războiului Rece și autodizolvarea URSS.) Liderii motorului franco-german al UE declarau ritos că America este pentru securitatea Europei (prin care înțelegeau UE, adică Europa politică) o amenințare cel puțin la fel de mare ca Rusia și China. Era în asta strigătul luptei de eliberare a Europei occidentale de sub ocupația sau dominația americană instalate la finele celui de al Doilea Război Mondial, dar și amenințarea unei posibile viitoare antante euro-asiatice (ruso-franco-germane) de tipul fostului Pact Ribbentrop-Molotov.

De aceea, dincolo de termenii economici, războiul cu Rusia a fost conceput la Washington și în termeni geopolitici, în sensul intenției de a epuiza, prin purtarea lui, resursele de putere ale celor pe care discursul european îi așezase în poziția de rivali strategici ai SUA și de amenințare la adresa supremației americane în ordinea mondială. Cu resurse diminuate, UE nu ar mai fi putut contesta protectoratul american, iar Rusia nu s-ar mai fi putut gândi să negedreptul SUA de a își amplasa forțele armate pretutindeni acolo unde dorește, făcând (așa cum era, de altfel, și concepția strategică tradițională rusă) din insecuritatea tuturor celorlalți garanția securității sale. Unor asemenea obiective le răspundea perfect doctrina „războiului fără sfârșit”, a „războiului permanent” (emulând, în asocierea cu strategia „revoluției globale neo-marxiste”, conceptul troțkist al „revoluției permanente”), a războiului „câștigat” exclusiv prin faptul de a avea loc. Ea a impus Washingtonului o confruntare pe două fronturi – cel rus și cel euro-atlantic. Iată de ce, este greu ca să ajungi la pace pe unul fără a face pace și pe celălalt.

De adăugat că, angajarea într-o asemenea bătălie, a cerutAmericii să reducă presiunea pe al treilea și cu adevărat cel mai important front al luptei sale pentru a impune o pax americana după pax americana, și anume frontul Pacificului de vest sau al extremului Orient (devenit tot mai colectiv). Confruntarea decisivă cu rivalul global emergent, China, a fost amânată, în favoarea celei cu senilii și obosiții rivali europeni.

3. Sesizând pericolul, inițial protagoniștii UE au încercat o înțelegere cu Rusia în chestiunea ucraineană, înțelegere menită a evita războiul. O atare opțiune era perfect logică având în vedere dependența Europei germane din punctul de vedere al securității energetice de hidrocarburile rusești,furnizate la prețuri reduse. La aceasta se adăuga și magnitudinea pieței ruse, al cărei consum putea menține în viață economia UE în criză de creștere cronică.

Și totuși… UE a trecut la remorca SUA în momentul în care a înțeles că aceasta este gata să meargă la luptă (evident, prin intermediul ucrainenilor) și fără ea (așa cum este gata să facă pace acum fără europeni).

Ce era așa de grav și inacceptabil în asta? Dacă Americii îi era teamă de un pact ruso-european (franco-german) și de aceea voia să împingă UE în război cu Rusia, și Europei franco-germane îi era teamă de o nouă Yaltă, respectiv de un pact ruso-american încheiat peste capul ei (ceea ce însemna, desigur, și pe cheltuiala ei). Justețea acestei temeri este confirmată azi de Dimitri Medvedeev, vicepreședintele Consiliului de Securitate și fost Președinte al Rusiei, afirmând că în sufrageria europeană stau la masă doar Rusia și SUA, în timp ce Franța, Germania și Marea Britanie sunt în meniu la aperitive, pentru ca felul principal să fie șnițelul kievean.

De aceea, așa cum o mai făcuseră și în cazul războaielor pornite de SUA în Irak sau Afganistan, europenii s-au alăturat americanilor nu pentru că erau convinși că războiul este just sau poate fi câștigat, ci pentru a veghea asupra mișcărilor americane și a-și asigura un loc la conferința de pace. Ceea ce acum se constată că a fost un calcul greșit.

Exclusă de la negocierile de pace, UE nu știe să închidă un război croit spre a nu se termina, în care a intrat fără convingere și pe care rămâne să îl poarte singură, deși nu are capacitatea militară spre a o face. După decenii în care securitatea sa militară a depins de SUA, UE este lipsită și de o politică europeană de apărare comună și de o armată comună și de forțe militare naționale redutabile. Neputința UE de a termina războiul este egală și simultană cu neputința sa de a-l purta (ca să nu mai vorbim de neputința de a-l câștiga). Mai mult, UE constată că și ea luptă pe două fronturi: cel est european, cu Rusia, și cel atlantic, cu SUA. Ca atare, și în cazul ei, pacea pe un front presupune o soluție de pace și pe celălalt.

4. În măsura în care calculul SUA, inițiatoarea aventurii, referitor la Rusia, a fost greșit, eroarea constă în ignorarea: i. nivelului modic al datoriei publice rusești, ceea ce a făcut în mare măsură ineficient războiul economic declanșat împotriva ei (așa numitele „sancțiuni economice” occidentale); ii.capacității industriei ruse de a ieși din letargia indusă de oligarhii ruși în perioada acumulării primitive de capital; iii. nivelului înalt al răbdării și rezistenței la suferință al rușilor; iv. disponibilitatea puterilor emergente ale Sudului global de a se solidariza cu Rusia, inclusiv în structuri multilaterale precum BRICS sau Organizația de cooperare de la Shanghai (ca și sovieticii în ultimii lor ani de viață, probabil că și americanii se credeau iubiți în Lumea a treia ori, cel puțin, legatari universali ai simpatiilor de care se mai bucura acolo URSS); v. rezervele uriașe de sacrificiu ale sufletului rusesc (atât de diferit de cel american și atât de greu de înțeles pentru americani).

În schimb, calculul american a fost impecabil în ceea ce privește posibilitatea victoriei în războiul cu UE. Intoxicată ideologic de neo-marxismul american, derutată din punct de vedere politic și confuză sub aspect geopolitic, falită pe plan economic, lipsită de securitate, deopotrivă energetică și militară, fără capacități armate proprii competitive, cu sistemul democratic și cel privind guvernarea legii în moarte clinică (ceea ce include și decesul respectului pentru drepturile omului), ostatec al incapacității de a purta un război pe care nici nu îl poate câștiga (mai ales fără americani) nici nu îl poate încheia, în criză de viziune, de credibilitate, de coeziune și de conducere, Europa politică (franco-germană), căreia i se adaugă acum și Regatul Unit al Marii Britanii (de fapt nici unit, nici mare, rămas și fără imperiu și fără statut european și fără „relația specială” transatlantică), a ieșit din topul puterilor globale emergente sau relevante (cam tot așa cum România a ieșit din lista democrațiilor funcționale). SUA a învins! UE a înfrânt! (sic!)

De acum, SUA nu îi mai rămâne decât să se retragă din Europa, lăsând în urmă „pământul pârjolit” al UE, spre a-și elibera, astfel, energii pentru a se angaja pe alte fronturi (în special pe cel Arctic și cel al emisferei vestice americane de la Bering la capul Horn), după ce va fi încheiat pacea cu Rusia, căreia, cel mai probabil, îi va lăsa, nu doar ceea ce a ocupat din Ucraina, ci și un spațiu de siguranță întins aproximativ la estul unei linii plecate de la Talin și duse până la Tirana sau Atena, cu trecere posibilă pe linia Carpaților Orientali.

Care sunt obstacolele în calea unui asemenea deznodământ?

1. Primul impediment este incapacitatea SUA de a recunoaște înfrângerea în fața Rusiei. Aceasta ține de tradițiile adânc înrădăcinate ale mentalității excepționalismului american, potrivit cărora America are oroare de a apărea slabă în fața lumii. Conceptul „păcii prin forță” este unul specific culturii americane. El înseamnă că, inclusiv atunci când SUA este obligată să se retragă cu coada între picioare dintr-o bătălie pierdută, ea nu o va face decât în măsura în care poate proiecta imaginea forței care ar fi dictat, chipurile, condițiile păcii. Altminteri, societatea americană suferă un șoc ce o marchează timp de decenii.

Un exemplu în acest sens este cel al faimoasei „păci cu onoare” care a vrut să mușamalizeze eșecul strategic (inclusiv moral) al războiului din Vietnam. Promovată de cuplul Nixon-Kissinger, pentru a trata întrucâtva sindromul vietnamez de care suferea societatea americană, această formulă a fost denunțată de analiștii americani înșiși ca fiind „nici pace nici onoare”. Cei doi oameni politici de mare valoare, aici pomeniți, erau perfect conștienți de realitate, dar America nu putea suporta pacea subsecventă unei înfrângeri asumate. În aceeași perioadă istorică, opinia publică americană a căzut în depresie la descoperirea unui raport al fostului Secretar al apărării în administrațiile John R. Kennedy și LyndonJohnson, Robert McNamara, prin care acestea estima, cu mult înainte de deznodământul nefericit pentru Washington al războiului respectiv, că pariul militar nu poate fi câștigat. Oare când va ieși la lumină un document similar care să ateste că, în timp ce alimenta războiul din Ucraina, împingându-i pe ucraineni la moarte și pe membrii UE la autodistrugere economică, administrația Biden era perfect conștientă că escaladează o bătălie pierdută?

Aceleași sunt motivele pentru care în Coreea nu s-a ajuns la pace, ci doar la o încetare a focului care continuă de aproape trei sferturi de secol, divizând sistemic națiunea coreeană și ajungând doar la performanța de a face să își găsească originea acolo o nouă amenințare nucleară.

Retragerea din Afganistan, sub falsul panaș al „misiunii îndeplinite”, chipurile confirmat printr-un acord expeditiv încheiat cu talibanii, este cel mai recent exemplu de „abandon glorios” impus de rațiuni psihopolitice care împiedică ajungerea la o pace justă, fezabilă și durabilă întrucât aceasta nu se bazează pe recunoașterea realității.

Acum, în cazul Ucrainei, chiar dacă administrația Trump a deschis fereastra pentru a lăsa să pătrundă în camera negocierilor aerul proaspăt al adevărului, încă nu s-a aplecat peste pervaz și nu a scos capul afară admițând că a provocat (chiar dacă rușii l-au declanșat tehnic) un război greșit cu un inamic greșit. Dacă nu o va face nu va avea nici un temei pentru a cere Rusiei să acorde învinsului – și aici referirea este împreună la Ucraina, SUA și UE –  condiții rezonabile apte a salva cooperarea lor viitoare în chestiuni critice apărute la nivel regional sau global.

Pentru ca pacea să fie justă, în condițiile în care învingătorul trebuie să obțină avantajele aferente victoriei sale (aceasta este dreptatea războiului), fără a-l umili și a-l lipsi de libertate și de mijloacele supraviețuirii decente pe cel învins, este necesar ca cel care a pierdut în luptă să își recunoască situația, fără a pune înaintea păcii salvarea imaginii sale publice. La urma urmei este just ca aceia care fie au provocat războiul pierdut, fie nu au știut să îl evite, fie nu au fost suficient de înțelepți pentru a-l opri la timp, sărăspundă plătind costurile eșecului politicii lor. Negocierea trebuie să poarte asupra minimizării acestor costuri cu argumentul că astfel se maximizează avantajele strategice ale păcii viitoare și se prelungește durata ei.

Iluzia că America este în poziția de a impune pacea constituie un impediment în calea unor negocieri realiste apte a duce la pace.

2. Al doilea impediment rezidă în estimarea greșită făcutăde SUA încă de la începutul războiului (și asupra căruia, cei care cunoșteam caracterul poporului ucrainean, am avertizat din primul moment) potrivit căreia regimul de la Kiev va aplica oricând fără crâcnire ordinele Casei Albe.

Ucrainenii – și avem în vedere grupările naționalismului extrem, ajunse în poziția de a domina politica regimului de la Kiev, după ce au fost imprudent încurajate de SUA și unii dintre aliații săi europeni, spre a fi folosite ca „armă de distrugere în masă” cu caracter etno-militar împotriva Rusiei – au urmat directivele Washingtonului numai atât cât acestea au suflat vânt în pânzele exclusivismului lor național. Pentru ei alternativa este victoria sau moartea. Dacă aceasta nu este și o alternativă americană, atunci „f…ck USA!”, „la dracul cu America!”. Faptul a fost demonstrat fără dubiu de altercația din Biroul Oval dintre Președintele Zelenski și Președintele Trump, împreună cu Vicepreședintele Vance.

Ucraina nu mai are arme nucleare. Ea are, însă, centrale nucleare pe care le poate transforma ad hoc în bombe nucleare in situ. Este o gândire foarte asemănătoare celei atribuite aliatului lor din al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler, care voia ca, în locul capitulării, să fie distruse până la temelie toate creațiile materiale ale poporului german, considerat, ca urmare a neputinței de a câștiga războiul, nedemn de istoria sa și de supraviețuire în istorie.

SUA a pus briciul în mâna maimuței și acum nu știe cum i-l poate lua. Așa se explică propunerea de a prelua paza centralelor nucleare ucrainene, fără a fi, însă clar, nici ce înseamnă asta în mod concret (în nici un caz nu ar fi acceptabilă amplasarea de forțe armate americane pe teritoriul ucrainean) nici cum se va putea aplica un asemenea plan.

Probabil că tot de aceea armata rusă înaintează cu încetinitorul. Rusia nu este interesată nici să își asume costurile ocupării și administrării întregii Ucraine, nici să înceapă un fel de război de gherilă nucleară cu fundamentaliștii naționalismului ucrainean. Ea preferă, cu siguranță, ca Washingtonul să curețe terenul pe care se va negocia pacea. Iar Washingtonul este obligat acum să o facă, dacă dorește succesul păcii. Ceea ce s-ar putea să fie realizabil, nu prin retragere, ci doar manu militari.

3. Al treilea impediment constă în imposibilitatea psiho-politică a Președintelui Volodimr Zelenski de a negocia pacea și a-și scoate țara din război. Motivele aceste imposibilități sunt două.

Pe de o parte, este de neconceput ca, după ce a refuzat în mod repetat diferite condiții de pace, dl Zelenski să accepte acum condiții cu mult mai rele decât cele refuzate. Este adevărat că Ucraina a fost împinsă în război de către Occidentul colectiv (în primul rând SUA), pentru ca apoi să fie oprită a ieși din el, deși ar fi putut-o face în circumstanțe rezonabile, dar asta nu îl scutește pe șeful statului ucrainean să deconteze costurile înfrângerii și ale tuturor suferințelor la care au fost supuși ucrainenii fără rost din 2014 încoace și mai ales după 2022. Soarta liderilor de război înfrânți este cumplită, de regulă.

Pe de altă parte, acceptarea înrăutățirii condițiilor păcii ca o consecință a înfrângerii este inimaginabilă pentru „liderul-erou” căruia propaganda Occidentului colectiv i-a creat imaginea „învingătorului cu orice preț”. După ce a câștigat războiul-spectacol, dl Zelenski nu are cum să se transforme, fiind în viață, în perdant al războiului real. Nici măcar o capitulare negociată nu stă la îndemâna sa, chiar dacă este limpede că întârzierea în negocierea capitulării duce inexorabil către o dezastruoasă capitulare necondiționată, abia aceasta punând în pericol securitatea statelor europene. Pericolul nu constă în mult discutata intenție a Rusiei de a agresa statele europene membre NATO, agresiune pe care nu are nici interesul de a o declanșa, nici capacitatea de a o duce la bun sfârșit, ci în tulburarea raporturilor de putere de care depinde stabilitatea arhitecturii de securitate a Europei centrale și orientale.

De aceea, o precondiție a păcii este aceea a plecării, preferabil pașnică, a Președintelui Zelenski, împreună cu formarea unui nou guvern ucrainean de largă deschidere națională, capabil ca, beneficiind de sprijinul politic și economic al SUA, să negocieze o pace care să permită existența în siguranță a unui stat ucrainean independent și suveran, așezat pe baza principiului național, debarasat de moștenirea geopoliticii sovietice și în bune relații cu toți vecinii săi. Demersul pacificator al Președintelui Trump poate avea succes numai după rezolvarea acestei probleme.

Construit de Occidentul colectiv ca simbol al războiului purtat, indiferent de costuri și indiferent de timp, până la o victorie a cărei evidentă imposibilitate a fost insistent negată, Volodimr Zelenski nu poate fi omul păcii. Nu este vina lui. Este nenorocul lui.

4. Al patrulea impediment în calea păcii este gherila vest europeană – bruxellezo-londoneză, având ca bastion principal micro-bonapartismul parizian – decisă să saboteze o pace americană care nu ține seama de interesele protagoniștilor Europei politice.

Mimând solidaritatea cu SUA la intrarea în război tocmai pentru a împiedica o pace americano-rusă fără participarea sa, și sacrificând, în acest context, uriașele avantaje strategice ale antantei cu Rusia, această Europă, mai mult franco-engleză decât franco-germană (cum se repetă istoria?!), se vede acum în situația de a rămâne singură să înfrunte ursul rus, revenit la porțile ei după ce a fost scos din bârlog de belicismul frivol al superputerii transatlantice în căutarea măreției pierdute. Strigătul antiamerican al acestei Europe nu este unul de furie, ci unul de disperare. Trăiți timp de decenii sub protecția umbrelei strategice (nucleare) americane, europenii descoperă că este rău cu America, dar mai rău fără America.

Opoziția europeană la capitularea negociată a Ucrainei este absurdă întrucât alternativa favorizată de Paris și Londra pare a consta într-o „victorie negociată” (sic!). Or, victoriile nu se obțin la masa verde, ci pe câmpul de luptă; iar acolo Ucraina și aliații ei au pierdut. Singura perspectivă a Ucrainei rămase în luptă este să piardă mai mult. Dacă armata rusă va ocupa Odessa și va ajunge să se învecineze cu NATO și UE pe brațul Chilia (adică pe granița cu România) nimeni nu o va mai putea scoate de acolo. Ceea ce va mai rămâne din Ucraina nu va fi un stat viabil, ci o gaură neagră care va absorbi și banii europeni și securitatea europeană.

Dacă nu poate în nici un caz aduce victoria Ucrainei, „coaliția de voluntari” europeni, în lipsa aportului american, nu va putea nici prelungi în timp războiul. Armele pe care le zăngăne Parisul sau Londra (singurele state vest europene cu oarecari capacități nucleare) sunt doar jocuri de sunet și lumină, iar banii promiși sunt „monedă retorică”. Nici unele nici altele nu există, după cum posibilitatea producerii lor este o iluzie pentru cel puțin câteva decenii. „Victoria ucraineană” nu are timp să aștepte până atunci.

Cum activele înghețate rusești, și acelea insesizabile din punct de vedere juridic, sunt insuficiente pentru a asigura „înarmarea Europei” în afara NATO, se anvizajează aventurist confiscarea economiilor bănești ale persoanelor private. Sub efectul unei asemenea amenințări nu este exclus ca acestea să își caute refugiu în băncile chineze sau, mai general, în băncile BRICS; căci după experiența crizei financiare din 2018 și cea a indisponibilizării activelor rusești sub administrația Biden, nici băncile americane nu mai sunt sigure.

Ceea ce se va prelungi, astfel, este criza de creștere economică a UE și războiul ucrainean… în spațiu. Inițiatorii disperați ai „coaliției de voluntari” par a dori, în realitate, să oblige Rusia la ocuparea întregii Ucraine (fapt care, după retragerea SUA, ar putea fi o treabă de câteva luni), în speranța că înghițirea unui teritoriu atât de mare și cu atâtea probleme, va face regimul Putin să moară, nu de glonț, ci de indigestie. Pe acest fond, ei urmăresc și speră, probabil, sau cel puțin acceptă să se apropie de China, rivalul strategic principal al SUA, cu intenția de a reface echilibrul de putere, atât economic cât și geostrategic, la nivel global și regional.

Pentru că nu poate ajunge la o formulă de pace cu Moscova lăsând în urmă nerezolvate toate aceste șarade, SUA se vedeconstrânsă să aplice pe drumul păcii, de care are neapărată și urgentă nevoie, teza stalinistă „un pas înainte, doi pași înapoi”.

La aceasta se referă și Rusia atunci când spune că luptele nu pot înceta până când nu se găsesc soluții pentru tratarea cauzelor aflate la originea războiului. Or, cauza cauzelor este echilibrul de putere le frontiera dintre lumea euro-atlantică și lumea euro-asiatică, echilibru fără de care nu se poate edifica o arhitectură de securitate durabilă în Europa centrală și orientală. Acest echilibru trebuie conceput numai în contextul noii ordini globale a simetriei multipolare.

În concluzie, nu va fi pace sub „măslinii” ucraineni până când SUA nu va înlătura toate obstacolele menționate aici, începând cu recunoașterea eșecului geopoliticii duse de ultimele administrații democrate, inclusiv al falimentuluirevoluției globalismului neo-marxist. O poate face? Cu certitudine, da! După aceea, configurația condițiilor păcii va fi ușor de proiectat.

Sprijinul pe care România îl poate da Americii în parcurgerea acestui traseu este conform intereselor naționale românești și are meritul de a reabilita parteneriatul strategic româno-american. Un parteneriatcare rămâne esențial pentru garantarea securității noastre naționale.

Autor: Adrian Severin