”Taxa de șmecher” impusă de Trump pentru războiul din Ucraina este atât de profitabilă pentru America First, încât Pentagonul a decis să o aplice cât mai repede și în Golf. Ca de obicei, plătesc fraierii de serviciu: statele arabe aliniate cu Casa Albă și partenerii strategici din Europa.
Cele două războaie îmbină armonios interesele geopolitice și de securitate cu cele pur economice. În cazul Statelor Unite, interesele de afaceri primează și sunt la fel de evidente ca ocupația damelor de companie expuse în vitrinele Cartierului Roșu.
Donald Trump tocmai s-a lăudat că schimbă strategia în Golf: lasă NATO și țările arabe ”să se descurce” cu deschiderea Strâmtorii Ormuz și le cere, în schimb, miliarde de dolari. Adică taxa de șmecher din Ucraina. Dincolo de ambalajul populist, logica este simplă și foarte cinică: America transformă securitatea în produs comercial, iar aliații devin clienți captivi într-un sistem de tip mafiot, unde regulile sunt scrise la Washington.
În aparență, totul pare a fi despre Iran și ”descurajarea nucleară” a regimului de la Teheran. În realitate, mișcarea seamănă mai mult cu o operațiune de repoziționare a pieței globale de energie, împachetată abil în discurs de securitate și solidaritate cu Israelul. Episodul invaziei în sudul Libanului, cu trei morți (deocamdată) inclusiv în rândul forțelor ONU, arată cât de departe este dispus să meargă tandemul Washington-Tel Aviv pentru a-și atinge obiectivele economice și de securitate.
Pentru Israel, strategia are o logică clară: slăbirea Teheranului înseamnă mai puține resurse pentru Hezbollah, mai puțină presiune pe frontul libanez, mai mult spațiu de manevră militară. Pentru administrația Trump, însă, dosarul israeliano-iranian este doar o piesă într-un puzzle mult mai mare, în care petrolul, gazul și contractele de armament cântăresc infinit mai mult decât securitatea unui aliat. Sprijinul nu este altruist. Vorbim aici despre un ”pachet combo”: protecție militară, plus rearanjarea fluxurilor energetice astfel încât America și câțiva parteneri selectați să fie arbitrii și totodată principalii beneficiari ai pieței.
În replică, Teheranul a anunțat o taxă pentru traversarea Strâmtorii Ormuz, o mișcare care menține ruta extrem de vulnerabilă. Și, drept urmare, le transmite ”clienților” că prețul petrolului va rămâne la cote ridicate, iar marfa va fi mult mai căutată. Cu cât crește riscul perceput în Golf, cu atât crește apetitul Europei și al altor consumatori pentru furnizori ”siguri”. Iar aici ne referim în primul rând la Statele Unite, cu LNG-ul și petrolul lor, plus aliații docili din Golf.
Ca atare, Washingtonul nu are nevoie neapărat de un război total cu Iranul. Îi ajunge un conflict la flacără mică, suficient pentru a ține piața tensionată și partenerii aliniați și total dependenți.
Paralela cu Ucraina este evidentă. Războiul de la granița Uniunii Europene a funcționat, pentru economia americană, ca un program masiv de stimulare plătit din buzunarele altora. Industria de armament din Statele Unite rulează la turație maximă, alimentată de comenzi din Europa și de la aliații NATO. Gazul rusesc, ieftin, a fost înlocuit de gazul lichefiat american, mult mai scump, dar prezentat drept ”sigur” (adică fără potențial de șantaj – râzi de mori!). În consecință, Europa, inclusiv România, plătește nota uriașă fără să crâcnească: facturi mai mari la energie, bugete de apărare umflate, contribuții pentru sprijinul Ucrainei.
Fix aceeași schemă se conturează și în dosarul iranian. Un conflict permanent mocnit în Golf, amenințarea închiderii strâmtorii Ormuz, taxe, sancțiuni, lovituri punctuale. Toate ”problemele” cauzate de intervenția Pentagonului vor împinge lumea să caute alternative. Și oare cine are de oferit petrol și gaze la volume mari, cu infrastructură funcțională și ”umbrela” militară necesară pentru a-și proteja livrările? Exact cei care joacă rolul de ”jandarm global” (a se citi ”mardeiaș”) contra cost.
Joseph Stiglitz remarca, într-o analiză a altui război american, că ”războiul este, adesea, un transfer masiv de resurse de la public la interese private”. Ceea ce vedem acum este repetarea aceleiași rețete, dar pe un spectru mai larg, în care aliații sunt forțați să finanțeze nu doar armamentul și munițiile, ci și repoziționarea energetică a Americii.
Spre deosebitre de predecesorii săi, Trump nu se ascunde în spatele diplomației de lemn. Obsesia lui pentru ca ”aliații să plătească” este bine documentată. ”Aliații trebuie să contribuie în mod echitabil”, declara el despre partenerii din NATO. Doar că ”echitabil” înseamnă, în practică, să acoperi costul prezenței militare americane, să cumperi arme americane, să renunți, de facto, la opțiuni energetice mai ieftine, dar geopolitic indezirabile pentru Washington. Adică o golănie mare cât casa, inițiată la vedere și pusă în practică fără nicio jenă.
În Noua Ordine Mondială, câștigurile sunt clare. Războinicii lui Trump și complexul militaro-industrial american culeg dividende uriașe din fiecare criză: Ucraina, Iran, Liban. Israel obține o umbrelă strategică puternică pentru a-și regla conturile cu Iran și Hezbollah. Iar aliații arabi din Golf, care se aliniază docil, negociază garanții de securitate și roluri privilegiate în noua arhitectura energetică.
De cealaltă parte, Iranul este sufocat economic și împins spre și mai multă radicalizare. În același timp, Europa plătește, la propriu, pentru cele două fronturi din est (Ucraina) și sud (Orientul Mijlociu), pierzându-și, treptat, autonomia strategică (pe care, în paranteză fie spus, nu a avut-o niciodată). Nu în ultimul rând, populațiile locale – iranieni, ruși, libanezi, ucraineni, palestinieni – sunt carne de tun într-un joc în care decizia reală se ia la mii de kilometri distanță.
Sub Trump, Statele Unite modelează noile reguli la nivel global și le monetizează extrem de agresiv, ca un tâlhar la drumul mare.
Nimic nou sub soare. În fond, ”noua strategie” nu e nouă deloc. Este aceeași politică de putere ambalată în sloganuri, cu aliați tratați ca abonați la un serviciu scump de securitate și cu războaie folosite ca motor de creștere pentru economia americană. Diferența ar fi că astăzi cinismul nu mai este mascat de vorbe mari despre democrație și drepturile omului, ci afișat brutal, ca o listă de prețuri umflate la produse de strictă necesitate.
Autor: Adrian Onciu
Adauga comentariu