Dat fiind că distanța în linie dreaptă dintre Israel și Iran este de circa 1.800 kilometri, un război între cele două țări poate avea loc prin intermediul unor lovituri cu rachete și/sau prin implicarea organizațiilor proxy staționate în Liban și Siria.
Distanța relativ mare dintre cei doi inamici face ca loviturile aeriene să fie eficiente doar prin utilizarea rachetelor hipersonice – în cazul Iranului. Eficace într-o oarecare măsură ar putea fi considerate și roiurile de drone de tip Shahed, cu condiția să fie lansate în număr foarte mare și în valuri.
Similar conflictului din Ucraina, opțiunile iraniene sunt limitate de ”descurajarea nucleară” din partea Israelului. După cum a acționat guvernul Netanyahu de la debutul invadării Fâșiei Gaza, pe principiul ”un terorist mort la pachet cu sute de civili”, este de așteptat ca loviturile Tel Aviv-ului să fie dincolo de orice imaginație dacă Israelul va simți că inamicul îi provoacă daune majore.
Atât Iranul, cât și aliații din Axa Rezistenței știu că Netanyahu poate fi ”nebun”. Și că în situații limită puțin i-ar păsa de ordinea internațională bazată de reguli, de presiunile din partea marilor puteri sau de deteriorarea gravă și ireversibilă a imaginii Israelului în lume.
Orice noi victime pe teritoriul Israelului va genera escaladări foarte greu de controlat. Iranul va fi lovit puternic drept răspuns, iar de aici încolo se vor scăpa frâiele. Cu posibilitatea ca, la un moment dat, Netanyahu să lanseze o bombă nucleară tactică – indiferent de reacțiile internaționale, pe care oricum nu dă nici doi bani.
Iată de ce replica Iranului întârzie. Coordonarea Axei Rezistenței pentru un ”răspuns dur” sună bine în urechile militanților pro-palestinieni, dar se lovește de numeroase și insurmontabile obstacole. Ca să liniștească spiritele încinse după asasinarea celor doi lideri ai Hamas și Hezbollah, șeful grupării paramilitare din Liban, Hassan Nasrallah, a simțit nevoia unei explicații: ”Așteptarea răspunsului este o parte a războiului psihologic și economic împotriva sioniștilor”.
Axa Rezistenței, alcătuită din Iran, Siria, rebelii Houthis din Yemen, Hezbollah din Liban, milițiile irakiene și mai multe grupuri palestiniene (inclusiv Hamas) este sprijinită de Rusia și China. Cu armament sau măcar declarativ (în cazul Chinei). Însă vizita la Teheran a lui Serghei Șoigu, șeful Consiliului de Securitate al Rusiei, pare mai degrabă menită să detensioneze situația, decât să pună paie pe foc. Așa cum Ucraina nu poate câștiga ”meciul” cu rușii, la fel Iranul este deocamdată neputincios în fața Israelului. Balanța se înclină clar în favoarea Tel Aviv-ului. Capacitatea de ”descurajare nucleară” și sprijinul solid al SUA joacă roluri esențiale.
De remarcat și ceilalți aliați ai SUA în regiune – Turcia (în pofida retoricii lui Erdogan), Iordania, Kuweit, Qatar, Bahrain, Egipt, Arabia Saudită, EAU (ultimii trei în ciuda apartenenței la BRICS+). Un conflict mai amplu între acești aliați (plus NATO, la nevoie) și Axa Rezistenței ar cauza sângerări masive de ambele părți și o criză globală profundă, de nedorit pentru marile puteri.
Iranul fără arme nucleare nu-și permite ”nebunia” Israelului. Și nu poate miza pe cartea plății cu aceeași monedă în lipsa OK-ului din partea principalilor parteneri, Rusia și China.
Între timp, guvernul Netanyahu a anunțat deja că vrea să-l vâneze pe noul lider al Hamas.
Asistăm la un joc de strategie în care Teheranul caută cea mai bună soluție pentru a ieși cu capul sus după ultimele umilințe. În paralel, Israelul simte slăbiciunile inamicului și încearcă să tranșeze problema amenințărilor imediate dinspre Liban și Siria (cele două ”puncte de contact” vulnerabile), cât încă nu devine prea târziu. O nouă reacție telegrafiată a Axei de Rezistență, stabilită de comun acord pe filiera serviciilor secrete, ar fi probabil cea mai indicată soluție în condițiile date.
Autor: Adrian Onciu
Adauga comentariu