Fără îndoială, Iranul s-ar putea dovedi o nucă mult prea tare chiar și pentru combinația Israel-NATO. O capitulare a Teheranului este exclusă, iar rezistența pe termen lung ar complica enorm planurile axei Washington-Tel Aviv.
Două portavioane americane sunt deja în zonă și așteaptă să intre în luptă alături de armata lui Netanyahu. Franța și Marea Britanie s-au arătat dispuse, de asemenea, să participe militar la încercarea de anihilare a buncărelor din munți (unde regimul de la Teheran se bănuiește că este pe cale să fabrice primele bombe nucleare).
Revenit la Casa Albă de la reuniunea G7 mai devreme cu 24 de ore, Donald Trump a lăsat să se înțeleagă că aliații occidentali ai Israelului vor bombarda masiv capitala Iranului: ”Evacuați Teheranul!”. Odată cu intrarea în război a SUA cu toate forțele la vedere, bazele militare americane din Orientul Mijlociu vor deveni ținte nu doar pentru armata iraniană.
Schimbarea de regim invocată de Netanyahu ar simplifica mult ecuația, dar este deocamdată improbabilă. Așa că obiectivele aparent realiste pe termen scurt rămân două: distrugerea siturilor nucleare și a lansatoarelor de rachete balistice. În mod practic, însă, chiar și bombardarea intensă a Iranului de către aliații occidentali nu poate garanta succesul operațiunii (dintr-o multitudine de motive).
Iranul anului 2025 este cu totul altceva decât Irakul din 2003. Geostrategic, Irakul era izolat, cu puțini aliați, în timp ce Iranul beneficiază de sprijinul Rusiei, Chinei și al rețelei ”Axa Rezistenței” (Hezbollah, miliții din Irak și Siria). Spre deosebire de Irakul centralizat al lui Saddam, Iranul are o structură de putere complexă, cu Garda Revoluționară și un sistem de apărare asimetrică, rezistent la atacuri convenționale. Deși ambele state au fost supuse sancțiunilor, Iranul a dezvoltat mecanisme de ocolire mai eficiente. În concluzie, discrepanța este foarte mare: Iranul anului 2025 pare a fi mult mai bine pregătit economic, militar și geostrategic decât Irakul din 2003.
Pe de altă parte, situația din Orientul Mijlociu trebuie privită în contextul mai larg al rivalității SUA-Rusia-China. Democrații de la Washington susțin că relația Trump-Putin este un obstacol semnificativ pentru strategia de dominare a Rusiei, întrucât diluează presiunea economică, militară și diplomatică necesară pentru o victorie finală (de tipul celei împotriva URSS). Alții susțin că Trump se folosește de relația amicală cu Putin doar pentru a rezolva dosarul din Orientul Mijlociu fără implicarea majoră a Rusiei. Cert este că rivalitatea SUA-Rusia se va menține pe termen lung, indiferent de politicile actuale ale lui Trump.
Menținerea Iranului în sfera de influență a Moscovei sau dimpotrivă, balansarea către alianța NATO, reprezintă o miză majoră. Putem lua în calcul două scenarii posibile în cazul escaladării războiului israeliano-iranian: 1) înlocuirea regimului de la Teheran cu unul pro-occidental (cu șanse reduse de reușită) sau 2) rezistența continuă a Iranului sub conducerea lui Ali Khamenei, cu sprijin discret din partea Chinei și a Rusiei.
O lovitură de stat care ar instala un regim pro-occidental la Teheran ar avea un impact semnificativ pentru Rusia și China. Din punct de vedere economic, Rusia ar pierde un partener important în exportul de arme și tehnologie. Apoi, un regim pro-american ar opri exporturile de petrol iranian către China și le-ar reorienta către piețele occidentale. Europa ar renunța în totalitate la gazele rusești și ar intensifica presiunea sancțiunilor asupra Moscovei. Prețul petrolului, vital pentru economia Rusiei, ar scădea dacă Iranul, eliberat de sancțiuni, ar inunda piața globală (așa cum s-a întâmplat după acordul nuclear din 2015).
Din punct de vedere militar, Rusia ar fi izolată în Orientul Mijlociu. Iranul actual este un aliat strategic care echilibrează influența SUA și a Israelului în regiune. Pierderea Teheranului ar slăbi poziția Rusiei în Siria și ar complica accesul la Marea Caspică și Golful Persic, considerate zone cruciale. În contextul războiului din Ucraina, lipsa cooperării cu Iranul ar forța Rusia să se bazeze și mai mult pe producția internă de armament și muniție.
Un Iran pro-occidental ar submina parteneriatul Rusia-China-Iran, care vizează contracararea hegemoniei SUA. Proiectele trilaterale, precum Inițiativa Belt and Road sau acordurile energetice, ar suferi un regres semnificativ. Rusia și China ar pierde un nod esențial în rețeaua lor anti-hegemonică. În plus, un regim pro-occidental ar facilita extinderea NATO în regiune, cu presiune sporită asupra flancului sudic al Rusiei.
Dacă, în schimb, Iranul ar continua să reziste bombardamentelor, Rusia ar beneficia de pe urma menținerii unui aliat cheie. Economic, escaladarea conflictului Israel-Iran ar crește prețul petrolului. Rusia ar obține astfel o mare gură de oxigen pentru a susține fără probleme războiul din Ucraina. Cooperarea economică ruso-iraniană, consolidată prin acordul de liber schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică, ar continua să faciliteze comerțul bilateral, în ciuda sancțiunilor occidentale. Atacurile israeliene ar afecta temporar infrastructura iraniană, însă Rusia a dezvoltat deja capacități proprii de producție sub licență a dronelor Shahed. În plus, un Iran rezistent ar distrage atenția și resursele SUA și NATO de la Ucraina, ceea ce ar permite Rusiei să intensifice ofensiva pe frontul estic.
Rezistența Iranului ar consolida axa Rusia-China-Iran, ca front unit împotriva influenței occidentale. Rusia ar continua să joace rolul de mediator în Orientul Mijlociu, între Iran și alte state din regiune, fără a se implica militar în mod direct. Proiectele trilaterale, inclusiv coridoarele energetice și cooperarea nucleară civilă, ar rămâne intacte. Ceea ce ar consolida poziția Rusiei în Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
Așadar, în primul scenariu (mai puțin plauzibil) al unei schimbări de regim la Teheran, Rusia ar suferi pierderi economice, militare și geostrategice majore. Moscova ar urma să fie izolată în Orientul Mijlociu și slăbită în războiul din Ucraina și în conflictul Est-Vest. În al doilea scenariu, Rusia ar beneficia de menținerea unui aliat strategic, de creșterea prețurilor petrolului și de distragerea atenției Occidentului de la Ucraina la Israel. Riscul rămâne cel al unei escaladări regionale care să complice iremediabil echilibrul global.
Pe termen lung, rezistența Iranului este mai avantajoasă pentru Rusia, întrucât consolidează axa anti-occidentală. De aici survin multiplele asasinate în rândul capilor armatei iraniene, dar și amenințările directe ale lui Netanyahu asupra liderului spiritual Ali Khamenei, în speranța răsturnării regimului de la Teheran. O situație ipotetică ideală pentru Israel (și deopotrivă pentru SUA), care ar avea astfel siguranța îndeplinirii tuturor obiectivelor.
Autor: Adrian Onciu
Adauga comentariu