Exceptând cercul relativ restrâns al istoricilor, marele public stă departe de copleșitoarea operă a unuia dintre geniile spiritualității românești: Nicolae Iorga (5 iunie 1871, Botoșani- 28 noiembrie 1940, Strejnicu, Prahova). E drept: adesea, fraza iorghistă aproape nesfârșită (influență a sintaxei germane) devine obositoare la lectură, iar densitatea informațiilor și ideilor riscă a pune pe fugă, pe acel cititor fie mai indolent, fie sumar sub aspectul bagajului intelectual. Și totuși, în această pădure de lucrări, date, detalii, precizări, teorii, observații, emoții, figuri de stil, trasoare oratorice generoase- există o uimitoare capacitate de a absorbi (aproape dincolo de înțelesul propriu-zis al exhaustivității) noțiunea de tot.
Aproape pretutindeni (prin ceea ce înțelegem vastitatea câmpului istoriografic) Iorga a trecut inițial, urmele pașilor săi, fiind mai mereu de găsit. Mulți îi reproșează istoricului român (mai cu seamă azi) că a fost un naționalist exagerat, sau chiar un șovin, ignorând complet epoca- și mai ales contextul în care Iorga a trăit și a activat. Și totuși, Iorga (în pofida unor inevitabile scăderi, care țin de firea umană) rămâne unul dintre marii patrioți români, un exponent strălucit al organicismului/tradiționalismului nostru, într-un sens cu totul personal.
Omul care uluia și înspăimânta prin cunoștințele sale enciclopedice, visa la o Europă, în care toate statele să-și afle locul, coexistând armonic. A urât în cel mai înalt grad imperiile, cultul forței, viziunile expansioniste, dând credit total națiunilor, pe care le considera adevărate intervenții ale lui Dumnezeu în Istorie. Naționalismul profesat de Nicolae Iorga (purificat de toate stridențele sale) ilustrează într-adevăr, definiția pe care însuși Iorga i-a atribuit-o: „Casa apelor neamului românesc”.
Să admitem că Nicolae Iorga devine astăzi, din ce în ce mai deranjant, mai ales pentru sclavii corectitudinii politice, ori pentru adepții neomarxismului snob cu accente ateiste, pentru care tradiția, identitatea națională sau religia creștină, sunt anacronisme, la care umanitatea ar trebui să renunțe.
Nu în ultimul rând, Iorga este categoric enervant pentru toți acei politicieni lipsiți de orice înțelegere și empatie față de poporul român, pe care-l privesc invariabil de sus, considerându-l doar o turmă lesne manipulabilă.
Într-o celebră înregistrare cinematografică interbelică, Nicolae Iorga insista pe ideea de muncă, precizând că o națiune precum aceea românească ar trebui să acționeze solidar și eficient, în direcția unor eforturi constructive inteligent coordonate, menite să contribuie în mod direct – la ridicarea propriilor sale standarde de viață.
În pofida faptului că Iorga a ocupat și funcții de demnitate publică, el a rămas același om profund onest, care nu a fost niciodată atras de demonul îmbogățirii. Un savant autentic și un patriot excepțional, unul dintre acele exemplare intelectuale pe care un neam îl aduce la lumină, la câteva generații…
Preluare: art-emis.ro
Adauga comentariu