Pentru a gândi viitorul, consideră academicianul Bogdan C. Simionescu, avem nevoie inevitabil de istorie și poate că rescrierea ei, în sensul de a-i da o nouă formă plecând de la același fond, ne poate fi de folos.
Pentru asta e necesar să parcurgem în mod sănătos niște etape esenţiale: să o cunoaștem, să o înţelegem, să o explicăm cât mai multora, să o folosim într-un mod raţional și coerent, lipsit de emfază sau patetism. În cercetare, cu atât mai mult, valoarea trecutului e imensă. Absenţa sau ignorarea acestuia, mai spune vicepreședintele Academiei Române, ne-ar duce înapoi în Evul Mediu, la „piatra filosofală” și alchimie.
„Cunoașterea trecutului are o uriașă valoare practică în tehnologia actuală, extinsă pe mai multe paliere: trecerea de la o cercetare de tip fundamental din trecut la una aplicativă din prezent, de la cercetarea aplicativă la inovare, de la lipsa întrebărilor și cunoștinţelor la răspunsuri și cercetare fundamentală”. Cea de a patra revoluţie industrială e un puzzle imens, iar o parte din piese provin inevitabil din trecut și stau la baza construirii viitorului, mai crede academicianul Bogdan Simionescu.
SINTEZA: Gândindu-vă la istoria noastră, ce anume credeţi că putem prelua din ultima sută de ani pentru secolul următor românesc?
Bogdan Simionescu: Un set de valori mai „sănătos” decât cel actual, valori adaptate, bineînţeles, prezentului;
Confirmarea faptului că noi, ca naţiune/popor, suntem capabili să ne unim inimile, minţile, forţele şi suntem capabili de sacrificiu în construirea unui proiect comun, cu adevărat măreţ; ultimul secol reprezentând o validare a noastră ca naţiune;
Exemple de „așa Da” – oameni, momente și idei din care ne putem inspira pentru a modela prezentul și a clădi viitorul;
Exemple de „așa Nu” – alţi oameni, alte momente și idei antagonice celor de mai sus, pe care trebuie / ar fi bine să le ocolim;
Ideea că, pentru a reuși, e nevoie de elite autentice, puternice și vizibile, capabile și doritoare să părăsească zona de confort şi neimplicare, să iasă din izolare și să participe activ la viaţa şi evoluţia societăţii.
– Ce valoare credeţi că are trecutul pentru un popor și pentru o societate? Dar pentru individ în sine?
– O valoare inestimabilă: fără trecut nu suntem nimic, rămânem cu un prezent lipsit de substanţă, de identitate și ne îndreptăm spre un viitor incert. Trecutul contribuie în parte la satisfacerea nevoii de a da un sens vieţii, la nivel elementar. Orice tip de identitate, fie ea genetică, familială, geografică sau istorică pornește de la elemente care vin din trecut. Depinde apoi de noi ca, prin efort personal și/sau colectiv, să îmbogăţim permanent această identitate. Și acest îndemn este valabil pentru individ, societate, popor.
Din păcate, acest principiu al valorii inestimabile a trecutului este înţeles de un număr restrâns de concetăţeni de-ai noştri. Unii consideră trecutul o nonvaloare, un „dulap cu schelete”, îl anulează, demonetizează, distorsionează sau distrug; alţii rămân blocaţi în trecut, îi conferă atribute nepotrivite, inutile sau periculoase.
Trecutul reprezintă o piatră de temelie, o colecţie / sumă de momente, valori, evenimente, principii și istorii care stau la baza oricărei societăţi. Ne poate ajuta să intrăm în grupul ţărilor cu adevărat relevante în acest secol – trecutul ne oferă un model perfectibil și adaptabil, dar concret şi realist de abordare a unor realităţi. Valoarea trecutului stă în caracterul său formator, universal valabil, dar de dimensiuni diferite pentru individ, societate sau popor. Şi, chiar cu riscul de a mă repeta, el ne conferă un „certificat de validare” pentru prezent şi viitor.
– Identitatea unui popor bazată pe istorie este una bună sau rea?
– Răspunsul e ambivalent: identitatea bazată pe istorie poate fi atât bună, cât și rea. Depinde de modul în care definești, judeci, percepi și folosești istoria/trecutul și de rolul pe care identitatea unui neam îl mai are într-o eră a globalizării și a descompunerii identităţii unui popor până la nivelul individului (un individ care, după părerea mea, rămâne tot mai izolat şi neajutorat în faţa unei vieţi tot mai trepidante şi mereu mai grăbite…). Istoria recentă și chiar prezentul abundă în exemple pozitive și negative în acest sens, de la renașterea Germaniei la criza imigranţilor sau problema Cataloniei.
– Cum ar trebui să ne raportăm noi la istorie? Istoria este doar despre războaie sau și despre societate, în ansamblul ei, despre știinţă și tehnică, de exemplu?
– Cu discernământ și detașare în primul rând, cu seriozitate, fără excese și valenţe ultranaţionaliste sau antinaţionaliste. Istoria trebuie privită în ansamblu, în context – sau nu mai este istorie. Binenţeles, o putem împărţi, diseca în scopul studiului, pentru a o analiza şi percepe mai bine. Din păcate ne concentrăm pe un episod sau pe un altul, ne identificăm cu victoriile și ignorăm înfrângerile, ne mândrim cu un set de cazuri particulare, dar uităm circumstanţele. Istoria e despre societate în ansamblul ei și, fără a fi subiectiv, consider că știinţei și tehnicii – „motoare” ale evoluţiei istoriei – ar merita să li se acorde o atenţie mai mare.
– Ce valoare are istoria noastră pentru viitorul României?
– O valoare pe care nu o folosim – inclusiv pentru că nu o cunoaștem, sau (în aceşti ani) o utilizăm incorect – izolăm sau ignorăm trecutul și nu îi percepem potenţialul. Istoria poate avea o foarte mare valoare pentru viitorul României dacă ne raportăm la ea ca la o sursă uriașă de întrebări și răspunsuri, dacă învăţăm din lecţiile ei și îi înţelegem valenţele, nuanţele și detaliile.
– Ce valori ale moștenirii noastre culturale ne pot inspira pentru viitor?
– Familia și importanţa ei, o valoare rară în lumea de azi, apreciată de mulţi străini provenind din ţări dezvoltate (dar care au minimizat/diluat rolul familiei) și mai puţin de noi.
Diversitatea extraordinară – în ciuda unor conflicte superficiale și a unor încercări de manipulare, diversitatea noastră, a românilor, rezultatul unui amalgam regional și etnic întărit de istorie, reprezintă unul din elementele cheie ale moștenirii noastre culturale.
Puterea creativă cu adevărat fantastică şi inteligenţa, dovedite de colecţia bogată de embleme ale performanţei autentice, „nume” mari ale trecutului, dar care excelează şi în prezent, validate nu doar pe plan local, ci şi la nivel european sau mondial.
Capacitatea mare de regenerare (cel mai la îndemână exemplu: România la sfârşitul primului război mondial şi România anilor 1938 – 1939 – după numai douăzeci de ani…).
Valorile adevărate care ne unesc: istoria de peste 2.000 de ani pe aceste pământuri, aceeaşi credinţă, conştiinţa identităţii româneşti datând încă din vremea cronicarilor şi continuând cu Şcoala Ardeleană, specificul naţional.
– Cum am putea să îi facem pe cei tineri să se aplece asupra trecutului și cum ar trebui să îl explicăm pentru ca ei să îi perceapă semnificaţia și să se raporteze la trecut ca la o referinţă?
– Apropiindu-ne de ei și adaptându-ne discursul, metoda și viziunea la modul lor de a gândi, de a așeza lucrurile, de a percepe lumea; renunţând la atitudinea de „intelectual aflat în turnul de fildeş” şi acceptând drept firească (pentru că este cu siguranţă necesară) „coborârea în cetate”.
Explicând istoria în forme noi, simple, flexibile și directe, departe de șabloanele scolastice, deopotrivă școlare și academice, de multe ori greoaie și incomode.
Explicând trecutul după ce ne îngrijim de fondul acestuia, punând accent pe veridicitatea și calitatea informaţiei, pe înţelegerea ei și pe plasarea în contextul adecvat. Forma prezentării informaţiei trebuie obţinută ambalând toate acestea într-o expresie modernă, construită cu ajutorul instrumentelor inovative pe care le avem la dispoziţie.
Dar contează și cine face acest lucru. Poate că ar fi mai înţelept să nu lăsăm explicarea trecutului doar în seama cercetătorului și, mai apoi, a profesorului. Ar trebui să îi ajutăm, să participăm, să contribuim – până la urmă, să ne facem datoria. Pentru că explicarea trecutului (la a cărui construire participăm inevitabil) este o obligaţie fundamentală a generaţiilor actuale faţă de cele viitoare.
– Ce șanse îi acordaţi tehnologiei pentru a ne ajuta să valorizăm trecutul?
– Ne aflăm la începutul celei de a patra revoluţii industriale, iar tehnologia ne oferă, poate mai mult ca oricând, uneltele, mijloacele și metodele necesare valorizării trecutului. Tehnologia poate contribui decisiv în toate etapele menţionate anterior, de la aflarea, descoperirea trecutului, la popularizarea lui și creșterea accesului maselor la multe din elementele necunoscute ale acestui trecut. O bibliotecă digitală, de exemplu, simplifică de o mie de ori modul în care se realizează aceste lucruri în prezent.
Potenţialul tehnologiei în această zonă e imens – trebuie doar să vrem și să știm (capabili suntem) să o folosim, astfel încât acest termen larg denumit „trecut” să ajungă sau să fie accesibil pentru cât mai mulţi.
– Credeţi că ar trebui rescrisă istoria noastră pentru a putea gândi viitorul?
– Ca să gândim viitorul, avem nevoie inevitabil de istorie și poate că rescrierea ei, în sensul de a-i da o nouă formă plecând de la același fond (sau de la un fond uşor îmbogăţit cu evenimente şi/sau descoperiri noi, în condiţiile respectării stricte a adevărului) ne poate fi de folos. Dar pentru asta e necesar să parcurgem în mod sănătos niște etape esenţiale: să o cunoaștem, să o înţelegem, să o explicăm cât mai multora, să o folosim într-un mod raţional și coerent, lipsit de emfază sau patetism.
– Cât de mult contează să cunoști trecutul în domeniul dumneavoastră de activitate?
– În cercetare, valoarea trecutului e imensă. Absenţa sau ignorarea acestuia ne-ar duce înapoi în Evul Mediu, la „piatra filozofală” și alchimie. Cunoașterea trecutului are o uriașă valoare practică în tehnologia actuală, extinsă pe mai multe paliere: trecerea de la o cercetare de tip fundamental din trecut la una aplicativă din prezent, de la cercetarea aplicativă la inovare, de la lipsa întrebărilor și cunoștinţelor la răspunsuri și cercetare fundamentală.
Cea de a patra revoluţie industrială e un puzzle imens, iar o parte din piese provin inevitabil din trecut și stau la baza construirii viitorului.
Una din marile dileme ale acestei revoluţii industriale priveşte şi modul în care vom reuși să ne adaptăm. Răspunsul poate fi găsit doar dacă apelăm la experienţă și la trecut.
– Dincolo de evoluţia generată de progresul societăţii în general, cum anume credeţi că s-a schimbat domeniul știinţei și tehnicii în ultimul secol?
– În primul rând, viteza și dimensiunea schimbărilor din aceste două domenii au crescut consideral și au atins un ritm fără precedent în istoria omenirii.
În al doilea rând, specia noastră și traiul nostru au suferit modificări capitale, au căpătat, prin știinţă și tehnologie, îmbunătăţiri, noi valenţe, beneficiază de o mulţime de „ajutoare”, iar toate aceste mutaţii au o valoare de ansamblu pozitivă, dar cu multiple implicaţii negative.
Știinţa și tehnica au crescut în relevanţă și au devenit apoi din ce în ce mai importante, până au atins statutul de principal sau chiar unic motor al dezvoltării societăţii în ansamblul său.
Decodificarea ADN-ului, zborurile spaţiale, apariţia și dezvoltarea internetului sunt doar trei exemple importante dintr-o colecţie mai largă de evenimente care au schimbat pentru totdeauna evoluţia omenirii.
– Ce dinamică credeţi că va avea acest domeniu pentru următorul secol?
– Modificările, îmbunătăţirile și „ajutoarele” menţionate mai sus reprezintă doar începutul, punctul de plecare al unei dezvoltări exponenţiale, de o dinamică ce poate fi doar parţial intuită.
Status-quo-ul știinţelor naturale și al domeniului digital sugerează o serie de evenimente majore care se vor petrece în deceniile următoare: dezvoltarea biologiei sintetice, medicina centrată pe pacient (personalizată), explozia roboticii industriale și a fabricaţiei aditive tridimensionale, creșterea nivelului de implicare a inteligenţei artificiale în activitatea curentă, modificarea barierelor dintre mașini și oameni (şi a relaţiei om – maşină), turbulenţe serioase în sistemul educaţional și pe piaţa muncii, apariţia așa-numitei clase a „oamenilor inutili”, ș.a.m.d. Toate acestea vor veni cu o mulţime de provocări și probleme pe care astăzi le percepem doar parţial și care vor necesita, la un moment dat, redefinirea principiilor și limitelor etice elementare existente în prezent.
– Dacă ar fi să vă gândiţi la domeniul tehnic, așa cum este el în prezent, puteţi să ne indicaţi trei persoane care credeţi că, peste 100 de ani, ar trebui evocate / consemnate în manualele de istorie?
– Menţionarea oricăror trei, cinci sau zece nume reprezintă un demers riscant, care poate eșua în mod strălucit sau poate excela în mod involuntar.
Și totuși, dacă chiar este necesar să alegem trei persoane din întreaga lume pentru ceea ce reprezintă în știinţa și tehnologia de astăzi și de mâine, cred că următorii ar trebui evocaţi/consemnaţi peste 100 de ani în manualele de istorie (motivul alegerii este redat în paranteză): Stephen Hawking (unul din cei mari oameni de știinţă și „povestitori ai știinţei” din acest secol); Elon Musk (tehnologia dezvoltată de Tesla și SpaceX); Bill Gates (proiectele finanţate de Bill and Melinda Gates Foundation).
Dacă, pentru a ne încadra în demersul revistei, trebuie alese trei nume românești conform acelorași coordonate, poate că în primul rând ar fi normal să menţionăm trei nume care ar fi trebuit deja să fie în manualul de istorie (toţi trei au fost membri ai Academiei Române): George Emil Palade (Premiu Nobel pentru fiziologie și medicină), Horia Hulubei (contribuţii majore în fizica neutronilor și studiul reacţiilor nucleare), Costin D. Neniţescu (contribuţii majore în dezvoltarea chimiei organice, unul din „părinţii fondatori” ai chimiei românești moderne).
În locul selecţiei a trei nume/persoane aş prefera alegerea a trei tipuri de oameni/persoane pe care le-aș dori în manualele de istorie peste 100 de ani: profesorul, cercetătorul și inginerul. Privesc în jur și nu sunt capabil să identific trei persoane care să se detașeze, care să iasă în faţă din grupul, numeros de altfel, al celor care excelează, care au potenţialul de a intra în manualul de istorie. Poate că încă nu sunt suficient de vizibili, poate că încă sunt în creștere sau poate nu s-au născut încă. Dar, când vor atinge excelenţa necesară, sper să se încadreze în una sau mai multe din cele trei categorii: profesorul, cercetătorul, inginerul.
– Care credeţi că este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în România ultimului secol?
– Nașterea, creșterea și statornicia României, acea Românie al cărei centenar l-am celebrat, un vis realizat de o naţiune unită și validat de istorie.
Născut în 16 martie 1948, la Iași, Bogdan C. Simionescu este inginer chimist, doctor în ştiinţe chimice, profesor la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi și cercetător ştiinţific I la Institutul de Chimie Macromoleculară
„Petru Poni” al Academiei Române. În 2000, Academia Română l-a ales membru corespondent, iar în 2009 membru titular în cadrul Secţiei de știinţe chimice. În perioada 2012-2014 a fost președinte al Filialei Iași a Academiei Române. Între 2014-2018 a deţinut funcţia de vicepreședinte al Academiei Române și a fost reales în această funcţie, în 2018, pentru un nou mandat.
Sursa: Revista Sinteza
Adauga comentariu