Abel Dimitriev: “Acestei nații îi este frică de schimbarea reală cum îi e frică doctorului Ciomu de p….e mici”

Politica în România este o orgie cu căcat. O horă a hoților în care noi jucăm rolul de podea pe care cufurează ei. Un carusel al dezastrului. Un spectacol de circ în care clovnii se rotesc, dar cortul rămâne același. Sărac. Murdar și pe punctul de a lua foc. Și în fruntea acestui circ, ca o cireașă mucegăită pe un tort stricat, îl avem pe el. Nicușor Dan. Doamne, și când îi rostești numele, parcă îți vine să îți vomiți în gură preventiv. Șervețelul de unică folosință al Franței. O flegmă birocratică scuipată de la Paris pe obrazul nostru. Nicușor este atât de capabil de guvernare pe cat este capabil un șarpe de sărituri 100 m garduri.

În toată istoria genetică a acestui neam slab nu a existat o reprezentare mai solemnă a ideii de inapt.

Un Klaus Iohannis cu softul plin de bug-uri. Un maimuțoi care se gudură, se exprimă și trăiește ca un copil tâmp de 5 ani care linge o acadea. E copilul rătăcit în costumul de președinte. O hologramă care bântuie holurile de la Cotroceni, cu umerii aduși și cu privirea veșnic pierdută în pământ, de parcă ar căuta o monedă de 50 de bani și curajul de a lega două fraze coerente cu alura unui puștan virgin scos la tablă la ora de anatomie. Bâlbâielile sale în limba română sună ca un motor de Dacie care se îneacă și în care s-a pișat cineva în rezervor. Engleza lui de baltă ar face un șofer de Uber din Mumbai să pară profesor la Oxford.

Cum a ajuns această malformație acolo? Sistemul l-a vomitat în funcție. Gașca aia ticăloșită de securiști și de lichele de partid. L-a ales tocmai pentru că e un zero barat. Carcasa goală perfectă. Recipientul ideal pentru ordinele altora. O marionetă cu sforile atât de groase și vizibile, încât doar un popor de orbi voluntari se poate preface că nu le vede. Nici măcar monumentală prostie și instabilitate alcoolică a Elenei Lasconi n-ar fi fost o catastrofă mai mare. O proastă activă e un dezastru vizibil. Și se poate corecta. Un vid, însă, neantul? E o gaură neagră care absoarbe totul în tăcere.

Și dacă aș fi câtuși de puțin conspiraționist, aș crede cu tărie că Nicușor Dan este cea mai strălucită operațiune de subminare a statului român executată vreodată de Rusia. Nu ca agent plătit. Ci ca idiot util suprem. Prin simpla sa prezență flască și incompetentă, el servește perfect interesele Kremlinului. O țară condusă de o legumă copleșită de angoasă. Un lider total debusolat. Incapabil. Care în fața unei crize reale s-ar prăbuși ca un castel de nisip. Este o țară gata de a fi culeasă ca un fruct copt și putred. Este calul troian perfect. Pentru că nici măcar nu știe că este unul.

Nicușor nu e președintele României. E un placebo.

Dar un placebo nu se administrează singur. În spatele acestui vid prezidențial, râd cu dinți de aur și cu respirație de hoit aceiași monștri care ne-au devorat de 35 de ani. Aceeași gașcă de hiene care a jefuit România a fost repusă în funcții de acest președinte șervețel, care le-ar ștampila și un decret prin care să ne vândă pe toți la kilogram. Dacă ar primi ordinul corect pe firul scurt de la Bruxelles sau de la partidele care l-au pus acolo.

Și rezultatele? Le simțiți ca un cui înfipt în ceafă. Orezul. Anul trecut 5 lei. Luna asta 10. Și ăla ieftin. Nu scumpătăți basmatice. Bursele? Tăiate. De astăzi s-au scumpit și facturile la electricitate. Iar. Tot de astăzi se scumpesc și alimentele. Iar. Scumpiri și la cărți. Si la imobile. Și la mașini. Fondurile UE? Puse pe pauză. Bravo europenilor. Suntem în sfârșit o națiune europeană. Avem prețuri de Olanda. Că nu erau suficiente cele de Spania.

Și de ce? Pentru a acoperi deficitul bugetar. Pe care l-au făcut tot ei. Aceiași care acum sunt la guvernare. Protejați și ținuți la sân sub oblăduire protectoare a președintelui șervețel. Ne-au furat și chiloții de pe noi și acum ne vând la suprapreț ața cu care să ni-i coasem la loc. Priviți în jur. E un deșert economic. Nu tu bănci românești. Nema fabrici și uzine. Pula magazine. Suntem o națiune de casierițe care scanează produse aduse de afară. Într-o țară care ar putea hrăni jumătate de Europă. Republică bananieră. Asta e România. O națiune de sclavi care lucrează în multinaționalele altora. Văzând produse făcute de alții. Pentru că aici nu se mai produce nimic. Poate doar grâu. Care se vine Germaniei ca ei sa producă pâine. Și să ne-o vândă înapoi nouă.

Și mă rog.. Cum ar putea holograma asta pixelată să se opună? Când ea nu are zvâc nici cat să lege o propoziție coerentă. Această bâlbâire bipedă este conducătorul unui stat care are la război la granițe. Conducător care ar trebui să ne fie lider. Să insufle demnitate și respect. Ăsta da destin fatidic.

Și totul se întâmplă în timp ce lumea e un balamuc în flăcări.

Trageți aer în piept și priviți scena pe care se joacă destinul nostru. Priviți circul titanilor demenți. Panarama de monștri care conduc planeta. În America. Clovnul portocaliu cu degetul pe butonul nuclear. În Ucraina. Un pitic porno maniacal cu conturi în paradisuri fiscale. La Kremlin. Țarul rece. Un mastermind malefic subestimat de toți imbecilii din cancelariile occidentale care cred că istoria s-a terminat în 1991. În Israel. Fanaticul genocidar ahtiat după un război total. În Iran. Talibanul religios cu rețele de terorism globale. Un iad al extremelor. Un balamuc global condus de o galerie de psihopați. Și în fața acestor turbați, stăm noi. Cu Nicușor. Plăpândul Nicușor. Simbolul perfect al neputinței noastre. La toată această pleiadă de caractere grotești era normal să i se adauge un lehamite. Un ciuri buri fără coloană vertebrală și fără aspirațiuni. E ca și cum ai trimite un pui de găină să negocieze cu o haită de lupi înfometați. Nu e vorba doar de faptul ca omul este inapt. Alienat. Incapabil. E vorba că într-o situație de criză globală avem nevoie de lideri. Crin Antonescu. Geoană. Ponta. Oricine era de 143 de ori mai bun. Până și Viorica Dăncilă.

Dar vina nu e a lor. E a noastră. A acestei mase amorfe, cu memorie de pește și cu demnitate de preș de șters pe picioare. Monștrii nu pot conduce decât dacă turma acceptă să fie condusă spre abator. Noi suntem cei care votăm aceiași călăi, cu o perseverență de masochist care imploră o nouă lovitură de bici.

Apoi ne plângem că e rău. Este definiția clinică a nebuniei.

Din această lașitate colectivă s-a născut acest stat leviatan. Această caracatiță birocratică obeză și insațiabilă. Un mecanism gigantic. Impersonal. Care te sugrumă cu taxe. Te umilește la ghișee și îți râde în față. Și cu cât monstrul ăsta e mai gras, cu atât tu ești mai slab și mai neînsemnat. România este o națiune sărăcită, controlată și complet expusă. O corabie fără căpitan. Cu un echipaj de hoți. Plutind în derivă spre o furtună apocaliptică.

Și privind la acest spectacol al nebuniei colective. La această agonie grotescă. Îmi dau seama de un adevăr final. Unul pe care l-am ocolit până acum din lașitate sau dintr-o brumă de patriotism idiot. Adevărul este că România merită fix acest căcat în care se scaldă. Merită să fie furată, abuzată, controlată și umilită. Merită lideri fantomă și guverne de prădători. Merită să fie o colonie la periferia Europei. Pentru că națiunea asta, în fibra ei intimă, în adn-ul ei de slugă, nu poate și nu merită mai mult.

Să terminăm odată cu iluziile. Cu grădina Maicii Domnului și cu suntem descurcăreți. Minciuni. Praf în ochi. Anestezice pentru o conștiință națională în comă. Suntem o națiune care și-a exilat geniile și și-a ridicat la rang de virtute șmecheria măruntă și pupincurismul. Suntem o eroare genetică a istoriei. O notă de subsol scrisă cu o caligrafie de bețiv. A fi patriot în țara asta este cel mai mare act de nebunie. Tot ce s-a născut mai bun aici a fost un accident. O floare rară răsărită pe un morman de bălegar. Eminescu, Enescu, Brâncuși, Brâncoveanu. N-ar fi trebuit să se nască. Mai mult rău au făcut, dând iluzii de demnitate unui neam structural obedient.

Un cadavru nu poate fi vindecat. Poate fi doar îngropat. Aștept să înceapă războiul.

Autor: Abel Dimitriev