Oare cât timp vor câştiga de această dată liderii europeni, cu linia de credit de 100 miliarde euro pregătită pentru băncile spaniole? Trei săptămâni, până la summit-ul UE de la sfârşitul lunii, care a căpătat încă odată proporţii istorice prin prisma măsurilor decisive la care speră pe de o parte pieţele financiare şi, pe de altă parte, liderii de la Londra, Berna, Washington, Beijing sau Tokio?
Recapitalizarea băncilor din Spania cu fonduri externe nu are rolul de a rezolva criza din Europa, ci de a evita prăbuşirea în viitorul apropiat a sectorului bancar, pe care se sprijină a patra economie a zonei euro. Ajutorul convenit de miniştrii finanţelor din zona euro pentru băncile spaniole se încadrează în atitudinea generală a liderilor europeni faţă de turbulenţele din ultimii doi ani şi jumătate, primul moment de cotitură de la introducerea monedei unice, la începutul deceniului trecut.
Soluţiile decisive, care se adresează cauzelor fundamentale ale crizei datoriilor de stat, sunt incomode politic. Cedarea suveranităţii financiare, fiscale şi economice către Bruxelles este greu de înghiţit pentru statele îndatorate de pe malurile Mediteranei, în timp ce acceptarea transferurilor de capital nord-sud şi asumarea unor costuri mai ridicate de finanţare prin introducerea obligaţiunilor comune la nivelul zonei euro sunt aproape imposibil de “vândut” electoratelor din Germania şi celelalte ţări bogate.
O monedă unică nu poate exista în mod sustenabil fără o uniune economică, fiscală şi financiară omogenă, care să asigure pe de o parte disciplină, credibilitate şi predictibilitate şi, pe de altă parte, o politică monetară flexibilă, adaptabilă la evoluţia condiţiilor interne şi internaţionale, eliberată de sarcina dificilă de a se adresa necesităţilor unor economii foarte diferite ca structură şi comportament. Instituţiile financiare spaniole se clatină sub povara creditelor către dezvoltatorii imobiliari, acumulate în perioada de boom, aproape jumătate devenite “problematice” în urma prăbuşirii pieţei proprietăţilor în 2008.
Economia Spaniei este din nou în recesiune, după contracţiile suferite în 2009 şi 2010 pe fondul prăbuşirii pieţei imobiliare locale şi al crizei financiare mondiale declanşate la sfârşitul anului 2008 de falimentul Lehman Brothers. Şomajul a ajuns la cote alarmante, depăşind 24%, iar peste jumătate dintre tineri nu lucrează după dispariţia locurilor de muncă din industria construcţiilor, dar şi ca efect al legislaţiei de pe piaţa muncii, care încurajează contractele pe termen limitat, pe bani puţini şi complică angajările permanente sau pe termen lung. Băncile dau credite tot mai greu către populaţie, companii şi autorităţi locale, blocând consumul, dar şi investiţiile care ar putea genera noi locuri de muncă.
Costurile de finanţare ale Guvernului de la Madrid s-au inflamat şi au depăşit pragul de 7%, la care Grecia, Portugalia şi Irlanda s-au văzut nevoite să solicite ajutor financiar internaţional. Trezoreria spaniolă continuă să se finanţeze din pieţe, însă investitorii străini se feresc, iar principalii cumpărători ai obligaţiunilor de stat sunt băncile spaniole, a căror lichiditate depinde mai mult ca oricând de fondurile ieftine de la Banca Centrală Europeană în contextul retragerilor de depozite tot mai accelerate. Oficialii de la Madrid susţin că guvernul se va putea finanţa fără probleme şi la 8%, respingând ideea unui program de finanţare externă condiţionat prin reforme structurale şi măsuri de austeritate. Spania derulează deja un astfel de efort pentru modernizarea statului şi reducerea sustenabilă a deficitelor.
Ratingul de credit al Spaniei a fost retrogradat abrupt de cele trei mari agenţii de evaluare financiară. Cea mai recentă mişcare a venit de la Moody’s, care a sancţionat guvernul spaniol cu trei trepte de rating, la “Baa3”, cu un nivel deasupra categoriei “junk” a investiţiilor cu caracter speculativ, acuzând datoria de stat tot mai ridicată, recesiunea economică şi accesul limitat al statului la pieţele financiare.
Fitch a anunţat cu o săptămână înainte o măsură similară, coborând calificativul statului spaniol tot cu trei niveluri, la “BBB”. Ajutorul de 100 miliarde euro de la fondul de urgenţă al zonei euro pregătit pentru băncile spaniole nu a calmat pieţele, inflamând temerile că statul iberic ar putea avea nevoie de un acord de finanţare externă “în forţă”, care ar pune presiuni fără precedent pe guvernele din zona euro, ar da o lovitură grea resurselor financiare ale fondurilor de urgenţă din UE şi ar pune la încercare capacitatea de finanţare a FMI. Totodată, banii canalizaţi de zona euro către băncile spaniole prin intermediul guvernului de la Madrid vor creşte gradul de îndatorare a statului spre 80% din PIB, pe estimările actuale de creştere economică.
Premierul spaniol Mariano Rajoy vorbeşte despre recapitalizarea băncilor locale cu fonduri de urgenţă de la zona euro ca de “o victorie pentru euro”, însă mulţi comentatori şi analişti văd sprijinul extern ca pe o capitulare a Madridului în faţa presiunilor de la Bruxelles şi Berlin. Părerile sunt împărţite şi în privinţa eficacităţii ajutorului de 100 miliarde euro.
Economistul Charles Diebel de la grupul bancar britanic Lloyds notează, într-un raport recent, preluat de BBC, că mişcarea reprezintă “un acord de salvare în variantă blândă” şi se întreabă dacă ajutorul va fi suficient pentru a pune capăt crizei bancare din Spania. “Va fi, oare, suficient? Discutabil, deoarece este o măsură preventivă, şi nu un leac, menţine sectorul bancar pe linia de plutire, dar nu stimulează creşterea economică”, notează analistul.
Agenţia de rating Fitch consideră că suma garantează siguranţa chiar şi în cel mai pesimist scenariu prevăzut pentru sectorul bancar spaniol.Planul de bailout pentru băncile din Spania a fost lăudat şi de secretarul pentru afaceri externe al guvernului britanic, William Hague. Directorul general al FMI, Christine Lagarde, a declarat că măsura ar trebui să servească drept garanţie că “necesităţile de finanţare ale sistemului bancar spaniol vor fi satisfăcute în totalitate”. Secretarul general al Trezoreriei SUA, Timothy Geithner, a spus că mişcarea “este importantă pentru sănătatea economiei Spaniei şi un pas concret spre o uniune fiscală, vitală pentru supravieţuirea zonei euro”.
De ce “uniune fiscală”? În lipsa unui ajutor extern, guvernul de la Madrid ar fi fost nevoit să recapitalizeze băncile locale din fonduri proprii, sarcină cel puţin complicată în situaţia economică şi financiară actuală. Fondurile de la zona euro ridică această povară de pe umerii Cabinetului Rajoy, contribuind indirect la finanţarea bugetului Spaniei.
Băncile spaniole au în portofolii credite de peste 400 miliarde euro către dezvoltatorii imobiliari, din care active de 184 miliarde euro sunt considerate “problematice”. Bankia, a patra instituţie de credit din ţară, considerată oaia neagră a sectorului bancar, a solicitat un ajutor de 23,5 miliarde euro pentru a supravieţui.
Linia de finanţare de 100 miliarde euro de la fondul de urgenţă al zonei euro va fi distribuită băncilor spaniole prin fondul de recapitalizare bancară al Spaniei, FROB, iar suma convenită cu liderii europeni include şi “o marjă de siguranţă”, potrivit ministrului economiei Luis de Guindos. Memorandumul de înţelegere va fi semnat de Guvern, care îşi va asuma întreaga responsabilitate pentru pachetul de asistenţă financiară.
Miniştrii finanţelor din zona euro au anunţat că progresul reformelor structurale şi al măsurilor de reducere a deficitului bugetar va fi atent monitorizat în paralel cu recapitalizarea băncilor spaniole, însă din informaţiile cunoscute în prezent acordul cu Spania nu va cuprinde condiţii ferme pentru distribuirea tranşelor din împrumut.Nu se ştie dacă banii vor veni de la Fondul European de Stabilitate Financiară sau Mecanismul European de Stabilitate, însă guvernul finlandez a indicat că va solicita garanţii colaterale în cazul accesării fondurilor de la EFSF. Creditele de la ESM au prioritate la rambursare, fapt care ar face inutile garanţiile.
Dobânda ajutorului către băncile spaniole va fi de 3%, potrivit El Pais, preluat de Bloomberg. De Guindos a refuzat să dea detalii în acest sens, notând numai că finanţarea va veni în condiţii “foarte favorabile”.Derularea acordului va fi urmărită şi evaluată de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Autoritatea Bancară Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. FMI estimează că băncile spaniole au nevoie în cel mai bun caz de 37 miliarde euro, iar experţii instituţiei recomandă construirea unui tampon de 60-80 miliarde euro.
Suma de 100 miliarde euro reprezintă aproximativ 10% din PIB-ul Spaniei. Datoria publică a statului era de 68% la sfârşitul anului trecut, iar dobânda va contribui la deficitul bugetar. Guvernul şi-a asumat ţinte de deficit de 5,3% din PIB pentru acest an, respectiv 3% în 2013, iar prognoza oficială de creştere economică pentru 2012 este de minus 1,7%.
Ministerul Economiei a cerut în acest an băncilor spaniole să constituie provizioane şi rezerve de capital suplimentare de 84 miliarde euro pentru a ridica rata de acoperire a activelor problematice din zona imobiliară la 54%.Cabinetul Rajoy a adus auditori externi pentru a determina magnitudinea problemelor din sectorul bancar, provocând demisia preşedintelui băncii centrale Miguel Angel Fernandez Ordonez, înlocuit cu Luis Maria Linde.
Avantajul pentru guvernul spaniol este că eliberarea banilor nu este condiţionată de niciun fel de măsuri economice care ar trebui luate, ceea ce i-a dat idei grecului Alexis Tsipras, care vrea ca Grecia să fie finanţată în continuare de UE şi FMI, dar fără măsuri de austeritate drept condiţie. Tsipras este liderul partidului Syriza, cotat în sondaje cu şanse ridicate de a deveni principala formaţiune în coaliţia de guvernare care ar conduce Grecia după alegerile din 17 iunie.
De altfel, alegerile din Grecia vor marca primul test de încredere pentru linia de apărare de 100 miliarde euro convenită de zona euro pentru băncile spaniole.Ieşirea Greciei din zona euro a devenit o posibilitate reală în perspectiva câştigării alegerilor de către partidele care se opun măsurilor de austeritate. Respingerea ţintelor de reducere a deficitului bugetar ar bloca finanţarea externă pentru un stat care riscă să rămână fără bani de salarii şi pensii încă din luna iulie. Tot de respectarea acordului cu UE şi FMI depind fondurile de recapitalizare a băncilor elene, fără de care BCE ar suspenda operaţiunile de finanţare cu instituţiile din Grecia. Statul ar fi astfel nevoit să emită monedă proprie, scenariu cu repercusiuni grave şi pagube incalculabile pentru economia elenă şi sistemul financiar european.
Formarea zonei euro la sfârşitul anilor ’90 a marcat sfârşitul tranziţiei Europei după cel de-al Doilea Război Mondial şi a fost considerată ireversibilă de către fondatori. Tratatele UE nu cuprind nicio prevedere legată de retragerea unui stat din zona euro, iar departamentul juridic al Băncii Centrale Europene a transmis în 2009 că ieşirea unei ţări “ar fi atât de dificilă, din punct de vedere conceptual, legal şi practic, încât probabilitatea unui astfel de incident este apropiată de zero”.
Liderii europeni vor da piept, la summit-ul G20 din 18-19 iunie, cu partenerii economici din SUA, Asia şi America Latină. Presiunile internaţionale pentru rezolvarea crizei din zona euro sunt mai dure ca oricând, marile economii ale lumii fiind deja încetinite puternic de situaţia dificilă din Europa. Oficialii citaţi în presa internaţională cred însă că reuniunea din Mexic nu va aduce progrese semnificative.
Statele europene sunt concentrate mai degrabă pe depăşirea impasului politic de pe continent înaintea summit-ului UE de la sfârşitul lunii iunie, care s-ar putea desfăşura în condiţii greu de imaginat, în funcţie de rezultatul alegerilor din Grecia.
Divergenţele se adâncesc, iar poziţiile se radicalizează treptat, pe măsură ce electoratul din Sud se satură de austeritate, iar răbdarea popoarelor din Nord, în frunte cu Germania, principalii finanţatori ai ţărilor cu probleme din zona euro, ajunge la limită. Europa pare că se îndepărtează de consensul şi voinţa politică necesare pentru a aborda cauzele fundamentale ale crizei – absenţa uniunii fiscale şi economice, dezechilibrele comerciale şi lipsa instrumentelor de politică monetară necesare, din moment ce orice decizie a BCE afectează foarte diferit fiecare stat în parte.
Germania şi Angela Merkel continuă să reziste presiunilor de a accepta obligaţiuni comune la nivelul zonei euro şi de a permite recapitalizarea directă a băncilor cu probleme de la fondurile de urgenţă ale Europei.
Euroscepticismul Marii Britanii pare mai viu ca niciodată, iar BCE a rămas singura instituţie europeană care se mai bucură de credibilitate în ochii pieţelor. Încrederea în politicieni s-a evaporat după doi ani şi jumătate de pasivitate şi jumătăţi de măsură. Liderii europeni par mulţumiţi să abordeze problemele pe măsură ce apar, să vină cu rezoluţii de ultim moment şi răspunsuri pentru viitorul apropiat, ocolind soluţiile reale, incomode din punct de vedere electoral.
Din direcţia Franţei vine un îndemn plăcut electoratului. Noul preşedinte, François Hollande, vrea măsuri de creştere economică în paralel cu politica de austeritate şi încearcă să înmoaie poziţia Germaniei faţă de chestiuni precum euro-obligaţiunile comune.Italia încearcă, prin măsuri de austeritate şi reforme structurale, să recâştige încrederea pieţelor şi să evite statutul de victimă a crizei datoriilor de stat. Însă stagnarea economică, combinată cu datoria de stat uriaşă şi cu incertitudinile provocate de situaţiile din Grecia şi Spania au umflat costurile de finanţare ale guvernului de la Roma, care au depăşit 6% pentru obligaţiunile cu maturitatea la zece ani, ameninţând să aprindă un nou incendiu pe harta de criză a zonei euro.
Asemenea Spaniei, economia italiană nu reuşeşte să crească. Italia trece prin cea de-a patra rundă de recesiune din 2001, iar premierul Mario Monti s-a alăturat vocilor care cer măsuri de stimulare a creşterii economice la nivel european.Criza datoriilor de stat reprezintă prima provocare reală a Europei de la introducerea euro, iar alegerile din Grecia ar putea împinge UE într-o zonă critică. Este nevoie de lideri puternici, capabili să aducă integrarea politică, economică şi fiscală de care are nevoie moneda unică pentru a supravieţui.
Autor: Vlad Popescu
sursa: businessmagazin.ro
Adauga comentariu