C O N T R A P R O P A G A N D Ă

O zi din viața unui INAD al poporului

1

Suntem la începutul anilor 1980. Soarele apune pe un hotel de lângă gara unui oraș de provincie din Centrul Franței. Poate Orléans? Nici personajul principal al poveștii – răposatul Ferenc Bréda – nu mai știa exact în momentul povestirii. Gara respectivă era locul unui popas neprevăzut, din cauza unei acumulări de întârzieri feroviare în șirul baroc de trenuri prin care omul pe atunci ajungea de undeva în Transilvania până undeva lângă Angers. Prins de noapte la o mică distanță de destinația lui, călătorul ostenit își scoate – să spunem – șosetele în camera de hotel de care a avut nevoie pentru o scurtă noapte de somn înainte să-și reia călătoria cu trenul de dimineață. Proaspăt căsătorit, a venit să-și regăsească nevasta franțuzoaică, pe care a luat-o în fața instanțelor civile din RCR, după care ea a plecat singură înapoi, lăsându-i proaspătului soț timpul necesar pentru maratonul administrativ care ducea spre emiterea unui pașaport. Brusc, cineva bate la ușă.



La o oră deja ușor stranie pentru vizite, cineva bate la ușa camerei de hotel. Jumătate îngrijorat, jumătate enervat, își pune șosetele înapoi (din pudoare? sau mai de grabă proverbiala sa fobie a curentului?) și pornește spre ușă. În prag, vede doi tipi tunși meticulos în niște paltoane de ploaie de culoare gri, dintr-un material care i se pare proaspătului imigrat periculos de familiar: tergalul hainelor de securiști. Cum adică securiști? Bréda era disident metafizic în univers, nu disident politic în România. Și oricum, de ce să trimiți miliția în străinătate peste unul pe care tocmai l-ai lăsat afară cu un pașaport în toată regula?

Cei doi domni erau francezi. Din serviciile „noastre„ (textul de față fiind scris în română, dar de un cetățean francez). Care, evident, erau cam curioși de puzderia aia de imigranți din est printre care se presupunea – nu fără anumite urme de bun simț – că Securitatea infiltrase și câteva batalioane de spioni. După ani de experiență în meseria de a surprinde „disidenți anticomuniști„ proaspăt ajunși în momentul scoaterii șosetelor în „lumea liberă„, agenții, bineînțeles, se așteptau la surpriza lui Bréda: surpriza naivilor care, ajungând în vest, se așteptau sincer la alt material, la alte metode. Care nu știau că tergalul, ca și modernitatea, este universal. Buni militari, aveau grijă să nu piardă vremea cu explicații îndelungate despre cum socoteala antitotalitară de acasă și socoteala realpolitică din târg, etc.. Drept urmare, găsiseră cea mai sintetică formulă prin care era cu putință să rezume trauma trăită de „clienții„ lor, ajutându-i așa pe aceștia din urmă să-l conștientizeze și – în cel mai fericit caz – să-l depășească. În loc de analize hegeliene despre dialectica conflictului total și mimetismul inerent din polemos, în loc de „bună seara„, au declarat laconic:

-Suntem aceiași.„ |În textul original: on est les mêmes]

2

20 de ani mai târziu. În cosmologia sui generis a orașului K, inspirată dintr-o versiune apocrifă a epopeii scandinave Edda, între Asgard (calea Turzii, de-a lungul căreia se îngrămădesc vilele de oligarhi) și Midgard (adică „pflaștărul„ muritorilor de rând), există și Hajongard: cimitirul pe un urcuș de deal unde Carol Kós și Eugen Dsida, între morminte, își continuă o discuție întreruptă cu 70 de ani în urmă de război, de moarte, sau și mai grav: de închiderea cafenelei hotelului New York (pe care „transilvaniștii„ lui Sabin Gherman – nostalgici ai trecutului altora – îl cunosc sub numele de Conti).

Acolo l-am văzut pentru ultima dată, în mai 2018, pe maestrul meu François Bréda, sau mai bine spus: pe cutiuța dată cu baiț în care fusese el ambalat pentru veșnicie.

3

Abia ieșit din doliul maestrului, pe 10 octombrie, m-am urcat cu echipa editurii Alexandria pe zborul companiei Tarom îndreptat spre Frankfurt. Am stat cu ei acolo 4 zile, la Târgul de Carte. Am umblat o medie de 13 kilometri pe zi și mă dureau groaznic picioarele în niște pantofi de piele maro prea calzi pentru toamna aceasta prietenoasă de lângă Main. Și așa m-am îngrășat cu câteva kile, din cauza plăcintelor proaspete cu somon și unt demulat la cerere de la micul dejun în regim de autoservire. Dacă tot eram așa de aproape de Rin, în loc să zbor direct înapoi spre România cu moldovenii mei, m-am dus cu trenul până în Alsacia, să-mi vizitez bătrânii care stau acolo pe un mic aisberg de bunăstare occidentală în curs de topire accelerată sub razele soarelui macronian. Mama, totuși, m-a omenit cu un Speck de mare clasă, și am pus în valiză, lângă catalogul 2018 al agenției cărții din Republica Macedonia (poate chiar cea din Nord), 6 borcane de dulceață de piersici, cireșe și gutui. Și un litru de ulei de nuci presat la rece de tata, excelent și în salate, și pe vioara prietenilor mei lăutari din Ardeal. Există complementarități secrete dintre patria mea de naștere și cea de adopțiune. Pe 24 octombrie, miercuri la amiază, m-a dus Mama până la gara din Colmar, de unde am luat trenul spre Basel. De la „euro-aeroportul„ din Basel – unde am mai băgat la mațe un Bretzel cu somon înainte să revin în zona făinii coloniale – m-am urcat pe zborul Wizzair spre Cluj.

Aterizăm într-o după-amiază vântoasă, neobișnuită în Ardeal, exact genul de vreme care foarte ușor l-ar fi decis pe Bréda să emigreze înapoi în Franța: dacă oricum e curent, măcar să fie și vin din Bordeaux.

La trecerea graniței, ceva nu e în ordine cu buletinul meu. Nu-i mare lucru, m-am obișnuit deja cu micile întârzieri calculate din „câmpul tactic graniță„ (orice e atins de un securist devine câmp tactic: de pildă, după ce un securist bea multă bere…înțelegeți, nu?): până acum, se terminau invariabil cu scuze aberante, rostite cu balcanică nesimțire, despre „o greșeală informatică„ sau „o alertă dată pe un nume care semăna cu al meu„. Dar de data asta sunt invitat să-l însoțesc pe funcționar într-o sală de așteptare gen „universul migrantului„, fără ferestre, iluminată prietenos de un neon fără tulburări de potență, cu o chiuvetă, o masă și 3-4 scaune din plastic tare. Atmosfera devine vădit euro-atlantică. Profit de pauza pregătitoare de un sfert de oră pentru a termina traducerea unei poezii scrise recent de tânăra poetesă maghiară Katalin Dezső:

Prietenii mei cred că o să mă sinucid,

dar eu nu mă uit înapoi, ca să nu trebuiască alergat…

Mda. Ungurii ăștia, veselie non-stop. Mi se aduce la cunoștință ultima creație a unui nou talent literar din zona prozei ficționale, comisarul-șef MAI Adrian Popescu, maestru ignorat al romanului de spionaj. Legile fiind menționate, acuzațiile putative reies relativ ușor dintr-o căutare Google, deși faptele vor rămâne (probabil în veci) secrete, fiind secretizate din motive (până la urmă, bine numite) de „securitate națională„. Personajul principal, care distruge statul unitar între două crize de totalitarism agravat, poartă numele meu, așa că trebuie să și semnez, că am luat la cunoștință. Să nu creadă nimeni că exemplarele de autor sunt pe gratis.

 

Gaborii sunt politicoși, ei înșiși ușor jenați că trebuie să joace în această comedie de bulevard securist, cu un „client„ destul de îndepărtat stilistic de clișeul jihadistului ambulant. Ei înțeleg spontan că nu țin să le fiu musafir până la zborul următor spre Basel, care e peste două zile, așa că mă întreabă unde prefer să fiu expulzat. Bali? Katmandu? Nu. Evident, sunt eligibile doar destinațiile deservite de la Cluj, cu condiția să fie în țări unde am voie cu pașaportul meu gol de vize. Deci Moscova canci, nici de data asta nu ne vom vedea, dragă Sofia Sergheievna, deși eu, după atâți ani petrecuți în rolul spionului rus din producțiile Press One și MetroRareșBogdan, aș fi curios să văd o dată Rusia. Măcar o dată.

Mă oblig la mai mult realism: Budapesta? Legătura nu mai există. Ei da, pericolul iredentist, logic. Atunci ceva nu prea departe de Budapesta, dacă țineți așa ceva în stoc, săru’ mâna? Viena. Hai la Viena. Îmi sun vechiul prieten Barbarossa, scriitor, compozitor și pictor din Oradea, care stă acolo de când l-a expulzat Ceaușescu, în vara lui 1983. El a avut 24 de ore pentru a părăsi teritoriul. Ținând cont de faptul că pornea din Sfântu Gheorghe, cu trenul, vă rog să calculați care dintre noi a fost avantajat neloial în Derby-ul Centenarului. În drum spre zona de îmbarcare, fiindcă s-au prins că în tipologia teroriștilor eu aparțin de subspecia flegmatică, mă însoțește un singur polițist. Trecem prin zona Duty Free, lăsând în urmă cartușe de țigări scumpe și strălucirea unor vodci de lux. Aici apare principala diferență dintre trăirile unui intelectual anticonformist în România din 2018 față de cea din 1983: cu o jovialitate tangentă cu reclama, gaborul, din mers, îmi spune, pe un ton de pește învechit în meserie, că am voie să cumpăr orice, tot ce-mi poftește inimioara de INAD. Capitalismul, totuși. Îmi iau o sticlă de vodcă Beluga, că doar spion rus sunt. Sau poate maghiar, dar nu au nicio palincă de Doamne-ajută.

INAD, în lumea aeroportuară, suntem cei care nu zburăm spre business sau odihnă, ci obligați de un stat după terminarea stocului de ospitalitate. În calitatea mea de intelectual reacționar favorabil unor controale mai stricte la granițe, trebuie să mă bucur că am fost ascultat. Măcar de unii. După un sendviș cu salam de Sibiu mestecat cu gânduri alese spre scumpul de Klaus Werner, în coada de îmbarcare, verific ipoteza mea de lucru conform căreia în metodologia Wizzair, biletul INAD are, în practică, valoarea unui bilet cu opțiunea Wizzpriority, deși nu așa arată. Blonda drăguță de la tejghea întâi se încruntă, nevăzând emblema liniștitoare a priorității legal dobândite. Apoi vede sigla INAD și ridică pe mine o privire de film sovietic, când Olga înțelege că Igor a două zi va fi trimis spre Stalingrad la front.

-Dar noaptea aceasta, Olgo, noaptea aceasta este încă a noastră!

Nu, nu este a noastră. Mă lasă Olga prioritar spre autobuzele bine ventilate care duc spre avionul care zboară spre Viena. Noaptea aceasta, ca și toate nopțile și toate zilele de pe colonia RO, aparțin statului profund paralel, paralel cu dorințele mele și ale Olgăi, paralel cu statul de drept și din ce în ce mai paralel și cu realitatea.

Eu ajunsesem în România cu 15 ani mai de vreme, împins spre afară de sistemul euro-francez, cu iluzia că cei din Răsărit poate țin mai tare la libertatea lor de exprimare proaspăt recucerită decât răsfățații ăia din Occident. La sosire în Viena, îmi deschide Barbarossa ușa locuinței și își salută noul coleg. A fost și el prieten de o viață cu Bréda, cu el îmi permit, deci, să rezum laconic constatările zilei:

-„Sunt aceiași.„ |În textul original: Es sind dieselben.]

Autor: Raoul Weiss

Related Posts

6 Responses “O zi din viața unui INAD al poporului”

  1. Gina says:

    Imi amintesc de-o faza similara, cand, intr-o anumita circumstanta, pe fondul exercitarii profesiei la locul de munca, persoana care ma insotea cu atributii de insotire, mi-a oferit aceleasi amabilitaturi: cumpara tot ce-ti doreste inimioara, orice si fara numar…si…mi-am depus demisia, o data, de doua ori, de cate ori a fost nevoie si in conformitate cu propriile principii de viata, dupa cum mi-a diktat constiinta racordata la constiinta universala. Daca era constiinta mea, proprietate personala…hmmmm…intr-o zi o sa aflu, aflam, fiecare, ideal in aceeasi zi, acelasi gand, aceeasi inima. Vezi, putem supra vietui vietuire, para vietui vietuire, ultra, mega, super, extra vietui, vietuire, oriunde in timp si spatiu, fara…bani, bunuri, bautura, tutun, droguri, sex, familie, tara, functie, locatie exotica, fara…o mana, un picior, ambele picioare, fara un rinichi, masea, dantura, splina, chiar si fara “ochi” DAR nu putem vietui vietuirea fara inima…706024: 70 batai/minut; 60 de minute /ora; 24 de ore intr-o zi…ziua aceasta in care 100 de mii de batai bat pentru acelasi ideal in acelasi gand bun. Aceeasi inima, vb cantecului “mare cat inima mea, mare cat inima mea”

  2. Gheorghe si Ion asupriti de straini says:

    Sensuri ascunse ale multiculturalismului

    Cristi Pantelimon 22 octombrie 2018 0 Comentarii

    Cultural

    Dacă e adevărat, așa cum spunea Carl Schmitt, că toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului nu sunt altceva decât concepte teologice golite de conținutul lor propriu-zis teologic (sau secularizate)[1], în cazul multiculturalismului ideea poate fi dusă mai departe și putem ajunge în sfera opoziției: conceptele de bază ale multiculturalismului nu sunt decât concepte teologice care, după ce au fost golite de conținut teologic, au fost umplute de un conținut anti-teologic. Cu alte cuvinte, multiculturalismul nu are numai o natură secularizată, ci și, dacă ni se permite, unadiabolică, în sens literar.

    Multiculturalismul este, într-adevăr, un avatar al individualismului liberal, unul de ultimă oră, care consideră că este suficient de matur pentru a trece de la faza „locală” a manifestărilor sale la faza „globală”. Liberalismul globalizat nu putea, într-adevăr, duce decât la multiculturalism. Unul dintre conceptele centrale ale liberalismului individualist este cel de drepturi (ale omului). Structura de bază a multiculturalismui se ridică pe ideea de drept, în sensul drepturilor omului, la care se adaugă filosofia diversității dublată de cea a egalitarismului. În final, toată construcția se termină cu ideea afirmării de sine sau a acțiunii afirmative. Dar, așa cum a arătat David L. Schindler, din perspectivă teologică (catolică, în acest caz, care coincide cu orientarea religioasă a lui Carl Schmitt, citat mai devreme), liberalismul și conceptul acestuia de „drepturi” este bazat pe o logică represivă. Această logică represivă se întemeiază, finalmente, pe un soclu relativist. Drepturile omului, în varianta liberală, spune D.L. Schindler, sunt, în esență, drepturi de natură negativă, nu pozitivă: ele se reduc la nevoia de a respecta independența celuilalt, dar nu se pune problema de a-l asista (sens pozitiv, de ajutor) pe acesta într-un fel sau altul. Liberalismul duce ideea de drept numai până la nivelul unei interferențe formale, negative, cel mult neutre a ființelor umane unele față de altele. Nicio clipă el nu-și pune problemadreptului–responsabilitate față de celălalt [2]. Această viziune neutrală despre drept este apoi preluată în gândirea juridică și este baza tuturor concepțiilor juridice actuale: acestea sunt, astfel, despărțite de ideea de Dumnezeu sau de ceilalți, construindu-se în jurul unei imagini formaledespre individ[3].

    Întocmai cum ideologia drepturilor omului pornește aparent de la un adevăr indiscutabil, de natură teologică (demnitatea umană, pe care o și invocă adesea în sprijinul propriu), pentru a ajunge la o ideologie care desfigurează această demnitate, prin „fabricarea” tuturor „drepturilor” posibile, unele mai stranii decât altele (se ajunge ca în numele drepturilor omului să se accepte avortul, adică refuzul dreptului fundamental la viață al celui încă nenăscut, dar viu![4]), la fel ideologia multiculturalismului pornește de la un „adevăr” aparent și vizibil, anume diversitateaculturală, etnică sau religioasă, pentru a forța ideea că această diversitate se poate impuneînaintea unității componentelor ce intră în întregul astfel constituit. În cadrul ideologiei moderne a drepturilor omului, drepturileprevalează asupra responsabilităților, ceea ce este nefiresc. Orice societate este un echilibru de responsabilități și drepturi; ba chiar, am putea spune că societățile „normale” (înțelegând prin acest termen societățile tradiționale sau cele în care valorile tradiționale sunt încă vii, cum ar fi societățile orientale), responsabilitățile sunt primele care apar, după care se nasc și drepturile[5]. Demnitatea umană se manifestă nu atât prin drepturi, cât prin responsabilități!

    Ideologia drepturilor omului falsifică raportul spiritual și natural dintre responsabilitate și drepturi. Ideologia multiculturalismului falsifică raportul spiritual și natural dintre unitate și diversitate. Diversitatea este fiica unității, și nu invers. În schimb, multiculturalismul accentuează doar diversitatea, neglijând sau considerând periculoasă latura unității, pe care o suspectează de… accente totalitare.

    Ideea unității nu are decât un raport formal și exterior cu ideea totalității. O totalitate poate fi, și cel mai adesea este, o simplă însumare formală, exterioară, deci artificială. Adevărata unitate este de regăsit în ideea de universalitate. Dar, aici, universalitatea nu înseamnă „răspândire universală”, ci unitatea care traversează și unește astfel toate aspectele diverse ale întregului. Multiculturalismul, neglijând ideea unității ca universalitate, ajunge, fără să vrea, în plin „totalitarism”, adică în plină totalitate artificială, prin însumarea unor elemente exterioare, fără legătură firească, naturală, unele cu altele. De aceea multiculturalismul poate fi suspectat, din punct de vedere teologic, de caracter diabolic, în măsura în care apropie elemente care sunt de fapt separate, sau, și mai precis, pe care el însuși le-a separat înainte, pentru a le pune mai bine în relief și a le contura în termeni individuali.

    Multiculturalismul are două etape majore în construirea realității sale sociale și metafizice: prima etapă (obligatorie) este aceea a descompunerii unităților, a desfacerii unităților care compun lumea socială și proiectul său metafizic. A doua etapă este aceea a aglutinării acestor elemente descompuse în prima fază. Toate demersurile multiculturaliste sunt la început demersuri de separare și apoi de recompunere artificială a lumii sociale, după procesul de separare. Întocmai ca un tablou care este inițial spart în mai multe fragmente, pentru a fi recompus, și care finalmente nu este mai mult decât un puzzle, ale cărei separări și fragmentări nu mai pot fi niciodată „resorbite”, multiculturalismul are nevoie de ruperea elementelor componente ale unității sociale, pentru ca ulterior, conform cu premisele sale filosofice de natură iluministă, să recompună, rațional, metodic și „corect” aceste fragmente.

    „Victimele” multiculturalismului: cultura, politica, identitatea, individul, comunitatea

    Prima victimă a multiculturalismului este chiarcultura – înțeleasă ca set de organizare a valorilor și de cult al acestora. Multiculturalismul organizează cultul diversității, dar se dezinteresează complet de conținutul adânc al culturii, care este primordial religios și etic. Multiculturalismul produce un cult rațional al unor realități imanente, cele care îi convin (diversitate, minoritate, egalitate), dar trece sub tăcere alte realități, unele metafizice, altele imanente (rasă, majoritate, Dumnezeu).

    Multiculturalismul este un protest împotriva Culturii, pentru că aceasta asimilează (termenul este repudiat), iar pariul multiculturalismului este, dimpotrivă, așa-zisa „revoluție expresivistă”[6]. Într-adevăr, orice cultură este un lăcaș al asimilării, în sensul integrării în sensurile tradiționale ale vieții. Dar multiculturalismul nu poate admite pierderea sinelui individualizant, accentul său căzând mereu pe afirmarea de sine. Tradițional, diferența dintre sine și Sine a fost o piatră de hotar a înțelegerii destinului ultim al omului. În vreme ce sinele este efemer și înșelător, Sinele este peren și singur adevărat. Tradiția țipă după eliberarea de sinele înțeles ca ego, spunea Ananda Coomaraswamy. În lumea modernă, dimpotrivă, ego-ul sau sinele culturilor este cel care este valorizat pe deplin. El este singurul luat ca reper. În aceste condiții, nu este de mirare că cea mai remarcabilă reușită a afirmării culturale egolatre de azi este un soi de diversitate zgomotoasă, obositoare și previzibilă; odată cu blocarea esenței metafizice a culturilor (manifestate prin Sine), acestea se transformă în coruri colective, previzibile și lipsite de creativitate. În fond, cultura, astăzi, este un produs artificial, ca orice produs al societății de consum. Cu cât este mai tare afirmată, cu atât o cultură este mai artificială.

    Același lucru se petrece și în alt domeniu predilect al multiculturalismului, acela al drepturilor minorităților. Minoritățile sexuale nu mai sunt „doar” minorități sexuale, ci sunt „consacrate” cultural, creditate adică în manieră aproape metafizică. Ele sunt „creatoare de cultură” și reprezintă, în sine, un stil de viață și, implicit, un stil cultural. Are loc astfel o „culturalizare” a sexului și a minorităților sexuale, ceea ce aduce cultura în plin derizoriu. Problematica sexuală este instituită ca problematică esențială a vieții omului de azi, fără nicio referință la etica tradițională, care avertizează omul în legătură cu pericolele inerente oricărei exagerări a preocupărilor legate de plăcerile trupului. Pentru că diversitatea culturală trebuie să atingă orice element social, s-a considerat că și minoritățile sexuale sunt egal îndreptățite la viață „culturală” în cadrul cetății. Astfel, viața sexuală (hetero, dar și homosexuală) este așezată pe același plan de importanță cu viața religioasă sau cu viața culturală „tradițională”.

    În plan social-politic, lucrurile sunt și mai dramatice, mai ales ținând cont de contextul global în care se desfășoară azi viața omului modern. Din această perspectivă, multiculturalismul atacă fundamentelepoliticului. Vizate sunt aici minoritățile etnice. Ideea că o minoritate, în general, este demnă de atenția crispată de care se bucură azi era o idee cu totul străină spiritului politic clasic. Chiar Părinții Fondatori ai democrației americane erau atenți ca Republica să nu fie pericitată de facțiuni, adică de minorități constituite pe diverse criterii, care ar denatura sensul întregului politic, al comunității politice americane. Părinții națiunii americane aveau încă noțiunea unui corpuspolitic transcendent, care depășește simpla însumare a intereselor sau perspectivelor individuale. Dimpotrivă, multiculturalismul aduce în prim-plan ideea de minoritate; majoritatea este considerată oprimantă; cel mult se admite că întregul sau corpul politic este urmarea unei însumări de minorități, de facțiuni individualizante. Cu alte cuvinte, în loc să se caute elementele de apropiere dintre toți, care să genereze întregul și unitatea politică, multiculturalismul rămâne adeptul ideii de separare fundamentală a ariilor diferite din corpul politic. În felul acesta, politica nu mai are caracter integrator, ci se transformă propriu-zis într-o luptă dură dusă de diferitele facțiuni politice pentru supremație. Culoarul spre anarhie și violență este astfel deschis.

    Interesantă și instructivă este și relația multiculturalismului cu ideea de identitate, pe care acesta o consideră esențială pentru demersurile sale.

    În antichitate, identitatea personală a fost trecută mereu în plan secund, după cea care ținea de comunitate[7]. Astăzi, identitatea personală trece înaintea identității de grup. În același timp, multiculturalismul valorizează excesiv ideea de grup diferențiat, dar astfel el nu face altceva decât să individualizeze comunitatea. Dar o „comunitate” individualizată, adică formată din indivizi, este un non-sens. Multiculturalismul își subminează propriile sale premise teoretice, prin aceea că răstoarnă raportul tradițional și firesc dintre întreg și parte.

    Multiculturalismul însă nu este o simplă afirmație, ci și un program, o luptă pentru afirmare. Toată ideologia acțiunii afirmative ține de această luptă pentru recunoașterea și impunerea temei; în fond însă, dacă rădăcinile multiculturalismului sunt, așa cum am văzut, individualiste, tema recunoașterii nu face altceva decât să arate, așa cum spunea Hegel, non-autosuficiența omului[8].

    Multiculturalismul se manifestă ostil la adresaindividului și a individualității, în mod straniu, dar explicabil. Pornind de la ideea recuperării individualității, trebuie să nege orice idee de individualitate și orginalitate, fiindcă prezumă că toate individualitățile sunt egale. Egalitarismuleste, așadar, ghilotina sub care cad toate ideile generoase ale multiculturalismului; produs al unei modernități post-revoluția franceză (1789), al unui individualism care va duce, în plan economic, la absolutismul de piață, acolo unde totul are un preț și totul e de vânzare, multiculturalismul nu face altceva decât să instituie o piață a identității, pe care, evident, cei mai strălucitori, adică cei care au etichetele cele mai colorate, par a fi cei mai importanți. Logica exterioară, suprapusă, a acestui imanentism economico-social face ca multiculturalismul să nu fie altceva decât varianta ideologic-culturală a unui infra-capitalism cu parfum etnic, rasial sau cultural.

    Multiculturalismul atacă însă, firesc, ideeacomunității. Este adevărat că identitatea noastră nu se construiește decât prin intermediul oglinzii celorlalți; din acest punct de vedere, multiculturalismul pare a avea dreptate. Dar greșeala sa fundamentală este aceea de a „stimula” identitățile colective după modelul celor individuale și într-o manieră rațională, care seamănă cu un proces de afirmare de sine. Astfel, identitățile colective sunt „obligate” să ocupe același loc pe un podium valoric ideal, să participe la aceeași competiție (în care toate premiile sunt egale) și să se afirme la același moment, ceea ce este nefiresc.

    Ca orice ideologie, multiculturalismul exagerează în ambele direcții: atunci când „obligă” colectivitățile să se afirme, dar și atunci când interzice importurile culturale sau civilizaționale care i se par contrafăcute: exemplele recente date de un autor francez sunt relevante[9]. În lucrarea sa Fața ascunsă a multiculturalismului, autorul canadian Jérôme Blanchet-Gravel exemplifică cu ajutorul așa-zisului principiu multiculturalist al refuzului aproprierii culturale o serie de exagerări stranii, cum ar fi interdicția ca handicapații să practice yoga (considerată a fi apanajul orientalilor), interdicția aplicată canadienilor de a purta coafuri cu pene, deoarece acestea aparțin indienilor sau interdicția de a vinde bumeranguri, deoarece ele aparțin doar aborigenilor australieni! Dar, încă odată, în spatele acestor aparent corecte precauții legate de importurile culturale nefirești, mimetice, stă o grijă la fel de nefirească pentru „diversitate”; ca și cum o cultură ar putea fi desființată de forma fără fond pe care o naște într-o altă zonă culturală. Această grijă seamănă, efectiv, cu grija pe care un muzeograf o poartă unui exponat unic, dar mort, din cadrul muzeului sau ariei sale de cunoștințe.

    Multiculturalismul și „renovarea” spirituală a Occidentului

    S-a făcut afirmația, în mediile sociologilor și filosofilor canadieni (Canada este una dintre cele mai „expuse” țări din perspectiva multiculturalismului efectic, concret), că multiculturalismul ar putea fi o ocazie de renovare spirituală a Occidentului, în linia orientalismului special al lui René Guénon[10].

    Afirmația, interesantă, este o exagerare. „Criza lumii moderne” pe care o teoretiza Guénon nu avea și nu putea avea leac, cel puțin nu unul obișnuit. Orientalizarea de care același autor vorbea nu însemna deloc „multiculturalism orientalizant”, ci transformarea interioară a Occidentului, orientalizarea Occidentului și, practic, dezoccidentalizarea. Dar, un astfel de fenomen nu este de întrezărit în vremea noastră, la aproape un secol de la momentul la care scria Guénon. Mai degrabă se manifestă fenomenul contrar, de occidentalizare a Orientului. Cât despre Occident, destinul său este acela al unei perpetui agonii întru multiculturalism (dezbateri mereu la zi despre transformările sociale efective și măsurile sau accentele pe care multiculturalismul le poate aduce acestui tablou al realității). Nu degeaba, în ultima vreme, cei care se pronunță din ce în ce mai mult despre multiculturalism sunt sociologii, care vin cu aparatul specific al periodizărilor (diferențele dintre situația economico-socială a Occidentului din anii ʼ60 și cea din anii ʼ90 sau de azi) și conceptualizărilor lor (rasă, religie, valori economice și politice, iată subiectele de bază ale sociologiei ce se preocupă de problemele multiculturalismului). Dar aceste dezbateri nu vor putea, în opinia noastră, schimba cursul major al evenimentelor, iar multiculturalismul „matur”, cel ideologic, va continua să plutească la baza gândirii comune a societăților occidentale moderne, spre nenorocul lor[11].

    Care este trăsătura cea mai vie și în același timp cea mai dăunătoare a multiculturalismului? Este respectul pios, dar în fond foarte „necultural” la adresa oricărei „culturi” sau oricărei manifestări „culturale”. A respecta toate fragmentele unei civilizații materiale dintr-o poziție de turist completat de un antropolog amator este tot ce poate oferi astăzi multiculturalismul, mai ales în țările cele mai dezvoltate ale Vestului.

    De fapt, recuperarea spirituală prin multiculturalism caută soluții la pierderea Identității spirituale odată cu dezangajarea Divinității din lumea noastră. Mai mult decât o colecție de fapte declarate culturale nu putem descoperi în acest muzeu al antichităților care a devenit lumea modernă.

    Multiculturalismul este drama care privește orice Cultură: când aceasta nu mai are capacitate integratoare, evoluează în două direcții aparent opuse, dar care se întrepătrund: pe de o parte, ideologic și politic, caută să asigure „egalitatea de șanse” și de exprimare culturală (pentru a compensa lipsa de integrare), pe de altă parte, forțează o integrare de ordin politic-cetățenesc, cu ajutorul stimulentelor materiale. Ceea ce era vechea integrare în universalitate prin atracția culturală comunitară a devenit acum stimulare cetățenească, politică și economică. Ceea ce era ierarhia și diferențierea axiologică, definite în funcție de criteriile tradiționale ale culturii, a devenit acum toleranță și respect al diferențelor; dar acest respect și această toleranță scapă din vedere tocmai ideea de ierarhie.

    Lumea și cultura occidentală modernă este lovită de handicapul incapacității de a ierarhiza în termeni tradiționali. Pentru a scăpa de această angoasă, ea declară o „amnistie generală” și o egalitate de principiu a tuturor faptelor culturale sau culturilor diferite. Dar incapacitatea de a ierarhiza în propria cultură este legată de incapacitatea de a sesiza autenticitatea celorlalte culturi. De aceea, culturile „asimilate” sunt, de fapt, culturi desfigurate. Cele tolerate sunt de-a dreptul ignorate. Multiculturalismul ignoră ceea ce declară egal ca importanță și desfigurează ceea ce pare a putea înțelege.

    Dilema multiculturalismului modern seamănă cu cea a teoriei dezarmării: pentru a obține pacea e nevoie ca toate statele să se dezarmeze. Problema este că niciunul nu vrea să fie primul care se dezarmează într-un context în care nu e sigur că va fi urmat automat de toți ceilalți.

    Din perspectivă multiculturalistă, identitatea ține loc de arme: cine vrea să trăiască în bună înțelegere cu ceilalți, trebuie să renunțe la accentul de separare ostilă pe care fiecare cultură îl are față de celelalte, vecine. Adesea, multiculturalismul, în loc să atenueze conflictele culturale prin relativismul intrinsec de care dă dovadă, obține efectul contrar, tocmai pentru că predică o lume a respectului și păcii universale care nu există decât în teorie. Conștiința acestei utopii face și mai dramatică acceptarea luptei dintre culturi ca alternativă la moartea lor spirituală prin toleranța neutralizatoare reciprocă.

    Care ar fi soluția la neutralizarea și dezangajarea operate de multiculturalism? Desigur, o reierarhizare a întregului corpus social și cultural al lumii moderne. Dar această reierarhizare presupune obligatoriu lupta și conflictul, lupta cu inferiorul și abaterea lui, impunerea elementelor superioare și alungarea celor degradante. Însă acest lucru ar însemna, de fapt, negarea de sine a unui Occident, care, conform viziunii celor mai importanți filosofi ai Tradiției (Evola, Guénon, Coomaraswamy) nu a făcut în vremea modernă, în special după Renaștere, decât să-și taie punțile spre Tradiție, pe urmele unui conform material și economic mereu reînnoit, mereu gata de progres.

     

    [1] Carl Schmitt, Teologia politică, București, Ed. Universal Dalsi, 1996, p. 56.

    [2] D. L. Schindler, The Repressive Logic of Liberal Rights, în „Communio”, winter 2011, p. 531, la adresa https://www.communio-icr.com/files/Schindler_Repressive_Logic_of_Liberal_Rights.pdf.

    [3] Fiul lui D.L. Schindler va duce mai departe acest tip de gândire și va afirma, în titlul unei cărți recente, nici mai mult nici mai puțin că libertatea modernă are un caracter diabolic – D.C. Schindler, Freedom from Reality: The Diabolical Character of Modern Liberty, University of Notre-Dame Press, 2017.

    [4] O critică recentă a acestei ideologii a drepturilor omului, folosită inclusiv ca armă geopolitică, în Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme. Pour défendre les libertés, Paris, Pierre-Guillaume de Roux, 2016.

    [5] Este din această perspectivă interesant capitolul al treilea al lucrării lui Alain de Benoist dedicată drepturilor omului, care pune problema drepturilor omului din perspectiva diversității culturale. Autorul arată că drepturile omului, înțelese în stil occidental, reprezintă un aspect minoritar al problematicii respective. Mai mult, în contra curentului individualizant al drepturilor omului, în 4 iulie 1976 s-a adoptat o declarație universală a drepturilor popoarelor, la Alger, tocmai pentru a marca ideea prevalenței comunitare în raport cu drepturile-pretenții ale indivizilor (p. 99 în lucrarea citată a lui A. de Benoist).

    [6] Alain de Benoist, Nous et les autres. Problématique de lʼidentité, Krisis, Paris, 2006, p. 7.

    [7] Alain de Benoist, Ibidem, p. 3 și urm.

    [8] Ibidem, p. 7.

    [9] http://www.bvoltaire.fr/la-face-cachee-du-multiculturalisme-de-jerome-blanchet-gravel-editions-du-cerf/.

    [10]http://classiques.uqac.ca/contemporains/blanchet-gravel_jerome/Le_multiculturalisme/Le_multiculturalisme.pdf

    [11] Un exempul de discurs rațional-sociologic, fără urmări esențiale, după părerea noastră, în M. Wieviorka https://www.raison-publique.fr/IMG/pdf/Wieviorka_multiculturalisme.pdf

    Articolul a apărut inițial în nr. 3/2018 al revistei Punctul Critic

    Un articol de: Cristi Pantelimon

    http://www.estica.eu/article/sensuri-ascunse-ale-multiculturalismului/

  3. Doru Dascalu says:

    Am avut o revelație. România ar putea scăpa din marasmul și dezastrul în care se află dacă poliția de frontieră ar avea cojones și ar fi patrioți. Atunci când unul din politicienii actuali ar pleca din țară, începând cu președintele, la întoarcerea lor să pună în aplicare OUG 102/2005 și să nu mai poată intra în România. Vor avea recunoștința veșnică a poporului român. Multe articole din acest OUG se potrivesc mănușă majorității politicienilor. Au distrus securitatea națională, au distrus ordinea publică, au distrus viața socială a românilor, au distrus suveranitatea țării transformând-o în colonie și multe altele. Hai băieții de la frontieră, că se poate. Poporul român va fi de partea voastră.

  4. Gina says:

    Baietii de la frontiere, FRONTIERELE TERESTRE.
    Priviti Cerul! Este roz. Preparat pentru ploaia asteptata pe Pamant. Pamantul insetat, boabele de grau deshidratate, eterna deshidratare, cumplita SECETA.
    Dumnezeu adevarat lucreaza prin oameni, INSTITUTII … ale STATULUI, aflate in conflict permanent – hrana cea de toate zilele pe AGENDA GLOBALA. La graul din Pamant cine se gandeste?! In scoarta terestra se intampla lucruri menite a reaseza placile tectonice, la distante mai mici, mai mari; distanta de aprox. 100 Km – focar geopatogen seismic ne duce cu gandul la o anumita interventie… cu atat mai mult cu cat aceasta interventie a fost prevazuta cu exactictate de ceas (la schimbarea ceasului/orei!), 27/28 octombrie, CIRCUMSTANTA favorabila tranzactiilor comerciale in materie de dotari, sisteme ex. RO-ALERT, contracte de asigurari/reasigurari, de parca se tine cont sub daramaturi cine si cum s-a asigurat; hai sa fim seriosi, in caz de calamitate, scapa cine are zile de la Dumnezeu, dovedit de-a lungul veacurilor, ex. NOE si ARCA…Teritorii, civilizatii, au disparut nu de-acum, din toate timpurile si spatiile, din cauze considerate distructive si AUTODISTRUCTIVE, respectiv, pericol public in univers. In straturile atmosferei se intampla lucruri – prepararea cerului pentru ploaie, tehnologic avansat! Sfanta si Binecuvantata ploaie! La suprafata Pamantului, oamenii tes strategii, alimenteaza conflicte, analizeaza evenimentele: ca o fi, ca o pati, daca suntem sau nu pregatiti sa asiguram presedintia Consiliului UE…?! Pai, sa gandim: cum este asigurata presedintia tarii noastre? In geaca rosie, cu dosare clasate la sertar, instigand la invrajbirea oamenilor, indemnand la toleranta fata de ideologii de gen – focare geopatogene cu potential seismic la propriu si la figurat, promulgand legi nefaste, incalcand in mod repetat legea fundamentala a tarii, improprietarand organizatii declarate ilegale?! Pe fondul politicilor globale, sesiseaza cineva ca cei care conduc cu adevarat lumea detin controlul asupra…climei?! Institutii precum Institutul National ?! de Fizica al Pamantului ?!, Institutul NATIONAL ?! de ANTIGRINDINA si PRODUCERE a PRECIPITATIILOR ?!, AUTORITATEA NATIONALA ?! DE METEOROLOGIE … in ce masura = PROPORTIE sunt … NATIONALE? …intreb doar, nu dau cu paru’, constienta de faptul ca responsabilul autentic la dat cu parul este constiinta … individuala interconectata la constiinta cosmica, universala. Multumesc!

  5. Gina says:

    … ca la Junimea…INTRA CINE VREA, RAMANE CINE POATE… pleaca la fel…de unde sintagma “FARA FRONTIERE”…
    …”VREM O TARA CA AFARA” (Miami, Tenerife, Madagasgar, Costa Rica Monaco, Insulile Vergineeee, PARADISURI FISCALE si resturi CLUBURI SELECTE, GRUPURI, COMISII, SUMMIT-uri, ACORDURI incalcate) …”DNA SA VINA SA NE IA”, “IUBIREA NU SE VOTEAZA”, “CU TELEVIZORU’ S-A MINTIT POPORU'”…cine pe cine a mintit…om trai si om vedea, legea lui Ohm si in varianta “esti om cu mine sunt om cu tine”. Da’ daca nu e om, adica NE OM? Aceasta-i intrebarea? Entitati benefice, entitati malefice. Cernere si reconstructie, renasterea din propria cenusa…decand lumea si pamantul…doar-doar s-o implini legea si pe minunata planeta. Amurg de toamna violet. Noian de roz…Cu drag,

  6. Gina says:

    verificati cu ansa daca bat campii

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss