C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ilie Șerbănescu: ”Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești)”

Când, la mijlocul anului 2018, a ajuns să se discute în Parlament problema gazului din Marea Neagră, deja nu mai era nimic de făcut! Răul fusese făcut de mult. Și, în 2018, în Parlament nu se discuta cumva, așa cum erau tentați unii să creadă și cum trădătorii de neam și țară se străduiau a-i convinge să creadă, regimul de ansamblu privind exploatarea offshore a gazelor, ci de fapt fiscalitatea acestuia.



Gazul extras din Marea Neagră nu mai aparținea de mult românilor, respectiv de la concesionarea perimetrelor marine în care s-au găsit gazele. Să nu delirăm cumva! Nu există concesiuni doar pentru explorare și prospectare. Concesiunile sunt de explorare, prospectare și exploatare.

Pur și simplu, pentru că cel care investește bani serioși spre a face explorări și prospecțiuni și deține și tehnologiile corespunzătoare vrea să fie sigur că, dacă găsește, poate trece la exploatare! Altfel nu vine! Este exclus să cheltuiască bani cu explorări și prospecțiuni și, dacă eventual a găsit hidrocarburi, să vină altul, indiferent cine, să tragă foloasele prin exploatare! Să fie clar: gazul din Marea Neagră nu aparține românilor, ci concesionarilor. Aceștia au drept exclusiv să-l utilizeze cum doresc și să-l vândă cui doresc!  România, dacă vrea ceva din acest gaz, trebuie să-l cumpere la prețul pretins de proprietarul concesiunii. Și să fie de asemenea clar: pentru ca regimul concesiunilor (și prin implicație al redevențelor) să opereze, România, la indicațiile externe de rigoare, a fost nevoită să modifice legi care, să nu ne dăm după plop!, trebuiau să încalce Constituția, care prevede negru pe alb că resursele subsolului sunt proprietate publică a statului român. Or, acordarea unei concesiuni implică transferul folosinței resursei către concesionar, la libera lui alegere. Acest transfer s-a făcut prin șiretlicul priorității legilor zis europene asupra legilor naționale. Și cu asta, basta! Reglementările privind concesiunile/redevențele (taxele pentru concesionare) sunt formulate și impuse de cei ce n-au resurse, dar care sunt puternicii lumii. În Parlament s-a discutat, nu numai ca metaforă, dar foarte practic, doar dacă statul român va lua din redevențe 2 lei sau 3 lei pentru această afacere. Și hai să fim serioși și să admitem că n-avea nici o importanță și dacă era vorba de 3 lei sau de 2 lei! Și cu 3 lei, România și românii se aleg tot cu mai nimic, față de tezaurul reprezentat de gazul (zis românesc) din Marea Neagră.

Condiția impusă prin lege a desfacerii în România a cel puțin 50% din gazul extras – față de care, vai!, concesionarii s-au arătat atât de nemulțumiți – nu schimbă cu ceva faptul esențial că, oricare ar fi aceia, consumatorii din România vor trebui să plătească gazul, nu statului român ca reprezentant al poporului român (fost) posesor al gazelor, ci concesionarului. Mai direct spus, românii vor trebui să cumpere de la alții propriile resurse. În rest, concesionarul LukOil este liber, dacă își va construi conductă, să expedieze gazul exploatat direct în Rusia sau să-l asocieze traseelor care duc gazele rusești spre Europa occidentală, iar concesionarul Exxon poate, cu aceeași condiție a construcției unei conducte, să dirijeze gazul spre orice țărm apropiat, de pildă, la o stație de lichefiere. Doar OMV și-a făcut deja rost de conductă cu ajutorul UE. Se numește BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria). De la Tuzla până la granița cu Ungaria s-a trecut deja la construcția unei conducte – să precizăm, conductă separată, subliniem, separată, față de cea curentă pe care operează Transgaz – și, atenție mare!, cu excepția unui tronson finanțat din fonduri europene, va fi plătită de consumatorii români din creșterea tarifelor! Ei vor suporta în final 60% din costul pentru cei aproape 800 km de conductă nouă de pe teritoriul românesc. Cât vor plăti până la urmă consumatorii români în viitor? Cumva mai puțin decât acum pentru că s-au descoperit gaze „românești” în Marea Neagră? Nu, nicidecum! Deja prețul gazelor românești pentru consumatorii români s-a mărit cu 50% din 2014 doar pentru că așa a vrut Comisia de la Bruxelles! Procesul este numit la Bruxelles liberalizarea pieței. Ce fel de economie de piață o fi în capul comisarilor de la Bruxelles, deoarece în România, împotriva oricăror reguli ale cererii și ofertei, prețurile au crescut, deși consumul de gaze a tot scăzut?! Calendarele de creșteri de prețuri nu țin cont de nimic altceva decât de așa-zisa nevoie de a se alinia prețurile în UE, de fapt de a le asuma pe cele plătite de economia dominantă din UE, respectiv Germania, furnizorului dominant care este Rusia. O spurcăciune à la Bruxelles! Că nu se ține cont de greutatea cu care atârnă factura la gaze în veniturile consumatorilor (de departe cel mai greu în cazul românilor), mai treacă-meargă, dar că nu se ține seama dacă ești posesor sau nu de resurse, asta este strigător la cer! După creșterile fără încetare ale tarifelor, românii au pierdut deja orice avantaj că le-a lăsat Dumnezeu niște resurse de gaze! Mai mult, prețul de referință la gaze în România a fost stabilit a fi cel de pe bursa de gaze de la Viena, ceea ce va băga în spirală prețurile de pe piața românească, întrucât acestea nu vor mai avea nicio legătură cu producția și desfacerea internă.

Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești). Unii naivi de pe traseul românesc al BRUA s-au bucurat că vor putea și ei să se conecteze la conductă, scăpând de încălzirea cu lemne. Săracii, n-au înțeles că gazul din BRUA nu este al României și că Transgaz, care a aranjat exproprierile pentru conductă, n-are niciun drept să hotărască vreo conectare. Totul trebuie înțeles în cheia stăpânilor. OMV, stăpân în domeniu în România, și-a comunicat în 2018 strategia: vrea să devină mare furnizor de gaze regional, bazându-se pe resursele românești din Marea Neagră, strategie din care România nu se alege cu nimic. Să fie oare întâmplător faptul că OMV și-a început anul 2018 – an decisiv și pentru anunțarea debutului exploatărilor din Marea Neagră – scoțând din dispozitivul executiv al companiei Petrom toți românii care mai erau pe acolo, în frunte cu Mariana Gheorghe, CEO-ul Petrom, și cu șeful departamentului care avea în grijă tocmai exploatările la mare adâncime din Marea Neagră?!

Pe ce mizează OMV în realizarea strategiei stabilite? Pe aceleași lucruri pe care mizează și Ungaria în intervenția aparent ciudată pe care a avut-o exact când politicienii români, întârziați înainte de toate într-ale mentalului, își făcuseră în sfârșit timp să discute fiscalitatea offshore din Marea Neagră! Pe aservirea totală a României, pe lipsa oricărei reacții din partea acesteia la terfelirea elucubrantă a intereselor ei minime. Mai concret, că, în starea jalnică în care a adus-o colonialismul colectiv vest-european și colaboraționismul trădător intern, nu mai are ce să facă, din păcate, cu gazul din Marea Neagră, care i-a devenit de fapt o pacoste și nu o mântuire? După ce a plasat în forță, la o licitație organizată de Transgaz, două companii pe care le controlează (una de stocare a gazului și alta de negociere pe piață a gazului), care au rezervat împreună întreaga capacitate de transport a viitoarei conducte pe 15 ani, începând din 2022, statul maghiar a trimis la București un reprezentant al transportatorului de gaze din Ungaria, „să ia legătura cu presa”. Acesta a jucat cartea jignirii și umilirii României, pe baza însă a unui fapt cu totul și cu totul real. „Nu puteți consuma gazele în România – a spus dl Kristof Terhes. Nu aveți petrochimie, nu aveți industrie, nu știu de ce ați închis petrochimia. Ce să faceți acum cu gazele?! Un mare foc?! Nu aveți altceva de făcut decât să-l vindeți!” Ce să-i replici dlui Terhes? (continuarea săptămâna viitoare)

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss