C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: “Proxy politics”

Se dă următoarea ecuaţie simplă: cum poţi menţine la infinit o anumită dinastie la putere? Cum poţi face astfel încât tu să poţi controla tot ce mişcă, să ai puterea absolută, să dispui după dorinţă de absolut orice pe lumea asta? Răspunsul simplu e extrem de tranşant: nu se poate! Au existat dinastii puternice, tirani, conducători de succes s.a.m.d. Istoria e neiertătoare: toţi, dar absolut toţi, mai devreme sau mai târziu au eşuat în proiectul lor de a-şi menţine puterea la infinit.



Interesante ar fi cauzele pentru care toate aceste forme nu au rezistat. În mare, cam de fiecare dată, o criză, o fragilizare, un eveniment dramatic a produs ruptura definitivă dintre conducător şi supuşi. Lucrurile au luat-o razna, iar conducătorul – care prin supraexpunere devenise principalul vinovat pentru absolut orice – s-a trezit în faţa unei mase incontrolabile şi iraţionale care îl judeca pentru absolut orice: de la probleme de fertilitate a solului până la înaltă trădare(ca şi cum el s-ar fi trădat pe el). Acuzaţii aberante, imposibil de apărat într-un mediu exploziv.

Acestea fiind datele, iată-ne în faţa unei dileme istorice. Cum faci totuşi să-ţi aperi puterea şi influenţa câştigată atâta amar de generaţii, cum faci să-şi conservi şi să-ţi creşti toate acestea? Dilema a fost rezolvată de o manieră banal de simplă: renunţi la tot. Nu mai eşti tu cel care decizi, nu mai eşti tu cel care faci regulile, nu mai eşti tu cel care conduci s.a.m.d. Pare o nebunie, nu-i aşa? Cum adică dai din mână absolut toate atuurile pe care vrei să le conservi şi astfel reuşeşti nu doar să le conservi, ci şi să le creşti. Nu-i o nebunie, ci o realitate, un model care funcţionează de vreo două sute ani şi nu dă semne c-ar fi obosit. I-am spus „proxy politics”. Nu ştiu dacă a mai fost folosit, dar mi se pare foarte potrivit.

Aşadar, cum funcţionează „modelul minune”? Extrem de simplu: articulezi un stat absolut democratic în care poporul decide totul în cele mai mici detalii. O societate atât de perfectă încât niciun om sănătos la cap nu i-ar putea contesta veridicitatea. Poţi oare pune la îndoială principiile unei societăţi absolut democratice? Cum poţi contrazice o afirmaţie precum „toţi oamenii sunt egali în faţa legii”? Şi acesta e doar unul dintre principiile care stau la baza „societăţii perfecte”.

Iată, avem un model imposibil de contrazis, însă experienţa ne arată că asemenea societăţi ideale mor repede, se autodistrug sau cad pradă tiraniei. Astfel devine necesară dezvoltarea unei structuri, a unei coloane vertebrale a societăţii care să se asigure că lucrurile nu scapă de sub control: acestea sunt instituţiile fundamentale, „câinii de pază” ai democraţiei. Avem astfel o construcţie amplă: o societate ideală suficient de bine păzită pentru a rămâne ideală.

Iată-ne cu prima parte a problemei rezolvată. Suntem în societatea ideală în care toată lumea e egală şi cea pe care „creatorii ei” pariază nu doar că le va conserva puterea, ci chiar că le-o va creşte. Aşa-i că sună ciudat? Cum vine asta: o societate pur democratică folosită pentru a conserva puterea unora? Sună fix ca naiba. Dar nu e. Este probabil cea mai mare invenţie din istoria umanităţii, o punere grandioasă în practică, la scară globală, a tehnicilor prin care câţiva şmecheri au reuşit să manipuleze de o bună bucată de timp istoria.

Care-i totuşi şmecheria? E mai simplă şi a spus-o cu subiect şi predicat Carl Schmitt: „Souverän ist, wer über den Ausnahmezustand entscheidet” adică, în traducere, „suveran este acela care decide asupra stării de excepţie”. Aici stă chichiţa întregii probleme. Laşi totul din mână păstrând doar atributul suprem, anume capacitatea de a decide asupra stării de excepţie. E „glonţul de argint”, cel care-ţi puterea deplină. Din acest moment, absolut tot ceea ce se întâmplă în societate devine un simplu spectacol. „Aleşii” sunt doar marionete, „idealurile” clamate simple forme fără fond. Poţi rula societatea în orice direcţie doreşti. O poţi face tiranie, poţi reveni la democraţie, e pur şi simplu „cutia ta de nisip” care-ţi permite să faci absolut tot ce vrei cu ea.

De cunoscut nu te cunoaşte nimeni(ar fi cea mai mare greşeală!). Vedetele sunt cei de pe scenă, preşedinţii, prim-miniştrii, generalii, marii magistraţi s.a.m.d. Ei sunt cei din lumina reflectoarelor, cei care-s modele pentru unii şi duşmani absoluţi pentru alţii. Mulţi dintre ei nici măcar nu te cunosc. Ar fi o eroare absolută să te arăţi tuturor. E o mică „elită” care te ştie, care-ţi cunoaşte puterile şi care nu crâcneşte, conştientă fiind că altfel va fi strivită de puterea ta în creştere continuă. Această mică elită este proxy-ul, unealta prin intermediul căreia adevărata elită guvernează totul. E cât se poate de simplu că atunci când eşti „vârful piramidei” n-are de să te intereseze modul în care vor fi rezolvate elementele mărunte precum criza de apă dintr-o zonă, găurile dintr-o autostradă, nu ştiu ce criză umanitară s.a.m.d. Te interesează marile mişcări, dintre care cea mai importantă este conservarea propriei puteri. Pentru restul problemelor ai muncitorii din subordine, dornici să fie „insideri” în jocul tău sau „idealişti” în credinţa lor, după cum sună rolul pe care li l-ai alocat.

Destul însă cu consideraţiile teoretice. Probabil vă întrebaţi când a început totul. E greu de definit, datele istorice sunt destul de vagi. Personal cred că ultimul preşedinte american pe propriile picioare a fost Andrew Jackson, cel de-al şaptelea preşedinte. După el, modelul american a început să se deformeze şi, treptat să se transforme . A fost o luptă de jumătate de secol în care s-a schimbat modelul american tradiţional în ceea ce vedem acum: o societate tiranică modelată exclusiv prin proxy politics.

Ceea ce e însă interesant de observat este că modelul proxy se extinde chiar şi pe scena acestui spectacol, intrând în sfera socială. Cu toate că jocul se desfăşoară sub ochii noştri, e extrem de simplu să fim derutaţi uitându-ne fix acolo unde nu trebuie. Poate că sunteţi derutaţi de modul în care anumite minorităţi sexuale atacă, uneori violent, societatea tradiţională. Sunteţi cuprinşi de nelinişte, gata să treceţi la atac frontal împotriva acelei minorităţi. Numai că, peste noapte, constaţi nu e vorba numai de minoritatea sexuală respectivă. În societate apar alte minorităţi care-şi clamează gălăgios drepturile: minoritatea bărbaţilor bătuţi de femei, a copiilor abuzaţi de mame, a celor frumoşi care se simt însinguraţi, a femeilor abuzate, a alcoolicilor, a drogaţilor s.a.m.d. E un zgomot teribil din care nu mai înţelegi nimic şi, singura armă care-ţi rămâne la dispoziţie, e acoperitul urechilor.

Iată-te în faţa a ceea ce clasic se numeşte „proxy war”. Toate minorităţile apărute peste noapte, toate aceste „scandaluri” sonore nu sunt nimic altceva decât praful în ochi aruncat prin intermediul proxy-urilor. Prin proxy îţi e distrasă atenţia de la interesele unora ceva mai puţin sonori, pe care-i vezi ca pe „cei oneşti, cu care se poate sta de vorbă”, şi care, în realitate, au tot interesul de a-şi masca intenţiile în spatele zgomotului teribil făcut de pionii săi proxy aruncaţi în joc. E tot o minoritate, dar care se ascunde ba în spatele negrilor, ba al homosexualilor, ba al mai nu ştiu cui. Iar urletul celor din faţă e şaua bătută ca să priceapă iapa din tine. Şi ea, biata de ea, de fiecare dată e condusă iremediabil pe drumul pierzaniei. Asta-i viaţa în întuneric, acesta e „proxy politics”-ul.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss