C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: “Cine suntem noi, cine eşti tu?”

Înecaţi într-o supă propagandistică radicală, dependenţi din ce în ce mai mult de „cordonul ombilical” media, ajungem să ne rătăcim chiar şi atunci când vine vorba de propria identitate. Din punctul meu de vedere, extrem de mult, dacă nu tot din ceea ce ni se întâmplă, este cauzat de o proastă percepere a identităţii proprii. Multe dintre răfuielile politice, dintre „poziţiile ideologice ireconciliabile” sunt cauzate de faptul că participanţii efectiv n-au habar despre identitatea lor.



O să vă spun încă de la început – oricât de hazardat ar părea – că „jocul cu identitatea” este unul dintre cele mai perverse elemente de îndobitocire a românilor. E o strategie pe care ocupantul o cultivă voit şi o propagă violent. Face asta conştient de faptul că, distrugând raportarea la o axă coerentă, ancestrală a noastră, ne transformă din oameni în viermi fără direcţie.

Să facem un exerciţiu cât se poate de logic punându-ne întrebarea: cine suntem noi? Este limpede, de la sine înţeles, că noi suntem români. Dar ce anume ne spune nouă că suntem români şi nu – aşa cum sugera în mod ticălos un critic de-al meu – moldoveni, ardeleni, olteni, munteni, etc.?

În primul şi-n primul rând limba. Indiferent de diferenţele regionale, cu aceeaşi limbă te înţelegi de la un capăt la altul al teritoriului ocupat de români. Avem o uimitoare uniformitate lingvistică spre deosebire de unele naţiuni fabricate de revoluţiile din 1848. În Vest sunt regiuni învecinate, făcând parte din aceeaşi „naţiune”, dar ale căror limbi(sau dialecte) sunt radical diferite. Astfel, uneori, comunicarea e imposibilă între „conaţionali” din regiuni vecine, câţiva kilometri însemnând în unele cazuri diferenţe lingvistice şi de mentalitate aproape ireconciliabile. Românii, ca şi bulgarii, sârbii, grecii, etc. se înţeleg în aceeaşi limbă de la un capăt la altul al zonei ocupate. Îmi veţi replica probabil că asta se întâmplă şi-n ţările cu „dialecte”, limba naţională fiind liantul, cea prin intermediul căreia toţi locuitorii ţării respective se înţeleg între ei. Într-adevăr, aşa e, dar asta survine unei perioade în care în statele mai mult sau mai puţin natural create de revoluţiile din 1848, s-au făcut eforturi uriaşe de impunere a „limbii naţionale”. Dacă ne gândim spre exemplu la Franţa care, după Război, aproape a trecut în ilegalitate dialectele locale, avem o imagine cât se poate de clară a modului în care a fost fabricată „apartenenţa naţională”. Şi vorbim de Franţa, una dintre cele mai uniforme ţări vestice din punct de vedere al limbii şi mentalităţilor, care are o istorie întreagă în graniţele sale actuale! Acesta este unul dintre motivele pentru care, în multe dintre naţiunile fabricate, încep mişcări serioase de secesiune(vezi Catalonia, Veneţia, Tirolul de Sud etc.).

Uniformitatea lingvistică se răsfrânge şi asupra mentalităţilor şi manifestărilor. În ciuda unor mici diferenţe – care însă ţin de specificul local şi de influenţele istorice – din punct de vedere mental românul este identic în toate ariile sale. Aşa zisele diferenţe – în special tuşate şi scoase în evidenţă la modul ticălos de către propagandă – sunt chestiuni infantile. În realitate românul se manifestă la fel, gândeşte la fel şi trăieşte la fel, indiferent de zona în care trăieşte. Iar asta se remarcă în special atunci când instinctul ne împinge pe toţi în acelaşi timp la anumite acţiuni. Mai ţineţi minte avionul care mergea în Anglia şi-n care toţi românii cântau colinde? Sau petrecerile câmpeneşti pe care românii le încing la sfârşit de săptămână pe la marginile oraşelor din Occident? Sunt semne ale unei mentalităţi uniforme, ale unui mod nativ de-a ne recunoaşte unii pe ceilalţi, de-a ne simţi instinctiv apropiaţi.

Ceea ce doresc să subliniez este că, în ciuda faptului că naţiunea română pare a se fi născut odată cu evenimentele oculte din anul 1848, în realitate ea exista şi se manifesta unitar, din toate punctele de vedere. La fel ca multe alte naţiuni, ea exista, inima-i bătea în acelaşi ritm, indiferent de faptul că diversele regiuni istorice trăiau sub ocupaţii diferite. Această capacitate de conservare, această uniformitate excepţională, este caracteristica fibrei puternice a oricărei naţiuni reale. Aşadar, în niciun caz România nu a fost o naţiune inventată ci, prin procesul de coagulare început la mijlocul secolului XIX, nu s-a făcut altceva decât să se pună în acord politico-administrativ o realitate existentă de aproape două milenii.

Aceste elemente ne sunt liantul clădit de-atâta amar de vreme, reprezintă fibra noastră naţională, care ne deosebeşte de ceilalţi. Este ceea ce contrazic vehement corifeii internaţionalismelor de tot felul, idealiştii aşa-zis progresişti care-şi imaginează o lume utopică în care aceste diferenţe nu există. E o prostie: totul face parte din constituţia noastră. Sunt elemente care nu pot fi şterse decât printr-un proces de corcire imaginat de ticăloşi precum Richard von Coudenhove-Kalergi. Însă, chiar şi-aşa, în ADN-ul fiinţelor corcite şi fără rădăcini, la un moment dat, fibra mai puternică îşi face loc şi domină personalitatea individului. Acesta este eşecul „mixării”, dar care, din nefericire, apare abia după ce ai distrus în mare parte rădăcinile individului căruia nu-i mai rămâne decât o bază firavă de raportare la o parte din strămoşii săi, cei pe care-i consideră dominanţi, cei ale căror gene au ieşit învingătoare în confruntarea interioară a individului.

A fi român este o evidenţă şi nicidecum o fatalitate. Este un destin pe care trebuie să ţi-l asumi şi pe care trebuie să-l duci la bun sfârşit. A-ţi nega rădăcinile, a pica pradă teoriilor internaţionalist-globaliste, a încerca să te detaşezi, e o aberaţie, un lucru contra naturii. Ştiu, îmi veţi da o grămadă de exemple, mai ales în vremurile de azi în care a-ţi vinde ţara a devenit o normalitate, un mod de a-ţi câştiga existenţa. E bine însă să te uiţi atent la cei care fac asta. Sunt oare ei români sau corcituri de neamuri, întâmplător aciuate pe-aici? Au oare dreptul de a se considera români unii ai căror părinţi sau bunici au venit acum două generaţii pe tancuri cu misiunea de a destrăma această naţiune?

Poate oare un român să-şi nege naţiunea, apartenenţa? Probabil că poate, istoria ne-a dat atâtea exemple. Însă, ceea ce ştim tot din istorie este că păcatul pe care şi-l asumă este atât de puternic încât destinul aceluia se transformă în coşmar. Şi asta pentru că interiorul său, fibra din care e făcut, ajunge să se revolte şi să-l transforme pe trădător într-o formă fără fond, care nu-şi mai găseşte justificarea, care are doar regrete şi se confruntă permanent cu vocea interioară care-i repetă obsedant acel celebru „în nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit şi am privit râzând cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri.”

Înţelege că ticălosul trădător n-a avut niciodată un destin, el a trăit cu coşmarul negării de sine. Căci ce altceva decât o negare de sine înseamnă vânzarea propriei tale identităţi? Ţi-ai scoate părinţii sau copiii în târg pentru a-i vinde ca sclavi? Dacă eşti om normal n-ai fi capabil de o asemenea nemernicie. La fel e şi cu naţiunea ta, cu ţara ta. Pur şi simplu nu poţi s-o vinzi, e împotriva naturii. Asta dacă eşti normal, desigur.

Am văzut atâtea cazuri de dezrădăcinaţi ai căror copii îşi blestemau părinţii că nu sunt ai locului încât nu-mi vine să mi le mai amintesc. Bietele fiinţe, născute pe alte tărâmuri, încercau să se integreze în locul artificial în care s-au născut, călcând pe „cadavrele” părinţilor, acuzându-i că sunt ceea ce sunt. Îşi negau originea reală încercând să se îmbrace în blana locului, să pară de-ai casei, în loc să dea ochi cu propria lor origine. Asemenea tragedii se întind însă pe mai multe generaţii deoarece copiii care şi-au întristat părinţii acuzându-i că sunt ceea ce sunt, ajung să fie acuzaţi de proprii copii că li s-a ascuns originea reală. Abia pe la a treia generaţie apare „împăcarea istorică”, momentul în care cel ce părea acolo, departe de ţara sa reală, de-al locului, începe să se simtă atras iremediabil de originea sa reală. Abia atunci părinţii care plângeau văzându-şi copilul negându-i încep să zâmbească dându-şi seama că originea lor era de fapt frumuseţea, cea care le dădea un sens. Dar, desigur, atunci e prea târziu pentru ei.
Te-ai gândit cine eşti tu? Atunci când vei conştientiza vei înţelege că tu nu eşti tu, ci prin tină se manifestă o întreagă istorie, o mulţime de eroi care, fiecare, cu jertfa lui, a pus câte-o cărămidă la edificiul numit România. Abia atunci când vei înţelege că tu eşti rezultanta celorlalţi, a unei istorii legate, închegate, abia atunci vei fi conştient să înţelegi care-ţi este destinul şi care ţi-e menirea.

Nu te lăsa cuprins de iluzii şi de neliniştile care-ţi sunt induse de zgomotul propagandei. Înţelege odată pentru totdeauna că tu eşti tu. Că tu eşti o istorie, o cultură, o religie, o realitate, o sumă a unor valori care-au clădit cetatea asta în care trăieşti. Şi care-i mai vie decât te-au lăsat unii să crezi. Prin vocea ta vorbeşte o istorie care-ţi cere să te ridici la înălţimea ei.

Dacă ai înţeles cine suntem noi înseamnă că ai înţeles cine eşti tu. Şi dacă ai înţeles asta ai făcut un pas uriaş. Ai înţeles că ai un destin pe care trebuie să-l duci mai departe. Lasă în spate zgomotul de fundal, prostiile propagandei şi nimicurile prezentului. Lumea ta e mai sus. Tu eşti un vector care, asemeni multor altora, te înalţi punând încă o cărămidă acestei grandioase construcţii care e familia ta, casa ta, naţiunea ta. Fii mândru de ea, fii mândru de tine şi bucură-te! Destinul tău e unul măreţ, nu ca al celorlalţi care se prăbuşesc în banalitate. Tu eşti eu, eşti el, eşti noi. De-aici începe totul.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss