C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Pseudodisidenţa anticeauşistă şi deliciile postcomunismului

Când, pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu lansa fulminantul „Apel către lichele” – pe care una dintre vocile cele mai sonore ale proaspăt constituitului GDS îl va decreta că este „un document electrizant ca mesaj și formidabil ca scriitură” – puțini erau cei care știau prea multe lucruri despre autor. Dar, pe fondul emoției colective, al zvonurilor în cascadă și al sângeroaselor confruntări din zilele ce au urmat procesului și împușcării soților Ceaușescu, când uriașul val de frustrări, de nemulțumiri și dezamăgiri acumulate de‑a lungul vremii, care au culminat cu năruirea oricăror speranțe după ce românii au văzut că nici după achitarea integrală a datoriei externe nu s‑a schimbat nimic în bine în viața lor, a fost perfect explicabil impactul pe care un asemenea mesaj, radical și tăios, l‑a avut la timpul său.

De fapt, numele lui Gabriel Liiceanu nu era chiar al unui necunoscut. Dimpotrivă, pentru un anumit segment de public – mă refer la cei din domeniul filosofiei și în lumea beletriștilor – Gabriel Liiceanu dobândise o anumită notorietate, având și admiratori, și contestatari.

Fiecare dintre aceștia, la rândul lor, punând pe masă argumentele și dovezile de rigoare. Astfel, cei, să le zic așa, din tabăra „pro‑Gabriel Liiceanu” îl recomandau ca fiind autorul unui original și controversat „Jurnal de la Păltiniș” (1983), din care marele public afla câte ceva din experiența spirituală, unică în felul ei, pe care autorul cărții, dimpreună cu alți câțiva privilegiați ai sorții o trăiau alături de Constantin Noica, mentorul lor. Experiență ale cărei lecții vor fi reluate și aprofundate într‑un alt volum intitulat „Epistolar’’, apărut în 1987, prezentat și îngrijit fiind tot de către Gabriel Liiceanu. Iar dacă la toate acestea adăugăm și faptul că Gabriel Liiceanu era cel care, împreună cu Thomas Kleininger, iscălise prefața și notele la ediția în limba română a unei cărți a lui Martin Heidegger, „Repere pe drumul gândirii’’, atunci susținătorii săi au un valoros punct câștigat, știut fiind că filosoful german fusese anatemizat de către Georg Lukacs într‑o carte, ea însăși extrem de contestată, care se numește „Distrugerea rațiunii”, al cărei subtitlu spune totul: „Drumul iraționalismului german de la Schelling la Hitler”.

Numai că de aici mai departe încep să apară și câteva semne de întrebare, întemeiate cred eu, atâta vreme cât textele lui Heidegger au apărut – tocmai! – la Editura Politică a CC al PCR și, încă, în 1988, adică în perioada în care opacitatea și izolarea regimului monopartid atingeau cele mai aberante culmi. Este foarte adevărat, la acea dată, director al Editurii Politice era Dumitru Ghișe, un redutabil intelectual clujean, spirit deschis dialogului și confruntării, dar asta nu era un motiv suficient pentru a determina înscrierea în planul editorial al instituției partidului‑unic a unei cărți iscălite de cel care era larg recunoscut ca un susținător declarat al ideologiei hitleriste. Chiar dacă, ulterior, autorul lui „Sein und Zeit” și‑a nuanțat pozițiile.

Pe cale de consecință, era nevoie ca ideea editării, sub această egidă, a cărții să vină de la un om de încredere pentru diriguitorii ideologici ai partidului și/sau să fie susținută puternic la un asemenea nivel de decizie. Prin urmare, Gabriel Liiceanu trebuia să întrunească cel puțin câteva dintre aceste înalte exigențe moral‑politice care să îl facă apt de a se bucura de încredere tovărășească. De unde și o altă întrebare care vine într‑o directă succesiune cu prima: cine a fost acel „cadru de nădejde”, de la Editura Politică sau din altă parte, care a girat pentru el? Să fie, oare, unul dintre șefii de la acea vreme ai Editurii Politice, mai precis exact cel pe care, atunci când a preluat‑o – în condiții asupra cărora voi reveni ceva mai departe – tocmai Gabriel Liiceanu l‑a mai considerat „apt combatant”? Pentru ca, mai târziu, să îl facă unul dintre personajele principale din cartea sa „Dragul meu turnător”? Întrebare la care nu cred că este prea greu de aflat răspunsul corect, dar numai în condițiile în care vom cerceta arhivele (de‑acum) fostei Edituri Politice. Iar pentru asta, fiind absolut necesar să știm și noi unde și, mai ales, dacă există ele la ora actuală…

Acestea fiind spuse și scrise, este cazul, acum, să mergem ceva mai departe cu rememorările și să ajungem la acele împrejurări în care numele lui Gabriel Liiceanu a intrat, pentru prima oară, cu adevărat în atenția opiniei publice. Mă refer la dialogul dintre Ileana Mărculescu (șefa secției filosofie la revista „Lupta de clasă”, organul ideologic al CC al PCR) și Gabriel Liiceanu (cercetător la Institutul de filosofie al Academiei), dialog pe o temă extrem de sensibilă, i‑aș spune mai degrabă incendiară: specificul filosofiei. Poate, pentru mai tinerii cititori ai acestor însemnări, subiectul nu are nimic deosebit, dar dacă mergem pe firul lucrurilor, este bine să ne reamintim că, pe atunci, filosofia era considerată, potrivit funestului „Dicționar de filosofie” apărut în 1945, sub coordonarea lui Boris Ponomoriov, unul dintre doctrinarii PCUS, alături de Mihail Suslov, ca fiind „știința celor mai generale legi ale naturii, societății și gândirii’’. Aici era, de fapt, cheia problemei, pentru că, în dialogul apărut în anul 1967, în revista „Contemporanul” (seria George Ivașcu), ideea esențială pe care o avansau și o susțineau, curajos și bine argumentat, cei doi, era aceea că filosofia este, pur și simplu, filosofie! Ceea ce, după cum era de așteptat, a stârnit furioase controverse și admonestări dintre care una, datorată unui vechi cadru de nădejde al partidului, Petre Lucaciu, avea acest titlu mai mult decât semnificativ: „Da, filozofia marxistă este o știință!”

Sincer să fiu, am și un argument, să îi spunem „de natură personală”, să invoc acest moment, de vreme ce, student fiind la facultatea de filosofie a Universității București, la sfatul unui distins universitar, om de o frumoasă alcătuire morală și sufletească și beneficiind de înțelegerea și de ajutorul lui N.Tertulian, am publicat în prestigioasa revistă „Viața Românească” o recenzie favorabilă despre dialogul sus-pomenit. Ar mai fi și alte motive, tot de natură personală, mai corect spus, de natură familiară, pentru care, dacă ar fi cazul, aș putea duce discuția mai departe, dar, deocamdată, o opresc aici. Nu înainte însă de a menționa faptul că, în anul 1965, după ce am intrat la facultatea de filosofie, una dintre primele vizite „în lumea bună” am făcut‑o, la îndemnul mamei mele, la Institutul de filosofie al Academiei, care se afla în casa lui Nicolae Iorga (sau măcar așa aflasem eu) de pe bulevardul Ilie Pintilie, astăzi Iancu de Hunedoara, pentru a‑l întâlni pe vărul Gabi. Evident, pe Gabriel Liiceanu, cu care mă înrudeam, mai îndepărtat, ce‑i drept, dinspre partea mamei.

Cinstit să fiu, acesta m‑a primit fără rezerve, prezentându‑mă și colegilor săi, printre care Vasile Dem Zamfirescu, dar în special șefului său, Henri Wald. Țin chiar minte o nostimă pățanie când tinerii săi colaboratori i‑au cerut scuze profesorului că nu au venit la serviciu cu cravată, la care Henri Wald, recunoscut pentru savoarea calambururilor sale, le‑a răspuns: „Vă iert că nu ați venit cu cravată, fiindcă nici eu nu am venit… cu cravașă!”

Acesta a fost începutul, dar mai departe, deși la apariția recenziei din „Viața Românească” vărul Gabi (cum îi spuneam eu, pe atunci) mi‑a mulțumit foarte civilizat, drumurile noastre s‑au intersectat tot mai rar. Ce‑i drept, surveniseră și anumite împrejurări, în mod cu totul deosebit o foarte tulbure poveste în legătură cu paternitatea unor idei și pasaje din cartea sa despre „Tragic”, după care, se pare, autorul a plecat (sau a trebuit să plece?!) de la Institutul de filosofie. Din aceste motive, ca și din multe altele asupra cărora nu aș vrea să discut acum, am rămas surprins, câtuși de puțin plăcut surprins!, să iau cunoștință de acel fulminant „Apel către lichele”, prin care Gabriel Liiceanu se poziționa ca acuzator public, de pe pozițiile unui inocent absolut.

Printre altele, m‑am întrebat cum de poate incrimina, la grămadă, numindu‑i lichele chiar și pe cei care îi dădeau totuși viză de plecare în RFG, și asta taman în anii ’80, atunci când regimul lui Ceaușescu limitase draconic plecările în Vest? Și când, eu sau alți colegi din redacția „Scânteii tineretului”, aveam nevoie de nu știu câte vize și aprobări, dar nu numai de la CC al UTC sau, mai departe, de la secțiile CC al PCR, ci direct de la „Cooperativa ochiul și timpanul”. Un indiciu edificator pentru mine fiind și o caustică însemnare scrisă de redutabilul gazetar Vartan Arachelian, apărută, prin iuie 1982, în revista „Flacăra” sub titlul „Hagialâc la Heidelberg’’.

Anii care au urmat mi-au ridicat și mie, dar cu siguranță că nu numai mie, alte semne de întrebare în ceea ce privește comportarea personajului public și a intelectualului Gabriel Liiceanu. Bunăoară chiar asupra „Jurnalului de la Păltiniș”, în care unii lectori, mai atenți la nuanțe și la subînțelesuri, sesizau faptul că nu discipolul se pronunță asupra lui Constantin Noica – asupra Magistrului! – ci pur și simplu un epigon vanitos și resentimentar. Sentiment pe care și eu l‑am avut, și constat că nu am fost singurul.

Un singur lucru aș mai avea de adăugat la acest bilanț de etapă, adică până la momentul în care Gabriel Liiceanu a lansat nimicitorul său „Apel către lichele”, mai precis la 30 decembrie 1989, și anume că, din informațiile care sunt disponibile în spațiul public, inclusiv sau mai ales după Revoluție, nu rezultă, în niciun fel, faptul că domnia sa ar fi fost un persecutat al regimului răsturnat. Dimpotrivă, domnia sa a voiajat în Occident, a publicat – chiar și în străinătate –, a lucrat în cercetarea științifică. Am totuși o întrebare: dacă era și este un om de conștiință (și nu doar de știință), de ce nu a refuzat, Gabriel Liiceanu, aceste să le spun oportunități, nu chiar privilegii, pe care i le oferea regimul „lichelelor”? Se poate numi așa ceva „pact cu diavolul”? Eu zic că DA! Asta ca să nu mai discutăm despre faptul că nu avem cunoștință despre măcar o declarație publică prin care Gabriel Liiceanu să se dezică de regimul lui Ceaușescu. Declarație făcută, pe undeva, prin anii ’80, dar nu fix după 22 decembrie 1989. Oare gestul atât de semnificativ și de încărcat de înțelesuri morale cu totul deosebite al unui Paul Goma nu i‑a dat niciodată de gândit? Sau, mai degrabă, a preferat (im)postura mielului blând care suge la două oi?…

Semnele de întrebare se înmulțesc, iar îndoielile asupra legitimității morale a lui Gabriel Liiceanu de a da lecții de viață și, mai ales, de a osândi păcate reale sau imaginare ale contemporanilor săi cresc dacă examinăm ceva mai atent comportarea din ultimul sfert de veac și ceva. Unul dintre motivele acestei îndoieli asupra căderii sale de a se erija în cenzor de bune moravuri fiind acela că din start, adică din momentul în care s‑a angajat în formula GDS, el a comis o minciună, fie ea și una prin omisiune. Fiindcă nu poți să susții că, prin această opțiune, ai dorit să contracarezi „tentativele de regrupare a nomenclaturii în FSN”, pe cale să se realizeze prin Ion Iliescu, Petre Roman sau Silviu Brucan, atâta vreme cât la constituirea GDS‑ului a existat și asentimentul, fie și tacit, al lui Ion Iliescu și Petre Roman. Și chiar dacă, cel de‑al treilea personaj, Silviu Brucan, l‑a avut ca invitat de onoare pe George Soros.

În ordinea crescătoare a evenimentelor, ar mai fi încă multe de lămurit în ceea ce privește modul în care fosta Editură Politică, adică patrimoniul său financiar, administrativ și personalul, au trecut la Editura Humanitas. De regulă, se afirmă, mai ales de către Gabriel Liiceanu, că asta s‑a oficializat la 1 februarie 1990, când nou-înființata editură a trecut în subordinea Ministerului Culturii, al cărui titular era Andrei Pleșu. Numai că, și aici intervine minciuna prin omisiune, nu Editura Politică era transformată în Editura Humanitas, ci Editura Nicolae Bălcescu, pe care, imediat după momentul de răscruce din 22 decembrie 1989, salariații fostei edituri a CC al PCR au decis să o întemeieze.

Ultimul subiect, acut, dar și edificator, în ceea ce privește evoluția personajului public Gabriel Liiceanu pe care l‑aș mai aduce în discuție privește direct îndreptățirea sa morală de a eticheta, de a blama și de a da directive fie și societății civile. Mă refer, în mod expres, la cele două declarații pe care el, Gabriel Liiceanu, le‑a făcut la numai doi ani distanță, despre același personaj, adică despre Traian Băsescu. Pentru că iată ce spunea el pe 9 mai 2014, atunci când era decorat de către (încă)președintele României, Traian Băsescu: „Ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara noastră”. Motivarea fiind aceasta: „Timp de zece ani cât ați fost, sunteți, președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem că e binele în chip matur al României, trebuie să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumesc!”

Pentru ca, la 1 octombrie 2016, Gabriel Liiceanu să declare, tot în mod public, despre Traian Băsescu: „Cred că a venit acum momentul să ies din tăcerea stupefiată în care m‑a aruncat de la o vreme metamorfoza celui care a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii și căruia zece ani i‑am acordat încrederea mea. Ar fi incorect față de mine însumi să nu o fac și, cred, într‑un anume sens, și față de el”. De unde, întrebarea de elementar bun simț: nu era, mai corect și mai cinstit față de cei care te‑au creditat, moral, să le explici de unde provine această spectaculoasă schimbare de atitudine?

Deși, dacă mă gândesc mai bine, avem și răspunsul: în pofida tuturor aparențelor, Gabriel Liiceanu nu este decât un Hopa Mitică al atât de originalei noastre democrații. Ce‑i drept, unul mai cu ștaif și mai cu pretenții, dar, până la urmă, tot un Hopa Mitică!

Sursa: punctulcritic.ro

S-a scumpit rahatul

Cât de coruptibilă este guvernarea PSD, sau – ceea ce, în esență, este același lucru – cât de șantajabilă?



Parcă aceasta ar fi fost întrebarea fierbinte din viața politică românească de aproape un an. Întrebarea care nu-i lăsa să doarmă pe feluriții „civili” experți în clujenitate, doctori în securitate și alți funcționari ai francofoniei, făcuți ambasadori de Băsescu după un început mai mediocru de carieră în stângismul instituțional. Țineți minte cum se dădeau de ceasul morții, deopotrivă, suprematiștii daci de școală veche și rezistenți transilvăneni cu acreditare Soros, pontiști de strictă obediență și penticostali iubitori de orfani?

Ei bine, răspunsul tocmai a fost făcut public: guvernarea PSD e șantajabilă de 4 miliarde de dolari, taxă de protecție la nașul mare SUA.

Și aici nu contează opinia mea – susținător al liniei Dragnea de la bun început, „om al rușilor”, agent ungur e tutti quanti –, și anume că oricum nu există alternativă, că cealaltă bandă de hoți ar fi cumpărat probabil de 6 miliarde, tot fără offset, cu o accelerare la programul LGBT în bonus și câteva sute de mii de migranți ciubuc.

Contează opinia – sau, mai exact: TĂCEREA – lor, a marilor deontologi, a imenșilor rezistenți, a talibanilor anti-corupției selective și mâncătoare de rahat în cantități industriale.

Cu o singură excepție (Adi Dohotaru – cinste lui), rezistenții lu’ pește au votat in corpore cea mai mare cumpărare de material militar fără licitație din istoria statală a României, ajungând astfel așa de adânc în cloaca standardelor duble, în mlaștina contradicțiilor obraznice, încât deja contează mai puțin valoarea de adevăr pe care vrem sau nu vrem să o recunoaștem diverselor elemente bariolate din „viziunea lor despre lume”. Chiar de acum înainte putem lucra liniștiți cu materialul clientului:

Începând cu dogma principală – oricât de ridicolă ar fi ea de altfel pentru orice adult sub 2 grame de concentrație alcoolică în sânge: „Rusia e o amenințare pentru România”.

Hai să fie. Dar atunci:

1.În loc să se pregătească de un război tehnologic pe care NATO îl poate câștiga, dar România sigur nu (din motive geografice: până va fi anihilată puterea nucleară rusă, ea sigur-sigur se transformă în pustie radioactivă), n-ar fi mai înțelept să se reactiveze planul lui Ceaușescu de pământ pârjolit și de război de partizani? Oricât de multe jucării balistice cumpără, România va rămâne în veci cuceribilă, dar poate fi făcută neocupabilă, ridicând costurile de control al teritoriului cu mult peste avantajele unei eventuale cuceriri. Și parcă din 4 miliarde de dolari s-ar putea renova câteva buncăre în Carpați, nu-i așa?

2.Polonezii (care distrug aproape lunar monumente sovietice și sprijină deschis junta de la Kiev) oare nu sunt amenințați și ei de Rusia? Și dacă sunt, cum reușesc ei să includă clauze de offset în contractele lor de înarmare?

3.Dacă acceptăm și lozinca CNN cu „Trump om al lui Putin” (reluată necritic de o mare parte a „rezistenților”), nu e cumva ciudat să te aperi de Hitler integrându-ți crescând aparatul militar în structurile controlate de Mussolini? De unde știm noi că Donald nu-i trimite lui Volodea codurile de ghidaj în timp ce încasează mita de la Port-Bucharest?

4.Parcă, în partida de alba-neagra intitulată „apărarea împotriva Rusiei”, bila s-a mutat pe nevăzute de la client la furnizor: încă nu demult auzeam – exact de la aceleași tonomate din „societatea civilă” – că NATO este lozul mare, pentru care merită să renunțe România la orice independență bancar-monetară, să trimită mercenari (pardon: eroi) în Afganistan, să cotizeze la Caritas-urile Microsoft și Bechtel, să celebreze căsătorii gay pe bandă rulantă și să aștepte „refugiați” cu mioritică resemnare. Și acum se ivește că „cadoul” de la Deveselu – oricât de costisitor era deja de fapt în cadrul nunții cu dar k.a. „integrare euro-atlantică” – nu era deloc cadou, nu oferă, până la urmă, României suficientă apărare față de imperialismul iranian (motiv oficial pentru deschiderea bazelor – dacă țineți minte…) și trebuie completat cu un mic update de 4 miliarde de dolari. Deocamdată.

5.Parcă problema cu Rusia nu era prețul prea scăzut la icre și la votcă sau concurența deloială a dievuștelor pentru pițipoancele mioritice, ci lipsa democrației. Deci apărăm democrația prin renunțarea la licitații în contractele de achiziții publice? Prin voturi „nord-coreene” de 100% minus Dohotaru? Cu un astfel de pluralism, ce mai rămâne din „modelul european” – în afară de necesara homosexualizare a societății și de prea mult amânata refulare a culturii creștine? Un singur guvernator rus oare n-ar fi cumva mai ieftin la întreținere decât 392 de agenți „parlamentari” care se vor și realeși din patru în patru ani, cu tot cu costurile de campanie electorală prelevate „discret” în bugetul de asfaltare?

Și dacă se mai întreba cineva ce fel de „skill-uri” șmecherite îi lipsesc bătrânei de la sat pe care Tinerii Lefteri și Fraieri ar priva-o de dreptul ei de vot spre a nu rata accesul lor la raiul cenzitar de înaltă performanță – iată că am găsit răspunsul: „troglodiții” neheșteguiți, în mod evident, nu stăpânesc arta de a mânca rahat cu lingurița de plastic donată de Reiffeisen Bank. Iar dacă luăm în considerare faptul că, prin achitarea taxei de protecție, guvernarea PSD își cumpără de la mafia mondială – printre alte – și dreptul (de-altfel, teoretic, firesc) de a neutraliza agitația anti-democratică TFL (de pildă prin transparentizarea finanțării ONG-urilor cu activități politice – recte: a rețelelor de influență Soros), iată că, în sfârșit, am aflat și prețul rahatului mâncat zilnic de gurmanzii frumoși și liberi: 4 miliarde de parale, cash, și fără offset.

Autor: Modeste Schwartz

Arta ironiei împotriva falsului elitism: ”Catarii de la Păltiniș”

Consecventa ironie a lui N. Steinhardt în față imposturii de orice fel rar a luat forme mai tăioase ca în „recenzia” asupra Jurnalului de la Păltiniş al dlui G. Liiceanu, celebra carte ce descrie experiența didactică şi pedagogică a unor învățăcei de mare perspectivă, în jurul filozofului C. Noica, la reședința sa semi-forțată în munții Cindrel din preajma Sibiului.



Apărut la puțin timp după cartea de succes a viitorului celui mai mare editor român, articolul din Revista Familia al monahului de la Rohia atacă frontal, cu referințe istorice de o esență la fel de ridicolă ca Jurnalul, cum ar fi catarii, tema predilectă ce ne răzbate din carte: falsul elitism.

Școala de la Păltiniș – sintagmă cabalistică izvorâtă din adâncul fenomenologic al proprietarului Humanitas (ce a avut cu indulgență 2-3 ucenici), este nivelul suprem de instruire pe care îl poate accesa vreun urmaș al dacilor şi romanilor, în cea mai nobilă şi singura preocupare ce contează în viața omului, filozofia, translatându-i pe „absolvenții” ei, ipso facto, într-o sferă de o tărie superioară oricăror alte interese şi experiențe, cu drept absolut şi permanent asupra muritorilor din spațiul cultural şi politic autohton

Spirit aristocratic, pe tot parcursul vieții G. Liiceanu şi-a invocat constant obârșia metafizică şi existențială din Școala de la Păltiniș, diplomă ce conferă prevalență retorică inalienabilă în orice perioadă şi situație, indiferent de inflexiunile principiilor politice sau economice proprii. Dat fiind sângele cultural albastru, pe care doar dl Pleşu îl mai are – al treilea școlar nu știm dacă şi-a luat licența, plus că nu e persoană chiar publică, fiind adoptat la schimb dl. Patapievici, singura consecvență a marelui om de cultură român căruia îi datorăm existența de carte post-revoluționară e principiul lui Protagoras, cu care dânsul pare veşnic împerecheat: măsura tuturor lucrurilor sunt eu (sau după caz, noi, cei de la Păltiniş); tot pe această filieră nobiliară ne putem explica şi sursa unică a discernământului politic (dreapta socotință ar fi afirmat N. Steinhardt, dar nu e cazul de față), din pământul post-revoluționar al vechii Dacii.

E totuși benefic că marele filozof C. Noica nu şi-a continuat munca paideică, am fi riscat să avem alternative la Adevărul Unic al primilor săi învățăcei, cu confuzii dezolante în societate.

Vasile Dolean

PS: Ceea ce nu consemnează istoria literară este că Noica s-a plâns de nenumărate ori securistului ce avea obligația să îl supravegheze (om cu oarece cultură cu care purta deseori conversații) de Pleşu şi Liiceanu, că sunt pisălogi şi nu îl lasă să lucreze, rugându-l să vorbească să îi fie trimiși alți „ucenici” – era un modus vivendi obligatoriu pentru filozof în condițiile date (fost deținut politic), rolul acestora nefiind pur scolastic. Răspunsul oficialului din dotare e suficient de înțelept, da, el poate să vorbească, dar există un risc însemnat să îi fie trimiși alții, de o calitate mult mai proastă.
Citind cele 18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger sau Parabolele lui Iisus, ale dniilor G. Liiceanu respectiv A. Pleşu, ne putem da seama de dimensiunea paroxistică a pisălogelii, deci relatarea e plauzibilă.

Reproducem mai jos textul lui Nicolae Steinhardt despre cartea amintită.

Catarii de Păltiniş

(N. Steinhardt, Revista Familia, decembrie 1983)

N.B.: pozele şi comentariile aferente lor inserate în articol ne aparțin.

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.

Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.

Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).

Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.

Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.

Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
1987, înmormantarea lui C. Noica: A. Păunescu, N. Steinhardt, C. Barbu, M. Sora şi G. Liiceanu. Privirea lui Steinhardt spre figura histrionic devastată a lui Liiceanu e emblematică.

Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.

Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai l argă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.

Sursa: ClujAxio

Gelu Vișan: ”Statul Paralel și maimuțoiul Iohannis”

El a fost primul care l-a negat. De ce? Pentru că în acest moment este condus de Statul Paralel, nu el îl conduce, ci este condus.



Să începem cu începutul: Definiția Statului Paralel. El nu a apărut în România prima dată, ci în SUA, care folosește un alt termen cu același înțeles în definiție: ” Statul Profund”, în România, “Statul Paralel”.

Statul Paralel este Statul în care deciziile politice și de putere se iau în altă parte decât în cadrul Instituțiilor de Putere alese Democratic, și anume de către Instituțiile de Forță. Mai explicit:

Statul Paralel apare atunci când Instituțiile de Forță, Cu rol Coercitiv în Stat, preiau controlul Puterii Legislative, Executive și Judecătorești într-o țară. Apariția Statului Paralel este echivalentul Dictaturii Mascate de o aparență Democratică; și mai concret:

Rolul Parlamentului, al Guvernului și al Puterii Judecătorești au fost preluate de SRI și DNA, două instituții de forță, numite, nu alese.

Exemplele din ultimii ani ne arată că România este acaparată de aceste două instituții; Găselnița prin care au acaparat Statul se numește ” Lupta Anticorupție”, iar Greșeala principală a fost în momentul în care Corupția a fost introdusă în Strategia Națională de Securitate, de unde trebuie Scoasă. Aceasta a dat prilejul SRI să pună pe același plan Corupția cu Terorismul, iar de aici până la introducerea unei Instituții Militare, SRI-ul în Justiție și în toată Societatea Românească nu a mai fost decât un pas, acela al alierii cu DNA, care a devenit și ea o Instituție condusă după criterii exclusiv Militare, adică la un singur ordin.

Pasul următor a fost acela ca Șefii celor două Instituții, SRI și DNA să acapareze puterea totală, ceea ce au și făcut: Maior-Coldea-Koveși, mai ales că între Coldea și Koveși s-a pornit și o relație personală care a dus la formarea unui cuplu Koveși-Coldea.

Ulterior, având toată puterea, au preluat controlul asupra tuturor instituțiilor democratice, au înlocuit Parlamentul cu vocea Haștagienilor bine manipulați, pentru că toate Dictaturile, de la Hitler la Stalin, Ceaușescu la toți dictatorii, fie ei din Coreea de Nord sau de aiurea, folosesc Strada pentru a-și impune voința politică și de exercitare a puterii preluând rolul Parlamentului și al Guvernului.

Vedem deci că în România nu numai că este un Stat Paralel, ci că România este o Dictatură cu componente Militare, în toată Regula, lucru pe care îl afirm zi de zi din 2015 încoace și care reprezintă principalul motiv al Războiului cu Statul Paralel sau Sistemul, așa cum a mai fost definit în România.

Faptul că PSD-ul recunoaște după ani de zile existența Statului Paralel de care vorbim de atâta timp, nu le scuză greșeala de a fi încurajat acest Stat, dar această recunoaștere, ar putea însemna și creșterea Rolului Parlamentului și a Instituțiilor Democratice în Readucerea după mult, foarte mult timp, aproape 100 de ani, a Democrației în România.

Așa se explică și poziția maimuțoiului Iohannis, ținut din scurt de Statul Paralel cu dosarele cu casele furate și nu numai, care nu ratează nici un prilej de a nega evidența și de a susține Statul Paralel, altfel îl paște pușcăria, și pe el și pe consoarta primă doamnă.

Autor: Gelu Vișan

Sursa: Gelu Vișan

Ion Cristoiu: ”SPP-ul lui Lucian Pahonțu – oficina de spionare a demnitarilor de către Klaus Iohannis”

Marți, 14 noiembrie 2017, pe la prînz, Mădălina Dobrovolschi, cunoscută înainte de măritiș ca Mădălina Pușcalău (o întrebare de om curios – cînd o divorța de Dobrovolchi și o să se mărite cu un altul, o să-și schimbe iar numele?!), a ținut o conferință de presă.



Din tot caltaboșul de vorbe, am reținut mai întîi săritul în ajutorul Guvernului Mihai Tudose, mai bine zis, al premierului Meu, Mihai Tudose, prin denunțarea Moțiunii de cenzură angajate de PNL ca fiind o tentativă de a clătina stabilitatea țării, care țară, vorba FSN-istelor cu poșetă de pe vremuri, are nevoie de liniște.

Atacarea Moțiunii de cenzură a fost un răspuns la întrebarea pusă de o duduie din haremul mediatic al Antenei 3:

Andreea Popa, Antena 3: Care este opinia preşedintelui Klaus Iohannis asupra a ceea ce se întâmplă acum pe scena politică, în condiţiile în care PNL a anunţat că va depune o moţiune de cenzură şi începe abia acum să caute susţinere pentru aceasta?”

Ați remarcat derapajul de la linia de obiectivitate care deosebește presa de chibițăreala la table? Un jurnalist adevărat se mulțumea să se intereseze doar de opinia președintelui față de Moțiunea de cenzură a PNL.

Duduia a găsit de cuviință însă să facă nițică propagandă împotriva PNL, partid care vrea să-l dea jos pe Mihai Tudose, unul dintre personajele îndrăgite de Trustul lui Dan Voiculescu, adăugînd în chip pamfletar „și începe abia acum să caute….”.

Întrebarea a fost pusă cu tendință, prin înlocuirea curiozității de gazetar cu gîfîiala de activist, și pentru că era aranjată cu Administrația prezidențială să fie pusă astfel încît atît întrebarea, cît și răspunsul să facă să pară hazardată Moțiunea PNL împotriva lui Mihai Tudose:

Mădălina Dobrovolschi: Dl preşedinte îşi doreşte evident ca lucrurile să conducă spre un climat de stabilitate pentru că până la urmă în centrul preocupărilor se află cetăţeanul român care trebuie să simtă că lucrurile au o evoluţie pozitivă. Luptele politice îşi au locul în altă parte şi tocmai de aceea nu aş vrea să intru în astfel de discuţii sau speculaţii.”

Presa prezidențială, nivelul cel mai jegos atins în postdecembrism de pupatul în fund al unei persoane fizice, s-a grăbit să ovaționeze acest punct de vedere despre Statul paralel:

„În România nu există un stat paralel, această formulare este o invenţie a celor care au probleme cu justiţia. Dacă ar fi să aduc în atenţia publicului un lucru esenţial de înţeles, un beneficiar real al unui sistem sănătos, atunci cînd vorbim despre stat de drept şi justiţie independentă, nu poate fi decît societatea. Societatea beneficiază cînd statul de drept funcţionează aşa cum trebuie şi cînd avem o justiţie independentă. Sînt lucruri la care preşedintele României ţine foarte mult şi pe care şi le doreşte pentru România.”

Luni, pe la prînz, cu alai de SPP, Klaus Iohannis revine la serviciu (singurul funcționar public din România care-și poate permite să doarmă luni pînă la prînz), adică la Cotroceni. Pleacă în fiecare vineri pe la prînz, indiferent ce s-ar întîmpla (și dacă ar veni Rușii), spre Sibiu, spre căminul conjugal (pentru el cu valoare de cuib unde turturica așteaptă turturoiul). Un adevăr elementar de psihologie ne spune că un bărbat la vîrsta domniei sale, întors de la căminul atît de dulce conjugal, iese cu greu din reverie după întoarcerea la București.

Astfel că am avem serioase îndoieli că marți, 14 noiembrie 2017, Mădălina fostă Pușcalău a vorbit în numele lui Klaus Iohannis sau al proprii familii, nu de mult întemeiate.

Mai ales că cuconița, sfidînd ca de obicei procedurile, s-a substituit președintelui folosind sintagma Dacă ar fi să aduc, dînd seamă de părerea sa, și nu dînd seamă de opinia Administrației prezidențiale.

Indiferent c-a vorbit în nume propriu, în personalitatea sa stăruind, ca niște ecouri tîrzii, ideile date de alții cînd lucra la B1Tv, sau că, într-adevăr, a exprimat punctul de vedere al lui Klaus Iohannis, negarea existenței Statului Paralel, una dintre temele frecventate intens în ultima vreme de Divizia Presă, nu ne miră.

Cum să nu nege Klaus Iohannis existența bulanului anticonstituțional și antidemocratic folosit de el cînd vine vorba de manipularea scenei politice, de raderea dușmanilor și parvenirea camarilei?! Așa cum am mai scris, Klaus Iohannis e singurul conducător din Istoria modernă a României care vede în fotoliul șef al statului un loc călduț, în care el poate somnola de dimineață pînă seara. În absența minimului efort de îndeplinire a îndatoririlor presupuse de salariul încasat și de privilegiile de care beneficiază, Klaus Iohannis ar fi un Neica nimeni, dacă nu i-ar face treaba Statul paralel.

Pe acest Stat, mulți analiști l-au prezentat ca redus la Binomul SRI-DNA. Pe lîngă faptul că în România sînt Servicii secrete cu implicare neconstituțională în viața politică internă mai tare decît cea a SRI (de exemplu, SIE, condus de mumia numită Predoiu, un fel de Hoover al Serviciului nostru de coppy paste din presa străină), această viziune ocolește unul dintre principalii stîlpi ai Statului Paralel:
Serviciul de Protecție și Pază.

Recent, în stilu-i caracteristic – de mers pîș-pîș, ca nu cumva să-l audă Sistemul tropăind – Liviu Dragnea a vorbit despre implicarea SPP în afacerile interne ale PSD.

Cînd am avut la unele televiziuni interviuri cu un demnitar beneficiind prin lege de SPP, am observat că lucrătorii repartizați pe lîngă respectivul vedeau și auzeau cam tot ce vorbea și făcea demnitarul înainte și după emisiune. M-am gîndit atunci că a avea protecție de la SPP înseamnă din start să iei cu tine, la diferite acțiuni, ba chiar și la unele aventuri, un bărbat sau o femeie care beneficiază de acces la multe dintre secretele tale. M-am întîlnit în particular și cu demnitari care beneficiau de serviciile SPP. Mi-am dat seama că lucrătorul SPP deținea astfel informații despre o întîlnire pe care atît eu, cît și demnitarul, am vrut-o discretă. La vremea respectivă, în afară de stinghereala provocată de gîndul că pînă și cumpărarea unui supozitor are martor o persoană străină, n-am văzut altceva periculos în protecția demnitarului de către SPP.

Mă gîndeam că una dintre condițiile impuse de conducerea SPP e cea a păstrării de către lucrător a secretelor despre demnitarul protejat. Liviu Dragnea, despre care se presupune că știe el ce știe, ne-a atras atenția luni seara, la România Tv, că SPP are în frunte pe Lucian Pahonțu din 2005, cel mai longeviv șef de instituție de forță din România, dacă ne gîndim că l-a întrecut și pe Florian Coldea. Numai că Florian Coldea era doar prim adjunct și, așa cum s-a văzut după venirea lui Eduard Hellvig în fruntea SRI, supus minimului control politic din partea altcuiva. Lucian Pahonțu e șef absolut al instituției din 2005, fără a da socoteală nimănui altcuiva decît președintelui. Ar fi fost normal ca Lucian Pahonțu să plece din funcție o dată cu venirea lui Klaus Iohannis.

N-a făcut-o. Nu i-a cerut să plece nici Klaus Iohannis. De ce? Foarte simplu.

Dacă și-a putut permite să se amestece în viața unui partid, desigur, îndeplinind treburile murdare ale lui Klaus Iohannis, ce l-ar opri să folosească SPP ca principal Serviciu secret care-i pune președintelui la dispoziție informații despre toate secretele adversarilor politici?

Mai întîi prin Serviciul secret pe care și l-a trîntit SPP, apoi prin informațiile aduse de lucrătorii SPP.

Cînd mă întrebam cum dracu e să ai lîngă tine un străin sau o străină care să știe cum și cu cine te întîlnești, ba chiar și discuțiile la telefon cu nevasta, cu copiii, nu-mi dădeam seama cum ar fi dacă străinul sau străina ar raporta seara șefului SPP ce-ai făcut, cu cine te-ai întîlnit și unde te-ai întîlnit, ce telefoane ai dat și ai primit și de cîte te-ai dus și cît ai stat la WC.

Dezvăluirea lui Liviu Dragnea mi-a atras atenția asupra uriașului pericol pentru statul de drept, pentru democrație, întruchipat de SPP-ul condus de Lucian Pahonțu, una dintre instituțiile de forță ale Statului Paralel.

Pentru că SPP e oficina de spionaj a lui Klaus Iohannis.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog

E război pe timp de pace, se numește Breaking News

Asistăm la un război hibrid între marile puteri pentru controlul informației. Breaking News de zeci de ori pe zi, like, share și viral sunt termenii cu care ne-am învățat să trăim.



Acest bombardament mediatic ne afectează mai mult decât credem. Suntem forțați să gândim in paradigma celor care lansează informația și pentru că informațiile se schimbă rapid nu avem timpul să trecem tot prin filtrul gândirii. Citim prea des site-urile de știri, stăm prea mult conectati la Facebook, ascultăm prea mult televizorul în fundal și pierdem esențialul.

Cum e cu manipularea?

  • Rusia a folosit 150.000 de conturi de Twitter ca să influențeze Brexit[1].
  • Sean Parker, președinte-fondator al Facebook: ”Exploatăm o vulnerabilitate în psihologia umană. Dumnezeu știe ce le facem creierelor copiilor noștri”[2].
  • Twitter oprește difuzarea conținuturilor sponsorizate de Russia Today și Sputnik[3].
  • Peste 270 de milioane de conturi de Facebook ar putea fi false[4].
  • Șeful Apple este de părere că rețelele sociale sunt folosite pentru manipulare și învrăjbire[5].
  • Palestinian arestat pentru că a postat ‘Bună dimineața’ pe Facebook[6].
  • Freedom House: ”Din ce în ce mai multe guverne folosesc tehnici de manipulare pe rețelele sociale”[7].

Aceste știri au fost cele mai relevante din ultimele zile în ceea ce privește informația. Aflăm din surse sigure că guvernele se folosesc de social media pentru a manipula mase de oameni, trebuie să fim naivi să credem că statele fac asta doar împotriva altor state. Este evident că fiecare guvern încearcă, într-un fel sau altul, să-și manipuleze și proprii cetățeni.

Din punctul acesta de vedere, România este cel mai greu încercată. Doar la noi sunt posibile proteste pe teme abstracte. Doar la noi se nasc vedete revoluționare care odată ce-și fac treaba pică într-un con de umbră de unde nu se mai ridică niciodată. Doar la noi se prezintă anticorupția ca salvare națională. Doar la noi lumea nu iese în stradă când se dărâmă spitale dar iese să salveze ”Delta Văcărești”.

Toate aceste anomalii se întâmplă din cauza dezinformărilor. Se crează rapid două tabere, unii pro, alții contra și așa începe războiul. Apar idei, apar lideri, iar populația e atentă și se poziționează. În tot acest timp, undeva, ceva, se fură.

[1] http://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/rusia-a-folosit-150-000-de-conturi-de-twitter-ca-sa-influenteze-brexit-829363

[2] http://economie.hotnews.ro/stiri-it-22105027-video-sean-parker-presedinte-fondator-facebook-exploatam-vulnerabilitate-psihologia-umana-dumnezeu-stie-face-creierelor-copiilor-nostri.htm

[3] https://www.agerpres.ro/externe/2017/10/26/twitter-opreste-difuzarea-continuturilor-sponsorizate-de-russia-today-si-sputnik-21-59-11

[4] https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/it-c/peste-270-de-milioane-de-conturi-de-facebook-ar-putea-fi-false-17369827

[5] https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/it-c/seful-apple-este-de-parere-ca-retele-sociale-sunt-folosite-pentru-manipulare-si-invrajbire-17363908

[6] http://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/palestinian-arestat-pentru-ca-a-postat-buna-dimineata-pe-facebook-815320

[7] https://www.agerpres.ro/externe/2017/11/14/freedom-house-din-ce-in-ce-mai-multe-guverne-folosesc-tehnici-de-manipulare-pe-retelele-sociale-09-53-36

Autor: Alexandru David

Constantin Gheorghe: ”Guvernul este țapul ispășitor, ținta tuturor nemulțumirilor românilor”

Una peste alta, suntem în capitalism, deși nu s-ar zice. Teoretic, prețurile se formează pe piața liberă. Putem vorbi de prețuri dirijate? În afară de prețul gazului obținut din surse interne, și nici ăla în totalitate, nu. Doar ce-am trecut monopolurile statului în mâinile privaților.


De ce trebuie blamat statul pentru ”scumpiri”? Doar niște idioți cu spume pot crede că o creștere cu câțiva bani a litrului de benzină/motorină poate declanșa avalanșa scumpirilor. Ce treabă are asta cu ROBOR ul, spre pildă? Ce treabă are deficitul de cont extern cu ROBOR ul? De ce e vinovat Guvernul pentru că se importă mai mult, pentru că se consumă mai mult, și pentru că se produce mai mult cu importuri de completare?

De principiu, cum ar trebui să intervină statul în limitarea deficitului extern? Păi, dacă lăsăm piața să se manifeste, practic în niciun fel. Doar BNR poate face câte ceva, manipulând cursul de schimb. Dacă devalorizează leul, ieftinește exporturile, și scumpește importurile. Dar chiar poate reduce pomenitul deficit? Mă îndoiesc! Rezultatele ar neglijabile. Pentru simplul motiv că deficitul este semnul unei slăbiciuni structurale a economiei românești, mai ales în domeniul bunurilor și serviciilor, producție mult prea mică pentru a satisface nevoile de consum într-o proporție mult mai mare decât acum.

Dacă statul ar interveni, contrar actualelor sale atribuții, nu ar face asta decât într-un singur fel, cel folosit și de Ceaușescu în anii 80 ai secolului 20: interzicerea importurilor unor bunuri și servicii. Pentru că nu poate impune prețuri prohibitive la unele produse. Suntem parte a OMC și membru UE, iar măsurile de impunere a unor prețuri la bunurile importate ar fi considerată măsură protecționistă. Poate interzice importul unor bunuri într-o țară traumatizată și acum de lipsa bananelor în comunism? Glumiți!

A, că avem niște ”organe” de reglementare, independente de guvern, care ar trebui să impună tuturor actorilor economici să joace după reguli, și ele se aliază cu hoții și permit jupuirea portofelelor românilor, da, aici Guvernul poate interveni. Dacă îl lasă hoții de la Bruxelles și ”ambasadele”.

De fapt, în ghiveciul ăsta Guvernul are o singură misiune: să fie ținta tuturor nemulțumirilor. Să aibă românii un țap ispășitor, cineva care poate fi înjurat și scuipat în locul vinovaților. Adică e egal cu zero, ca putere de intervenție. Pentru că ”Jos comunismul!” Sărmană țară de tâmpiți!

Autor: Constantin Gheorghe

Sursa: Constantin Gheorghe

Bogdan Duca: “Despre Vișegrad, UE, CpF și alte daraveri…”

Uniunea Europeană va reuși într-un timp de câțiva ani să convingă Grupul de la Vișegrad să își construiască propria Uniune și să divorțeze de Bruxelles.



Personal, nu pot decât să mă bucur pentru aceste națiuni europene care se vor elibera de delirul ideologic bruxellez. Însă sunt și îngrijorat pentru mine și pentru România.

Este evident că nu există voința politică în țara noastră de a ne prezerva bruma de suveranitate față de Bruxelles. Din contra…

Politicieni români folosesc un ton inacceptabil din punct de vedere democratic atunci când vine vorba de vocile eurosceptice și pro-suveranitate de la noi.

O isterie indusă mediatic, dar având în spate și instituțiile statului, lasă impresia că ideologia ce se numește fără a i se da un conținut: ”valori euro-atlantice”, ar fi o dogmă de nedepășit și orice opoziție față de ea e condamnabilă din oficiu, e atentat la securitatea națională, etc..

Se fabrică ”spioni”, se inventează probleme de securitate, se isterizează mediatic lumea cu liste diverse și fictive de agenți de influență, trădători și agenturi străine.

În același timp, se descurajează implicarea forțelor moderate în demersurile conservatoare și pro-suverane, tocmai pentru a lăsa impresia extremismului inerent al celor care pun în discuție „valorile euro-atlantice”.

Paradoxal e în interesul direct al ”euro-atlanticilor” ca inițiative precum Coaliția pentru Familie să alunece spre ispite naționalist-legionaroide, aceasta fiind cea mai bună strategie de invalidare a ei.

Cum se face? Prin încurajarea tăcerii BOR și a cultelor religioase (ce devin tot mai timide, deși acum ar fi momentul în care implicarea lor, fermă și moderată în același timp, e mai mult decât necesară) și prin subminarea unității susținerii politice.

Pe fondul unei tăceri inacceptabile a moderaților, singurele voci care se aud sunt ale radicalilor. Iar subiectele care ar trebui să fie de actualitate: suveranitatea, protejarea identității, găsirea unui echilibru firesc între lege și voința reală a societății, evitarea transformării justiției în instrument dictatorial, relansarea unei economii românești, etc. , dispar în neant. Toate aceste teme sunt legate mai mult sau mai puțin direct de tema familiei- reacția civică de a respinge ”căsătoriile” homosexuale, o modă impusă evident în numele ”valorilor euro-atlantice”, fiind de fapt primul act civic de redobândire a suveranității din…decembrie 1989.

Amânarea referendumului- care tot se va face, pentru că nu e cale de întors- are tocmai acest scop: al erodării constante a credibilității CpF prin descurajarea moderaților și crearea unui spațiu de afirmare al radicalilor.

Soluția? BOR și celelalte culte să capete curaj. Și odată cu ele, și politicienii de la stânga și de la dreapta care pot înțelege că România e întrun moment istoric aparte: Și că blocajul în ideologia euro-atlantică ne va transforma într-un soi de enclavă pitorească din sud- estul Europei, nu într-o țară europeană.

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Blog