C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Dan Diaconu: ”Până aici, ticălosule!”

O să încep abrupt prin a afirma că nu sunt adept al unirii cu Basarabia. Mai precis, nu acum. Ca să înțelegeți și mai bine cât de tranșant sunt în opinia mea, vă voi spune că dacă mâine s-ar face un referendum pentru unirea cu Basarabia, eu aș vota împotrivă. Nu-s cinic și nici vreun tembel înfierbântat. Îmi place să mă consider un om cu picioarele pe pământ, care preferă o judecată corectă în locul unei acțiuni instinctuale.



Am mai multe motive pentru a mă opune unei uniri cu Basarabia, cele mai importante ținând de modificarea structurii etnice de-acolo – operată de către Stalin – dar și a concepțiilor românilor de-acolo care, după o intensă propagandă întinsă pe patruzeci de ani, n-au cum să vadă unirea cu țara ca pe o opțiune viabilă. În aceste condiții, unirea Basarabiei cu România ar avea toate șansele să se constituie într-un dezastru pentru țară, aducând după sine grave probleme care ne-ar putea fi fatale.

Acestea fiind spuse, o să trec direct la dandanaua oligofrenului național. Mie, așa antiunionist de moment cum sunt, nu mi-a trecut niciodată prin cap că am avea de-a face cu două popoare. Sau cu două națiuni, cu două limbi, cu două orice. E un tembelism fără margini. Orice om care are toți boii acasă știe că atât în stânga cât și în dreapta Prutului e vorba de același popor care vorbește aceeași limbă și care trăiește pe același pământ al aceleiași țări. Când cele trei provincii istorice se aflau sub stăpâniri diferite – și asta, din nefericire, s-a tot întâmplat în istoria noastră – aveam de-a face cu un singur popor, atât de unitar încât nicio tentativă de asimilare nu a reușit.

Spune Vlahuță atât de frumos: „Am fost trăit, pe vremuri, în graniți mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, paloșele sclipitoare ale Voievozilor noștri și peste Carpați și peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins- noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi și-a trebuit- ca sa putem trăi- să ne mai strângem tara, și de la miazănoapte și de la răsărit.” Asta însă n-a însemnat nicipodată că cei rămași în afara granițelor vremelnice n-ar fi tot „ai noștri”.

Așadar, ca politician al României, nu poți avea la nivel oficial decât o singură opinie, anume cea normală: există un singur popor român având o singură țară. Chiar dacă poate părea paradoxal, asta nu implică nicio revendicare teritorială. Pot accepta că istoria ne-a jucat un renghi, pot semna tratate de pace în care să nu revendic teritorii însă niciodată nu-mi poate fi permis să pronunț „două popoare” pentru că așa ceva nu există, fiind o invenție a propagandei sovietice. La fel ca și acea aberantă „demonstrație” conform căreia româna se trage din rusă.

Să auzi însă de la președintele țării exprimarea „cele două popoare” atunci când e interpelat despre unirea Basarabiei cu România e mai mult decât o simplă prostie și, din punctul meu de vedere, se înscrie în categoria infracțiunilor de înaltă trădare. Însă, celor care acum sunt înfierbântați, le voi spune că nu le înțeleg înfierbântarea. Nu suntem la prima infracțiune de înaltă trădare comisă de către Plăvan. Mai țineți minte vizita prietenească din Ucraina în care n-a deschis subiectul drepturilor minorității române de-acolo și, mai mult, n-a vrut să se întâlnească cu reprezentanții românilor? Aia ce-a fost, oare nu tot înaltă trădare?

Cred că ar trebui să tăiem o dată pentru totdeauna coada câinelui și să ne recăpătăm cel puțin demnitatea. Oficial România e obligată să-și protejeze poporul indiferent unde se află. Din poporul român fac parte cetățenii români ai Republicii Moldova, mult prea asupriții români din Ucraina, cei din Banatul Sârbesc, dar și multitudinea de români care se află prin Italia, Spania, Germania, Canada, SUA s.a.m.d. Poporul român este unul și indivizibil. Afirmarea apăsată a unicității sale, indiferent de contextul istoric, ține de demnitatea noastră și cred că a venit timpul să redevenim demni.

De-aceea, în ciuda faptului că acum sunt împotriva unirii Basarabiei cu România, consider că molusca incompetentă din capul statului trebuie aruncată cât mai repede la groapa de gunoi a istoriei. Orice poate fi subiect de negociere. Însă poporul, familia și propria identitate niciodată! De-aceea cred că trebuie făcut cât mai repede ceva, în sensul eliminării cât mai rapide a inutilului. Acest trădător e o pată, o flegmă pe obrazul țării, iar situația jenantă în care ne aflăm trebuie rezolvată cât mai rapid.

Și, pentru a fi și mai clar înțeles, afirm, de asemenea, că toți cei care ignoră această stare de fapt se fac la fel de vinovați de înaltă trădare întrucât devin complici cu inutilul oligofren. E timpul să facem o listă a trădării și să încercăm să-i eliminăm cât mai rapid pe acești imbecili de pe scena politică pentru a nu ne mai influența negativ viețile.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Rânduri către hipsterul de stradă: ”Vei căuta resurse lăuntrice, ca să-ţi poţi depăşi dezamăgirea şi regretele, dar va fi târziu!”

SCRISOARE DESCHISĂ ȘI REDESCHISĂ…


Hipstere din stradă, ți-am scris și anul trecut, pe vremea asta, niște rânduri. Și în urmă cu doi ani. Și în urmă cu trei. În bună parte, cele scrise atunci sunt actuale și azi. Te-a durut în fund de vorbele mele. Nu sunt de-al tău, puțin îți pasă ție de mine și de zicerile mele. Știu, dar eu insist, chiar dacă tu vei clama imperial că doar boul e consecvent.

Hipstere, să nu crezi cumva că, dacă te-ai coalizat într-un mainstream exclusivist cu alţi indivizi de teapa ta, şi din colectivul ăsta fals-superior mă sfidezi pe mine, cetăţeanul civil care nu te însoţesc (pentru că nu te aprob), mă sperii. Să nu crezi că fac pe mine de frică pentru că tu te manifeşti împotriva mea cu funk-pop-ul încă în urechi şi cu cauza ta pretins-rebelă în dinţi. Ştiu, mă poţi doborî, mă poţi chiar răni, că tu eşti tânăr, frumos şi puternic, şi – o, da! – liber să mă dobori şi chiar să mă răneşti, iar capacitatea ta fizică e intactă. Poate să-mi fie frică de violenţa provocată de exhibarea gregară, fie şi pentru că violenţa e o formă a nebuniei, dar când ziceam că nu mi-e teamă, o făceam din postura omului trecut prin viaţă şi printre furcile ei caudine.

Hipstere din stradă, nu-mi veni mie cu societatea civilă şi cu alte glume proaste de genul ăsta, că nu te cred. Te-aş crede dacă ai fi cu-adevărat imparţial în judecarea vinilor şi a culpelor tuturor anilor de după 1989, şi dacă nu ai face liste cu „cei buni” şi cu „cei răi” funcţie de umorile tale şi de trend-ul dat de teribilismul online. Dacă nu ai crede că tinereţea ta – atât, tinereţea ta – îţi dă dreptul să faci şi să desfaci în ţara asta, fără asentimentul altor categorii sociale. Dacă nu ai crede că tu eşti deşteptul pământului şi alţii, restul populaţiei, sunt proşti făcuţi grămadă. Dacă nu ai fi un narcisist, adică. Te-aş credita că eşti exponentul societăţii civile dacă, în cei zece ani de domnie a lui Băsescu nu ai fi dovedit că simpatizezi cu regimul creat de el, şi dacă acum nu ai face proba că ai schimbat pe dracul cu tac’su, doar pentru că sistemul urmează, nestingherit, aceeași linie. Cum nu-mi curge scuipatul din gură fără să știu, susținerile tale fățișe îmi dau impresia că şi tu, hipsterule din stradă, ai convingeri politice. Că nu eşti atât de ingenuu la nivel social pe cât vrei să pari, ba, mai mult, că tot ce faci e să-ţi impui propriile convingeri, strivindu-le pe ale mele. Dar nu la urna de vot, cum e firesc într-un spaţiu democratic, ci prin constrângere.

Aş miza pe presupusele tale bune-intenţii, hipstere din stradă, dacă – la momentul potrivit – ai fi pomenit, măcar o dată, numele cetăţencelor Mariana Rarinca și Nela Secară, şi ai fi denotat, în cazul dumnealor, fie şi o fărâmă de compasiune faţă de privarea abuzivă de libertate de care au avut parte. Aş fi mult mai atent la demersurile stradale, dacă nu ai ridica în slăvi, de acolo, instituţiile de forţă din cadrul sistemului creat de Băsescu și, iată, preluat la cheie de Johannis, şi dacă șefilor acestora nu le-ai face o apologie greţoasă! Ce să înţeleg din atitudinea asta, hipstere din stradă? Că ai remodelat toate temele regimului băsist, şi acum ai găsit prilejul şi modalitatea de a ni le băga din nou pe gât? De a ni le îndesa pe gâtlej, conform preceptului popular „vrei, nu vrei, bea agheasmă, Matei’’? Păi, atunci, asta nu înseamnă altceva decât să fii tânăr crescut şi educat în cei 10 ani de băsism, de către părinţi iubitori de băsism şi de băseală. Că, vorba aceea, aşchia nu sare departe de trunchi.

Hipstere din stradă, nu cred nici cât negru sub unghie în echidistanţa ta. Şi nici în progresivismul deşanţat pe care-l propagi atât de vocal. Cu-atât mai puţin în modernismul sfruntător cu care te baţi în pieptul înveşmântat ,,vintage’’. Am dreptul să mă îndoiesc că, într-o viitoare republică hipsteristă, eu şi alţii ca mine ne-am putea duce bătrâneţile şi bolile într-un cadru al umanităţii şi al empatiei sociale. Mă degrabă întrezăresc stânca tarpeiană cu care ne vei cadorisi.

În România ta, hipstere din stradă – pe care înţeleg că ţi-o iei înapoi ori de câte ori ți se năzare – mă tem că ideile nu se vor impune prin valoarea lor şi prin forţa argumentelor, ci prin prin acte cinice şi prin decizii sfidătoare. În România ta, experienţele şi practicile sociale vor lipsi cu desăvârşire, pentru că – la câtă vigoare şi poftă de trai pe vătrai și viaţă în desfrâu emani – ele îţi vor puţi. În România ta, nimeni nu va mai fi preocupat de regenerarea virtuţilor civice, pentru că nimănui nu-i va mai păsa de aproapele său. Dacă va pomeni cineva, în România ta, de rolul social al cetăţeanului, de latura lui umană, de profilul etic, de spiritul de colaborare şi de devotamentul participativ, tu şi ceilalţi asemenea ţie, voi, noii propovăduitori ai capitalismului sălbatic şi ai neo-liberalismului de junglă, îi veţi închide gura fără menajamente. Veţi spune că doar aşa pot fi puşi cu botul pe labe comuniştii. Binefacerile şi actele caritabile vor deveni, în România ta, doar poveşti de adormit copiii, iar milostenia şi îngăduinţa rar vor mai face casă bună cu membrii societăţii.

Dramul de recunoştinţă, fărâma de gratitudine vor dispărea din peisajul vieţii sociale, pentru că România ta, în grandomania ei hipsterească, nu va avea nimic în comun cu compătimirea, cu buna-înţelegere, cu generozitatea. În România ta, vrajba şi dezbinarea vor fi caracteristicile de bază, iar nemernicia şi egoismul vor face legea.

Va veni, poate, într-o zi, într-un târziu, clipa în care tu, hipsterul de acum de pe stradă, vei conştientiza că fără repere şi valori morale e greu de convieţuit. Că, la maturitatea deplină, stilul acesta contrafăcut de viaţă nu-ţi va aduce bucurii şi linişte sufletească şi că insolenţa teribilistică de-acum te va marca peste nişte ani, peste nişte decenii. Vei dori, atunci, să repui toate aceste coordonate existenţiale în drepturile lor fireşti, să ai parte, tu şi copiii tăi, de forme concrete de relaţionare interumană, într-un ansamblu social liber consimţit. Dar îţi va fi foarte, foarte greu. Vei căuta resurse lăuntrice, ca să-ţi poţi depăşi dezamăgirea şi regretele, dar va fi târziu. Vei fi un om bătrân, înconjurat de lupi tineri şi hămesiţi care îţi vor hlizi în faţă, spunându-ţi că sunt frumoşi şi liberi. Vei fi un om bătrân şi nu vei avea alături decât conştiinţa ta vinovată…

Autor: Florin Matei

Sursa: Justițiarul

ÎNTOARCEREA ACASĂ

Alungați de un dezastru sau ademeniți de-o promisiune, românii își abandonează țara ca pe-o navă în naufragiu. Și frecvența abandonului e uluitoare: un român la trei minute, un medic român la șase ore, șase sute de români pe zi părăsesc România. În jur de cinci milioane de români s-au stabilit deja în statele Uniunii Europene fără intenția de-a se mai întoarce. Ne putem lăuda azi cu cea mai numeroasă diaspora din Uniunea Europeană, după Marea Britanie, Polonia și Germania, în condițiile în care aceste țări au o populație de câteva ori mai mare decât a României.


Și încă un fapt uluitor: ocupăm locul doi în lume la migrație, potrivit unei statistici ONU, după Siria – care se află de șapte ani într-un război pustiitor. Se vorbește și de un exod al creierelor românești. La începutul lui 2018, România ocupa penultimul loc din Uniunea Europeană la numărul de medici pe cap de locuitor, deoarece peste 15.700 de medici români și alte câteva zeci de mii de cercetători din domeniul medical au ales să părăsească țara. Aproximativ 30.000 dintre IT-iștii noștri lucrează în străinătate, chiar și pe salarii egale cu cele din România. Și exemplele pot continua.

Ce cataclism ne-a devastat într-atât, oare, încât să lăsăm totul în urmă? Ce balaur ne fugărește și ne închide toate căile de întoarcere acasă – mai ales pe cele lăuntrice? Românii, în istorie, de câte ori nu au trecut prin dezastre, de câte ori nu și-au distrus cu mâna lor căminele pentru a pustii pământul în calea dușmanilor, cu nădejdea că se vor întoarce și o vor lua de la capăt? Acum, de ce plecăm?

Ce ne lipsește?

Suntem înclinați să credem că lipsa unei perspective economice e principalul „balaur”. Se tot vehiculează că românii vor „locuri de muncă plătite ca în Germania”, că în România „nu-ți poți face un viitor”, că e prea multă mizerie, lipsă de civilizație și de organizare, domnește corupția, incultura, hoția și birocrația. Asta e ceea ce dorim? Ce ne lipsește, de fapt?

Statisticile arată însă că românii care emigrează în ultimii ani au în țară „locuri de muncă bine plătite, o situație profesională bună și stabilă, sunt oameni din clasa de mijloc, cu venituri de peste 2.000 de euro pe lună, au casă și mașină și își permit cel puțin un concediu pe an în străinătate. Sunt cei mai activi oameni din România, la apogeul carierei, independenți economic și politic, curajoși şi inovatori, cei care ar putea produce o schimbare reală în România. Şi totuși, acestor oameni le lipsește ceva”1. Nu se simt respectați, nu se simt sprijiniți, și au obosit să se lupte cu marele balaur al administrației de stat.

Și mai este și deprimarea asta generalizată – un alt balaur. România a ajuns să se situeze pe primele locuri la depresie în lume, potrivit unei evaluări din 2017 a Organizației Mondiale a Sănătății. Sunt oameni care au plecat pentru că au obosit să mai vadă în jur chipuri posomorâte, pe care s-a întipărit lehamitea cronicizată. Tânjesc după un zâmbet, după un minim gest de curtoazie, după o urmă de viață… E prea mult gri, prea puțină culoare, prea puține flori la ferestre.

Când milioane de oameni au depopulat un tărâm pitoresc, bogat și frumos, pare bizar. De ce? Ce îi face pe români să ardă de dor, dar să nu se mai întoarcă acasă?”, se întreabă, la rândul ei, Gianina Corondan, într-un articol intitulat Emigrare? Nu e de mirare 2Și tot ea dă un răspuns revelator: „Lipsa sensului, strâmbătatea din țară”. Într-adevăr, de-acasă nu pleci cu ușurință, oricâte visuri te-ar bântui sau oricâte strâmbătăți te-ar clătina; nu-ți lași în urmă părinții, bunicii, prietenii, căci durerea dezrădăcinării e cu mult mai mare decât atracția oricărui vis. De-acasă pleci când nu mai există, de fapt, acasă, când dezrădăcinarea lăuntrică a avut loc deja, când legăturile s-au frânt în inimă – acolo unde a avut loc mai întâi dezastrul.

American dream”

Și, din fața atâtor temeri, batem pasul înapoi și ne retragem spre alte zări, acolo unde nădăjduim să nu existe nici un balaur. Dar suntem naivi, neștiind că ei iau chipuri felurite, în funcție de fiecare spațiu și mediu. Astfel, rătăcim din Italia în Marea Britanie și, de acolo, în Lumea Nouă, sau poate chiar către Țara Soarelui Răsare, către un tărâm al fericirii și libertății desăvârșite, în „țara unde curge lapte și miere” Deuteronom 11:9. Dar suntem naivi, crezând că civilizația și confortul vor putea vreodată să substituie dragostea și să ne creeze alte rădăcini, să ne ofere un alt Pământ al Făgăduinței – atât de aproape, dar niciodată tangibil, asemenea luminii verzui care îl anima pe Marele Gatsby al lui Fitzgerald – o ipostază beletristică a visului american împlinit: „Gatsby crezuse până la capăt în luminița aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în fața noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanță are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde brațele mai departe… Și tot așa, până într-o dimineață… Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare…”.

Fata Morgana care ne joacă necontenit feste – sau, mai degrabă, o nostalgie a paradisului orientată greșit, în căutarea căruia am pornit cu o hartă falsă, pusă la dispoziție de fabrica de vise de la Hollywood. Pământului Făgăduinței i s-a substituit „visul american”, pentru care mulți și-au părăsit casele, familiile, locurile natale, țara, sau, dimpotrivă, și-au propus să-și adapteze realitatea autohtonă la visul de silicon, victime ale unui miraj ce ne poartă într-un deșert fără sfârșit, în care nu există nici un Moise care să ne călăuzească, nu suntem hrăniți cu mană și nici stâncile nu izvorăsc apă. Un deșert dincolo de care nu există nici un Pământ al Făgăduinței. Ci doar un alt deșert.

Un deșert care poate fi numit foarte bine „Berlin” sau „Paris” sau „New-York” – sau orice alt megalopolis al mapamondului, acolo unde viața este deconectată de la ciclurile firești și integrată în ritmuri construite de tehnologie, ritmuri artificiale, născute de utopia autonomiei absolute a omului. Într-un astfel de deșert știm să folosim mașinile, dar nu mai știm să folosim lumea creată. O fotografiem, o filmăm, o prezentăm în expoziții, dar nu mai trăim în ea. Nu mai știm că pâinea și vinul sunt produsul vieții și al sudorii unui an întreg, cu patru anotimpuri, cu însămânțare, creștere, rodire, cu grijă legată de secete și ploi; cu osteneala dospirii, frământării și coacerii. Pâinea noastră este antiseptic ambalată în celofan, expusă în vitrine de sticlă, lângă conserve și cuburi de supă. La adăpostul tehnologiei, am ajuns să ne protejăm de viața însăși ca de o molimă. Sau, mai degrabă, să ne exilăm în afara ei.

Unde suntem acasă?

Și, când ajungem într-un sfârșit să vedem deșertul din „visul american”, căutăm cu înfrigurare să găsim calea de întoarcere acasă, după ce ne-am perindat, ca un alt Gulliver, prin lumi prea mari sau prea mici pentru măsurile noastre. Care este însăcasa noastră? Unde suntem cu adevărat acasă?

Acasă e acel tărâm unde alergi prin lanurile coapte de grâu, e casa unde bunica frământă pâinea cu mâinile ei mari și ți-o așază coaptă pe ștergarul țesut de ea.Acasă e locul unde ești iubit necondiționat, unde poți fi tu însuți fără nici o disimulare, unde împărtășești aceeași identitate cu ai tăi. Acasă e casa pe care ai zidit-o cu mâinile tale pentru cei iubiți ai tăi, casa în care ți s-au născut și ți-au crescut copiii. Grădina în care singur ți-ai sădit copacii și le culegi roadele. Acasă e curtea mănăstirii unde te întâmpină Bătrânul duhovnic și te binecuvântează, spunându-ți: „Fata moșului!”.

Dar toate aceste acasă ne pot fi devastate și răpite de istorii ostile. Cu siguranță însă trebuie să existe acel acasă pe care nu ți-l poate răpi nimeni, acel acasă ce stă doar în puterea ta să-l zidești și să-l păzești – sălașul sufletului, în care, după ce vom deschide ușa și vom arunca ruinele egoismului, se va putea întoarce Dumnezeu din exilul în care noi înșine L-am alungat. „Și Tatăl meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face sălaș la el” Ioan 14:23. Și, când El va fi cu noi acasă, în acest sălaș al inimii, vom avea puterea să ne întoarcem din propriul exil interior sau exterior, înfruntând toți balaurii deprimării, dezorganizării, nepăsării, sărăciei, fricii de a ne rata cariera rămânând acasă… Și negreșit îi vom birui.

Autor: Tatiana Petrache

Foto: © Mihai Andrei

Referințe:

1 https://adevarul.ro/news/societate/de-pleaca-romanii-tara-2018–1_5a7216f7df52022f750b973a/index.html

2 https://paginiromanesti.ca/2018/04/29/emigrare-mirare/

Sursa: Familia Ortodoxă

Denise Rifai. Interzis sub 18 ani

„Bomba zilei in presa din Romania. Denise Rifai intra pe tronsonul lui Rares Bogdan si incepe o emisiune noua la Realitatea TV.” Nu stiu cine si ce a visat noaptea de a ajuns la concluzia ca asta ar fi bomba zilei. Daca asta ar fi bomba, faptul ca Denise Rifai inca mai crede ca e jurnalist ce ar fi? Zice-se ca emisiunea s-ar numi „Legile Puterii”. Titlu mort. Presimt ca va fi o emisiune la fel de proasta ca si „Jocuri de putere”, pentru ca duduia Rifai nu a depasit faza intrebarilor cretine adresate interlocutorilor si nici a momentelor artistice cu istericale studiate. Sau te pomenesti ca abia atunci e naturala?



Ce ar putea aduce nou in peisajul talk-show-urilor emisiunea asta? Cred ca nimic, pentru ca Denise Rifai nu face talk-show-uri. Nu stie. Ii trebuie luni intregi de vazut si rumegat continuu emisiunile lui Jay Leno pentru a intelege. La ea, cand intervine discursul, dispare spectacolul. Si cand dispare spectacolul, se duce dracului emisiunea.

Sa iubim Romania pana in fata casei

Ma astept ca la prima editie sa-l aiba invitat chiar pe Rares Bogdan, pe care sa il intrebe de ce a intrat in politica. Baietica asta tocmai ii aburise pe toti ca menirea lui este sa faca presa, cand, dintr-odata, a spalat putina si a devenit liberal. Acum, fie vorba intre noi, daca va face politica dupa cum a facut si presa, presa video mai ales, partidul lui Ludovic Orban se va duce repede in cap. Imi si imaginez primul interviu dat de Rares Bogdan, Denisei Rifai, de pe pozitia de europarlamentar. De ce neaparat liberal, intreaba Denise?

Pentru ca acolo era singurul loc liber si, mai mult, mi-a spus Iohannis sa nu ma inhaitez cu oricine, daca vreau sa ajung prim-ministru, raspunde Bogdan. Chiar vrei sa ajungi premier, continua ea? Da, jocurile sunt aranjate, dar mi-au spus consilierii de la Cotroceni ca, intr-o prima faza, sa nu recunosc, zice europarlamentarul de Manastur. Ai lucrat cu specialisti de la Cotroceni, duce Rifai dialogul mai departe? Da, numai eu am lucrat cu ei, zice Bogdan, pentru ca ei nu puteau lucra cu mine. Nu intelegeau de ce tot timpul strigam „si nu uitati sa iubiti Romania”. Si chiar o iubesti, insista moderatoarea? Da, mult, exact cat sa-mi inchei emisiunea cu lozinca asta, zice el. Si-n rest, intreaba Denise? In rest eram acasa, in afara programului, nu ma mai interesa, devine Rares Bogdan brusc sincer.

Fara patratelul de avertisment

Cozmin Gusa, patronul Realitatii TV, pare a fi intrat intr-o criza de imaginatie. In primul rand, emisiunea putea avea alt titlu. Uite, de exemplu ii putea spune „Legile Denisei”, caci neprihanita Rifai este sinonima cu „Puterea”. Are puterea de a distruge orice dialog inceput decent. Are puterea de a scoate din minti pe oricine ii sta in cale cand isi incepe recitalul la mitraliera. Are puterea de a declansa alarmele de la masinile vecinilor, daca dai televizorul mai tare. Si mai are si puterea de a se contrazice pe sine, cand vede ca interlocutorul cedeaza si nu mai are cu cine vorbi. Pai ea la cine sa mai urle? La atatea aptitudini si demonstratii de putere, veti spune, probabil, ca mai nimerit ar fi fost ca emisiunea sa fie botezata altfel. De exemplu, „Puterea Denisiei”.

M-am gandit si eu la asta, dar nu merge. Si asta pentru ca, in fata televiziunii, Denise Rifai nu are nicio putere. Nici nu ar avea cum, pentru ca pictorul a uitat s-o bage in seama in tabloul asta. Chiar si pentru ziaristi cu experienta, televiziunea ramane o limba straina. Nu oricine poate face fata dialogului cu invitatii, urmarindu-i si creand punctul culminant, in timp ce regia de emisie ii da intruna indicatii sau anuntandu-i publicitatea. Iar daca vrei sa faci un talk-show adevarat, partea de show trebuie sa fie bine definita. Daca nu te tine putirinta, chemi invitatii, te faci ca ai o tema de discutii, iar tu o tii pe-a ta, cu prevenirea cutremurelor sau curatarea sinelor de tramvai. Sau declami din „Puiul”, a lui Bratescu-Voinesti. De preferat ultimul paragraf, unde varsa lacrimi boborul de sensibilosi. Echivalentul lui „Si nu uitati sa iubiti Romania”, pentru patriotii care cred ca pe Rares Bogdan il interesa chestia asta. Sau „Si nu uitati s-o iubiti pe Rifai”, pentru cei care, in loc de filme XXX, prefera productiile desuete ale Realitatii TV. Fara clasicul avertisment ca imaginile va pot afecta intelectual.

Autor: Valentin Boeru

Sursa: National.ro

 

VVV, ”number one”-ul lui Cioloș

Și Dacian Cioloș are un stâlp politic. Cu un background asemănător. Născut tot din jarul încă viu al fostei Securități. Și numele său este Vlad Vasile Voiculescu. Fost ministru al Sănătății în ’Guvernul său’. Să punem în cele ce urmează o mică piedică în calea uitării. Cu atât mai mult cu cât memoria internetului nu iartă. Cine este VVV?



Ar fi suficient să îl citez pentru început pe cel mai mare arheolog al presei de investigații, Bogdan Tiberiu Iacob, care face o paralelă inspirată între diverși politicieni tineri și trecutul lor obscur. Între alții, îl citează și pe Vlad Vasile Voiculescu, care a recunoscut deschis că militează pentru aducerea oamenilor noi în politică, în ciuda faptului că provine dintr-o familie cu grade foarte înalte în vechea Securitate.

De fapt un unchi al său a fost nici mai mult nici mai puțin decât șeful Direcției de informații externe de la Viena, loc în care VVV și-a făcut studiile și rampă de lansare a acestuia în marea politică de la București. Alături de Dacian Cioloș, care, înainte de a deveni președinte al organizației de tineret Vatra Românească, ca militar în termen, a făcut de pază la ușa dizidentei anticomuniste Doina Cornea, care avea interdicție de a-și părăsi locuința și de lua contact cu ziariștii străini. O fi făcut Cioloș armata la infanterie? Din câte știm, asemenea sarcini nu primeau decât militarii din Securitate sau miliție.

Să revenim însă la VVV. Am aflat recent un detaliu absolut scandalos, despre care presa nu a aflat încă nimic. Și probabil de aceea nici nu a apărut vreo dezvăluire în acest sens. În anul în care, venit din senin, la scurt timp după ce Cioloș a dat-o în bară cu un anume Andrei Baciu, care s-a dovedit că nu are studii, VVV a fost propulsat ministru al Sănătății, el a făcut o listă neagră cu circa 100 de unități spitalicești, care urmau să fie desființate. Pentru că „Guvernul său”, al lui Klaus Iohannis, așa înțelegea și nu altfel să reformeze domeniul Sănătății. Scandalos, dar printre aceste unități spitalicești pe poziția numărul doi era Institutul Național de Geriatrie și Gerontologie Ana Aslan. Și aici intervine un element de-a dreptul exploziv din biografia recentă a celui mai de nădejde partener al lui Dacian Cioloș.

De ce voia să lichideze ministrul Sănătății Vlad Vasile Voiculescu acest institut, înființat în 1952, primul de profil de pe glob, faimos pe întreg mapamondul, în care s-au tratat zeci de mii de persoane, între care 30 de șefi de stat și sute și sute de somități? Ce a fost în capul lui VVV? Am aflat: 33 de hectare de pădure, numai bune pentru o mare investiție imobiliară. Și, în plus, apele termale din subsolul acestui paradis din nordul Capitalei. Simplu și eficient. Dacă Guvernul Cioloș nu ar fi căzut, dacă acest domn Vlad Vasile Voiculescu ar mai fi fost puțin timp la cârma Ministerului Sănătății, institutul Ana Aslan ar fi dispărut pentru totdeauna.

Din aceast persectivă, nu este deloc exagerată afirmația că României i-a trecut un glonț pe la tâmplă. Iar astăzi, din câte sunt informat, institutul se relansează. Se modernizează. Își revine din ce în ce mai accelerat din starea de decădere în care s-a aflat după decembrie 1989. Generată de aceleași cauze. Abia pe la mijlocul anilor 90, Justiția a anulat un act fas de proprietate cu ajutorul căruia alți întreprinzători imobiliari încercau să facă ceea ce a încercat dintr-o funcție publică noua stea politică a lui Cioloș, acest domn Vlad Vasile Voiculescu.

E bine să avem oameni noi în politcă. Dar nu este deloc bine ca acești oameni noi să fie mai rapaci, mai corupți decât cei vechi. Și da, corupții nu au ce căuta în viața publică. Numai că acest VVV formal nu este nici penal și nici corupt. Pentru că nimeni nu s-a ocupat până azi de dedesubturile acestei crime eșuate dintr-o pură întâmplare.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Dan Diaconu: “În spatele unor accidente”

Nu pot să nu mă uit spre dezastrul numit Boeing 737 Max fără să constat ceea ce toată lumea vorbește, anume că a fost alungit aberant și că n-ar fi trebuit să apară. E simplu să vorbim acum, la spartul târgului, despre toate aceste probleme. Dezastrele deja s-au produs, astfel încât acum nu putem decât să constatăm și să inventariem.



În mod normal, Boeing ar trebui să reia totul de la zero și să proiecteze o aeronavă comercială adaptată vremurilor de azi. Poate vă întrebați de ce n-a făcut-o până acum. Răspunsul e de-a dreptul banal: din rațiuni economice. De ce să investești bani în cercetare în condițiile în care ai deja un design perfect funcțional care, în timp, și-a dovedit fiabilitatea și siguranța. Este tipul de judecată considerată „sănătoasă” în zilele noastre.

În acest mod „sănătos” de a gândi ar trebui să căutăm toate problemele Occidentului în general și ale SUA în special. Fuga nebună strict după profit, pe fondul superficializării tuturor factorilor de decizie, sunt pietrele de moară legate de gâtlejul sleit al unei economii care abia se mai mișcă. Va avea oare Boeing puterea să reia totul de la zero?

Poate ar trebui să ne uităm în ograda principalilor lor concurenți, Airbus. Nici acolo lucrurile nu sunt tocmai verzi. Airbus A380 e mai degrabă un eșec, o construcție megalitică a prezentului pentru care interesul a fost manifestat doar în segmentele marginale ale pieței. Chiar dacă avionul reprezintă un succes al tehnicii, fiind proiectat de la zero cu scopul precis de a satisface cererile din ce în ce mai mari de transport, mie personal mi se pare un eșec comercial. Un eșec de care e responsabil, în special, „peticitul” 737 Max.

Există însă un jucător pe care nu-l vede nimeni întrucât toți ochii sunt ațintiți la lupta dintre Airbus și Boeing. Se numește Comac C919 și primul său zbor comercial este programat în 2021. Este proiectat de la zero, a fost supus unor teste intense și este rezultatul unui program strategic demarat în 2008 de autoritățile chineze. Pe moment, Comac C919 are comenzile asigurate de liniile aeriene chineze.

De ce-l aduc în atenție e limpede pentru oricine. Și pe teritoriul transporturilor aeriene se întâmplă ceea ce ce vedem la tot pasul: în economie, în politică, în industria militară. În timp ce „jucătorii dominanți” sunt sleiți de luptele din ce în ce mai aprige, la umbra acestor giganți se ridică viitorii lideri: mai mici, mai agili, mai optimizați. De-aceea vă rog să nu pierdeți prea mult timp cu scandalurile de la Boeing sau Airbus. Stelele viitorului trebuie căutate în Asia.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Contraamiral de flotillă (r) Romulus Hâldan: “România, o ţară ocupată, fără sistem naţional de apărare”

„România, o țară ocupată! Armata Română nu mai are ce mobiliza, nu mai are resurse umane și nici materiale. Nu avem variante de apărare și nici industrie de armament, dotându-ne cu ce nu le mai trebuie altora. Nu există un sistem unitar de pregătire pentruapărarea națională. […] Documentele elaborate, de regula cu foarte mare întârziere, de către cei cu obligații in acest sens (Președinție, Guvern, Parlament, ministere), sunt doar vorbe alambicate și nimic altceva. 



Nimeni nu ia în calcul varianta în care alianța militară din care face parte România nu ar funcționa, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă în majoritatea cazurilor […]. Bugetul alocat Armatei este destinat pentru îndeplinirea obiectivelor alianței, nu pentru îndeplinirea obiectivelor naționale, iar statul cheltuie bani pentru interoperabilitate, dar nu și pentru operabilitate”. (Contraamiral de flotillă (r) Romulus Hâldan)

Armata este elementul maxim de siguranță al unei țări. Atunci când este națională. Să vedem ce înseamnă o armată națională. Și să vedem dacă noi avem o armată națională. În dreptul fiecărui criteriu care definește o armată națională, vom pune Da ! sau Nu!.

Existența unui sistem național de apărare ? Nu !

Argumente:

– Ministerele și departamentele care au în organică structuri militare sau cu regim militar (Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență) și alte structuri tip militar (Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale) nu au stabilită o strategie comună, o doctrină comună și planuri de acțiune comune pentru a putea fi subsumate sintagmei de forte armate naționale.

Nu există un sistem unitar de pregătire pentru apărarea națională. 

Documentele elaborate, de regula cu foarte mare intarziere, de catre cei cu obligatii in acest sens (Președinție, Guvern, Parlament, ministere), sunt doar vorbe alambicate si nimic altceva. Nimic concret! Nimic aplicabil! Nimic ancorat in realitate! Nimic constructiv! Si totul datorită faptului ca sunt elaborate de farseuri diletanti si semnate de persoane care, deși au functia prevăzută de lege, nu au pregatirea potrivită sau nu au nivelul de pregătire potrivit sau nu au o consiliere adecvată, mai ales din punct de vedere calitativ. Sistemul este, încă, infestat de foști UTC-iști care, după revoluție s-au transformat în experți în mobilizare, resurse umane și, mai ales în strategi de cabinet. Și fac ce au învățat, adică să înșire vorbe, nu idei. Și le este tare ușor, deoarece indivizii cu funcții în stat, datorită incompetenței lor, au nevoie de ei. Unii au ajuns chiar ministri sau consilieri de stat.

Existența unei concepții unitare de apărare a țării în care să nu fie luate în calcul alte elemente decât capacitățile naționale existente? Nu !

Advertisement: Toate concepțiile privind apărarea națională sunt croite pe principiul alianței, neexistând varianta când alianța nu funcționează, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă în majoritatea cazurilor.

Cetățenii țării participă, sub diferite forme, la realizarea sistemului national de apărare, în structuri militare, economice, administrative sau sociale cu atribuții și sarcini în acest domeniu? Nu !

Argumente:

– Nu există structuri militare destinate, în exclusivitate, misiunii de apărare a țării. Toate structurile militare, sub o formă sau alta, sunt destinate executării de misiuni în teatre de operații, sub comandă străină, deși sunt considerate contingente naționale.

– Structura armatei române nu corespunde intereselor naționale și nevoilor de apărare și securitate națională;

– Bugetul alocat armatei este destinat pentru îndeplinirea obiectivelor alianței, nu pentru îndeplinirea obiectivelor naționale.

– Cheltuim bani pentru interoperabilitate, dar nu și pentru operabilitate;

– Principala formă de serviciu militar nu este serviciul militar obligatoriu. Predominantă este forma de serviciu militar pe bază de contract, care este o formă mascată de mercenariat. Militarii angajați pe bază de contract sunt lefegii care, în orice moment, pot să își dea demisia din cu totul alte motive decât cele care țin de domeniul militar: oferte materiale mai bune în diferite structuri civile românești sau străine; faptul că, după parcurgerea perioadei de instrucție, pot pleca, deținând un document care să ateste că au făcut pregătire militară (cerut la angajare în foarte multe țări, dar și în diferite structuri de securitate și pază). De asemenea, acești militari nu pot fi reținuți peste program în unitate, decât în condițiile când sunt plătiți suplimentar sau primesc zile libere, care, cumulate, devin adevărate concedii de durată. Apariția rutinei, care, în timp, coroborată cu înaintarea în vârstă, duce la erodarea deprinderilor inițiale, practic, militarii angajați pe bază de contract, parazitând sistemul.
Normal ar fi ca, acești militari, începând cu vârsta de 30 de ani să fie pregătiți pentru a deveni maiștri și subofițeri sau, funcție de studii, chiar ofițeri, bineînțeles, în urma unor cursuri și, mai ales, în urma unui examen extrem de riguros. Cei ce nu trec acest examen, să mai fie menținuți în armată încă cinci ani, iar la vârsta de 35 de ani (când , în mod evident, nu mai pot face față, fizic, în structuri de luptă), să fie integrați în structuri logistice sau, de ce nu? Să părăsească sistemul. Trebuie înțeles o data pentru totdeauna că armata nu este instituție de protecție socială. Tot timpul, acești militari angajați pe bază de contract au revendicări de sorginte sindicală, transformând armata în altceva decât cee ace ar trebui să fie. Și tot timpul sunt obosiți, blazați, nervoși și revendicativi, deoarece, majoritatea au și un al doilea loc de muncă în diferite structuri civile, la unitate venind să se odihnească. Practic, parazitează sistemul.

Un raport corect și efcient de militari angajați pe bază de contract și militari în serviciu militar obligatoriu, este, în opinia mea, de 1/5.

– Voluntariatul este o mare eroare. Este un fel de azil pentru tot felul de amatori de senzații tari care, cum nu le convine ceva, imediat pleacă și uită de voluntariat. Mulți confundă armata cu air softul sau tot felul de comicării militare din mass media.

– Armata este condusă de cadre militare a căror pregătire pentru funcții de conducere este, predominant, în străinătate, în special S.U.A. Se repetă situația din perioada stalinistă când cei care au condus armata erau școliți în U.R.S.S. Ulterior, s-a dovedit că majoritatea acestora fusese recrutată de serviciile secrete sovietice. Cazul generalilor Șerb, Militaru etc. Din păcate, pregătirea în străinătate nu aduce nimic nou, deoarece, logic, instituțiile unde se instruiesc ofițerii străini trimiși la studii, nu asigură decât o pregătire superficială, mai mult politică decât militară, unde se însușesc noțiuni eminamente teoretice, ce pot fi găsite și pe internet. Este un fel de „ai noștri tineri la… învață, la gât cravatei cum se leagă nodul…”. Cine crede că fac afirmații gratuite, să studieze cazul diferitelor state, membre sau nu ale  N.A.T.O., europene sau din alte zone ale lumii.
Nu avem o concepție unitară și continuă privind componența armatei, misiunile acesteia pentru apărarea națională și, mai grav, nu avem variante de apărare, pornind de la ideea greșită că singurul inamic probabil (ba, chiar sigur) este Rusia și că N.A.T.O. rezolvă problema. Nu am învățat lecția istorică, trăită de multe ori, că alianțele sunt cele mai nesigure forme de apărare. Sunt valabile politic, dar nu și militar. Primii care sar la gâtul tău, sunt vecinii. Ei, întotdeauna, vor avea destule de împărțit cu tine.

Armata română nu are rezervă. Singurii rezerviști ai armatei române sunt pensionarii și aceștia, bineînțeles, pentru foarte scurt timp, deoarece, datorită vârstei, sunt scoși din lucrările de mobilizare.O armată normală are rezerviști care râmân în ștatele de mobilizare cel puțin 20 de ani, nu câțiva ani (nu mai mult de 5). Mai grav, armata română nu are ofițeri, subofițeri și maiștri în rezervă. Cei existenți sunt cei care parăsesc sistemul înainte de vârsta de pensionare. Singura categorie de rezerviști unde avem excedent este cea a gradelor mari (locotenent-colonel, colonel, general), dar cea stringent necesară, grade mici și vârste tinere, cei care instruiesc nemijlocit trupa, nu există. Fiindcă, dispărând noțiunea de serviciu militar obligatoriu, a dispărut și noțiunea de militar cu termen redus, adică, acea categorie care asigura ofițeri de rezervă instruiți. Avem Centre Militare Județene și Zonale, cu destul personal, dar care nu au obiectul muncii. Practic, acestea se ocupă cu evidența pensionarilor.

Nu avem planuri de mobilizare a economiei reale și viabile, deoarece componenta strict națională a economiei românești este insignifiantă. 

În caz de război, o să ne trezim că trebuie să facem licitații. Că, de, suntem în economia de piață. Firmele străine, mai mult decât majoritare în țara noastră, vor face ce le dictează interesele lor nu cele ale noastre. Și este logic. Vedeți, cumva, Luk Oil-ul furnizând carburanți armatei române? Sau MOL-ul? Sau chiar Petromul? Am fi naivi să credem asta!

Reducerea efectivelor armatei s-a făcut de către politicieni total aserviți unor interese străine.
Peste noapte ne-am trezit că orice analfabet din politică se ocupă de strategii militare. Reamintesc doar un exemplu – machedonul electrician Costică Canacheu care chema generalii la ordin că, de, era la comisia de apărare și siguranță națională. Sau de metresele târâte după ei de către miniștrii apărării, în fața cărora generalii trebuiau să aibă grijă cum mișcă. Mai rău este că aceste hoarde hămesite erau mereu prezente în unități operative, împreună cu te miri cine suită, pentru a se bucura de viață, petrecând fără rușine pe banii cadrelor militare și pe norma de hrană a trupei. Puteai să zici ceva? Puteai să faci ceva? Poporul i-a ales, armata este datoare să suporte aleșii poporului!
Apar tot felul de pițifelnici care declamă emfatic: „De ce generalii nu își prezintă demisia în semn de portest?”. Dar nu se întreabă de ce ei, prin votul lor exprimat ca la galeria de fotbal, au băgat pe gât generalilor aceste gunoaie nule, lacome și nesimțite și că pe aștia îi doare undeva chiar dacă toți generalii și-ar da demisia.

– S-au desființat unități și mari unități de-a valma, fără nicio logică, cu complicitatea unor generali făcuți la apelul de seară. Orice opoziție față de această frenetică demolare a fost stârpită din fașă.

– S-au făcut greșeli grave, ireparabile. Dau un singur exemplu – în Munții Apuseni a mai rămas doar un batalion de vânători de munte, iar de la Curtea de Argeș până la Turnu Severin, unde munții întâlnesc Dunărea (250 Km.) nu există nicio unitate de vânători de munte. Exemplele pot continua. Nu mai este necesar să fac comentarii.

După reducerile masive și prostești, norocul nostru a fost că au fost generali care au reușit să convingă nulitățile politice și sociale care au decis soarta apărării țării și, implicit, a armatei, că este neapărat necesar să se reînființeze unele structuri. Așa a fost cazul, spre exemplu, cu reînființarea brigăzilor din Banat și Dobrogea, unde nu prea mai era nimic pe zona terestră. Oricum, sunt județe în Romania unde nu mai există unități militare, în afara inutilelor centre militare.

– Nimeni nu ne-a obligat să facem reduceri și nimeni nu ne-a spus oficial cât să reducem. Dar noi am redus mai mult decât oricine. Interesele au fost mari. Practic, au fost vizate terenurile si clădirile armatei. A urmat jaful la drumul mare, fiecare șmecher implicat servind o felie cât mai mare din acest tort primit gratis. Din pacate, aceste terenuri și clădiri sunt iremediabil pierdute. Și nu numai acestea. A fost jefuit ștocul de mobilizare, astfel că, la această data, armata română, efectiv, nu mai are stocuri de mobilizare viabile. Dar are structuri care mănâncă, încă, pâine albă gestionând și ținând evidențe fantomă.

Armata Română nu mai are ce mobiliza. Nici resurse umane, nici materiale !

Avem structuri expandate, gen Brigada 30 Gardă și Protocol, care se ocupă de spectacolul drag capilor politici ai României, gen „Onorul, Zgomotul și Focul”, deoarece avem o droaie de doritori de astfel de spectacole, care nu ar înființa o companie de infanterie în plus, dar ar avea nevoie de o divizie de protocol. Această structură de protocol era suficient să aibă dimensiunea unui batalion, dar, atunci, nu mai putea presta pentru toți clienții politici și s-ar lăsat cu supărare mare. În locul unei astfel de structuri costisitoare și total inaptă în caz de război (unde nu se fac spectacole cu arma, ci se moare cu adevarat) putea fi creată o mare unitate de luptă.

Nu avem industrie de apărare. A fost distrusă cu bună știință, dotându-ne cu ce nu mai trebuie altora. Și mai facem și ceremonii când introducem în dotarea armatei române second handurile refurbișate ale altora. Orice încercare de producție internă este strivită în fașă. Importurile sunt prioritare. Și de aici, veșnicele scandaluri și amânări și refaceri ale planurilor de dotare. De exemplu, de peste 20 de ani vrem să dotăm forțele navale cu corvete. A văzut cineva vreuna? Să nu mai vorbim de șpăgile enorme încasate de tot felul de „patrioți” Își mai adduce aminte cineva de generalul Croitoru care a fost demis pentru un motiv de doi lei, dar motivul real era că s-a opus cu tărie achiziționării de avioane second hand. Și exemplele sunt multe.

Nu există o concepție de dotare a armatei stabilă și viabilă. Noi ne dotăm funcție de ce ne cer alții, nu de ce avem noi nevoie. Practic, orice schimbare în spectrul politic sau în conducerea armatei, duce la schimbări de opțiuni și, practic, totul se ia de la capăt. Practic, acești decidenți politici și militar își bat joc de apărarea țării. Dacă se răsfoiește istoria modernă a armatei române, se va vedea că politicienii, indiferent de partid, în cârdășie cu unii generali și cu cel din fruntea statului, au subminat apărarea națională. Două războaie mondiale ne-au prins nepregătiți și rezultatul au fost masele mari de militari morți pe câmpul de luptă. Și nimeni nu a plătit pentru această gravă trădare de țară. Cum nu va plăti nici acum. Vinovați vor fi morții.

Conducerea armatei este politizată și falsificată. Dacă armata română are, în majoritate, generali meritorii, patrioți și cu conștiință de neam și țară, există o categorie de falși generali, a căror singură rațiune de a exista este de a parveni. Pentru asta, execută orbește decizii politice care sunt evident dăunătoare țării, deși au jurat ca țara și neamul asta amărât să fie stăpânul lor suprem. Aceste false valori se strecoară prin viață și carieră pândind orice oportunitate și valorificând-o la maxim, bineînțeles că numai în interes personal. Orice încercare de a te ridica împotriva lor este sortită eșecului. Scutul politic al acestora, este mai ceva decât cel de la Deveselu.

Există o structură în cadrul Universității Naționale de Apărare de o nocivitate extraordinară pentru armata națională, așa zisul Colegiu Național de Apărare. Aici coloneii, predau viitorilor generali pe filiera scurtă, lecții sterile și fără să contribuie cu nimic la formarea unor generali adevărați, ci la formarea unor viitori ocupanți de funcții. Tot aici, găsești cursanți cu diferite ocupații – politicieni, popi, cârciumari, actori etc. Admiterea se face pe baza prezentării unui referat, teoretic, dar, practic, pe baza unei decizii politice. Când hotărăști politic cine va deveni general, este clar că nu vei avea generali, ci slugi sau, în cel mai bun caz, dar tot nefericit, vei avea complici la diferite măgării politice. Aici se incubează viitoare găști care se vor sprijini și ridica unii pe alții pentru a parazita această țară. Aici nu există selecție, ci clientele. Aici nu există școală, ci plimbări de colo colo, chermeze și chefuri, uneori monstruoase și se nasc cumetrii politico-militare. Nu există examene și nu există prezență. Bineînțeles că nu toți viitorii generali care trec pe aici sunt corupți sau coruptibili, mulți dintre aceștia fiind oameni de valoare, dar contactul cu mocirla politică, cu tot felul de interlopi care fac acest colegiu, bineînțeles că alterează. Dau un singur exemplu din mlaștina atât politică, cât și interlopă – Elena Udrea, deși sunt foarte multe exemple. Acești indivizi și individe, după absolvirea acestui colegiu, au dreptul să se înscrie la doctorat în cadrul Universității Naționale de Apărare. Aici intervine fabrica de doctori, care a scos pe bandă rulantă un număr uriaș de falsuri grosolane care nici măcar nu știu titlul tezei lor de doctorat, iar conținutul este făcut de fabricanți de profesie de doctorate și abundă în plagiate și literatură de proastă calitate științifică. Ancheta declanșată în acest sens, cu sunete și trâmbițe, nu numai că nu a rezolvat nimic, dar de ani buni nu se mai știe nimic despre ea și, mai ales despre concluziile ei. Aproape toți escrocii politici ar fi rămas fără doctorate și asta nu permite sistemul.

Exista și un Colegiu de Război, unde viitorii candidați la gradul de general erau admiși în baza unui examen extrem de greu și care învățau la greu, dând tot timpul examene și întocmind o mulțime de documente de stat major la nivel strategic, corespunzătoare diferitelor viitoare funcții de acest nivel, până la cea de șef al Statului Major al Apărării. Acum, acest colegiu nu mai există. A rămas numai un curs în cadrul Facultății de comandă și stat major. De ce? Răspunsul este simplu – nu se vrea generali adevărați, ci generali politici.

Normal este ca la un curs de pregătire pentru viitorii generali să predea generali, nu niște colonei care în toata cariera lor s-au ocupat de latura didactică, mulți dintre ei necomandând nici măcar la nivel batalion. Norocul este că armata română are destui ofițeri capabili care sunt în stare să se pregătească singuri, mai ales prin exercitarea practică a comenzii la diferite eșaloane ierarhice. Și, mai ales, are destui oameni cu caracter, cu educație înaltă și care își iubesc țara și poporul necondiționat.

Educația primită în Liceul Militar, care nu a avut nimic politic în ea, nu poate fi dislocată de nicio pregătire politico-militară și adevarul, deși acoperit de gunoiul politic și de ofensiva masivă contra ființei naționale și spiritualității acesteia, va fi păstrat, ocrotit și scos la iveală de acești oameni. Deși există excepții și acestea se cațără cât mai sus, în cârdășie cu gunoaiele politicii și jefuitorii economici ai țării, adevărul există și va învinge! S-a mers prea departe!

România este singura țară unde se fac avansări ale militarilor aflați în rezervă sau retragere. Ba, mai mult, se dau grade și civililor. 

Gradele în rezervă se acordă, în toate țările, numai militarilor care parcurg diferite forme de perfecționare, sunt activați pentru o perioadă sau sunt vizați pentru conducerea anumitor structuri în caz de război. Avem generali fotbaliști, generali tenismeni și generali Onțani. Rivalul din tinerețe al golanului fals general Năstase, americanul Stan Smith, era caporal în armata S.U.A. și așa a rămas. Nastase, care este un analfabet, pur și simplu, a ajuns general. Pe când și Simona Halep general? Că Lipă a ajuns chestor! Trebuie terminată golănia asta cu generali de operetă. Armata este armată și generalii sunt generali. Pentru sport sunt destule alte recompense.

Avem o armată de generali în rezervă și retragere, majoritatea dintre aceștia necomandând niciodată o structură al cărui comandant să aibă funcția de general. Nu avem armate, dar avem făcuți, după evenimentele din decembrie 1989, cel puțin 60 de generali de armată. Practic, în toată România, nu trebuie să existe decât un general activ cu gradul de general de armată și acela să fie șeful Statului Major al Apărării. Numai la Cotroceni sunt două funcții de general și ambele cu stele multe, când normal, secretarul C.S.A.T. trebuie să fie cel mult general de brigadă, atribuțiile sale fiind profund birocratice, de secretariat. Consilierul pe probleme de apărare națională al președintelui poate să fie orice general în rezervă sau retragere, fiind dreptul președintelui de a-l alege. Am luat exemplul Președinției, deoarece peștele de la cap se împute. Și Iliescu a fost primul crap. După care, după el, toți ceilalți.

O boală gravă în armata română, este împuternicirea.

Invenție pur românescă și de certă sorginte comunistă. O împuternicire durează 6 luni, după care trebuie reînnoită sau trebuie făcută numirea pe funcție. Armata română este plină de împuterniciți. Unii sunt la a treia sau chiar a patra împuternicire consecutivă. De ce? Din trei motive:

–  incompetența de a găsi omul potrivit a unor decidenți militari și politici;

– neîncrederea în subordonați a unor decidenți militari și politici, derivată din propriile tare de caracter și din incompetență;

– teama ca cel numit să nu ia locul decidentului. Toate trei, în concluzie, au ca bază incompetența celor care generează împuternicirea.

Ar mai fi și o a patra variantă, care nu este imposibilă, deși refuz să o accept, și anume accea a faptului că împuternicitul nu face parte din gașcă (numită frumos echipă) sau nu a înțeles că trebuie să cotizeze, să sensibilizeze decidentul (decidenții)
——————————————————-

[1] Sursa https://www.activenews.ro/ – 15.03.2019

Autor: Contraamiral de flotillă (r) Romulus Hâldan

Sursa: Revista Art-Emis

Klaus Iohannis, propagandist al tezelor staliniste?

„Este o premieră ca un  oficial român să se exprime astfel, împotriva politicii României față de Republica Moldova, iar Președintele Klaus Iohannis trebuie să dea explicații tuturor românilor”. Acesta este mesajul categoric pe care l-a transmis (încă) președintelui României europarlamentarul român Andi Cristea, Președinte la Delegația Comisiei parlamentare de asociere UE-Republica Moldova, după nefericita declarație despre „ambele popoare” care ar trebui să hotărască unirea românilor de pe cele două maluri ale Prutului.



Și, după cum bine cunoaștem, nu este singura declarație de fermă desolidarizare față de inepta teză despre „ambele popoare”, care nu face decât să reia și să susțină falsa identitate atribuită populației dintre Nistru și Prut de către ideologii de la Kremlin în perioada în care a existat Republica Sovietică Socialistă Moldova(1945-1989). Andi Cristea fiind cunoscut și apreciat și pentru că,în  iunie 2018, i-a atras atenția președintelui Comisiei Europene,Jean-Claude Juncker, asupra utilizării, pe site-ul comisiei, a unui profil lingvistic distinct-limba moldovenească -, alături de limba română, ca limbă de lucru în structurile comunitare. După care, răspunzând acestei demne luări de atitudine, Jean Claude Juncker a recunoscut că „este o eroare administrativă regretabilă ,cauzată de o eroare de sistem”.

Oricât de mult aș aprecia semnificația și importanța simpatiei și încrederii reciproce dintre președintele României și președintele Comisiei Europene, îmi este practic imposibil ca, de data asta, să aplic declarațiilor lui Klaus Iohannis despre acele „ambe popoare” – poporul român și poporul moldovenesc n.n.-justificarea că ea ar fi doar „o eroare administrativă regretabilă”. Cu atât mai mult cu cât domnia sa nu se află la prima declarație de acest fel. Astfel, prin noiembrie 2016, președintele Klaus Iohannis declara că trebuie „să îi facem pe cetățeni moldoveni (sic!n.n.) să își dea seama că România nu este o țară care vrea să o cucerească sau să o ocupe”. Altă nefericită exprimare în care reveneau funestele clișee ale propagandei staliniste kominterniste care calificau România Unită ca fiind „un stat imperialist, care a cotropit și a anexat teritorii străine care nu îi aparțin”. Or, reluând, după atâta amar de vreme, ideea, fără însă a și spune răspicat cine se află la originea sa și ni cine are acum interesul să ă recupereze și să o agite, președintele Klaus Iohannis nu face decât să o readucă și el în discuție ,fără a-i da și replica meritată.

Din păcate, discuția asupra nedoritelor și foarte dăunătoarelor implicații ale declarațiilor președintelui Klaus Iohannis nu se oprește aici! De exemplu, așa după cum au atras atenția mai mulți comentatori avizați, au existat în istoria post-belică a Europei state care au suferit o profund nedreaptă divizare, cel mai dureros caz fiind acela al Germaniei. Și totuși, niciodată, în nici-o ocazie, în limbajul diplomației române din respectiva perioadă nu s-a recurs la artificiala sintagmă  „ambele popoare”. Există , în acest sens, un caz extrem de semnificativ,despre care stau mărturie documente diplomatice și rememorări datorate unor personaje cheie  în negocierile care s-au finalizat, în anul 1967, prins stabilirea relațiilor diplomatice România-Republica Federală Germania. Este vorba despre împrejurarea că, în acea perioadă,România „era apreciată de către oficialii de la Bonn și de către germanii de rând –și din alt punct de vedere, ca posibil  loc de întâlnire, la toate nivelurile între  germanii din Est și cei din Vest, nu atât datorită diplomației oficiale cât datorită potențialului turistic”(Caracterizarea îi aparține lui Claudiu Florian și se găsește în Prefața volumului I, din seria „România-Republica Federală Germană. Începutul relațiilor diplomatice 1966-1967”, apărut în anul 2009 la Editura Enciclopedică, sub egida Direcției Arhivelor Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe.)

Două mărturii documentare sunt pe deplin edificatoare. Prima îi aparține lui Erich Stratling, șeful Reprezentanței Comerciale și, apoi, primul ambasador vest german la București. Cel care, în ianuarie 1967, după o partidă de vânătoare oferită de către înaltele oficialități române șefilor misiunilor diplomatice  acreditați în țara noastră, îi declara lui George Macovescu, prim-adjunctul Ministrului Afacerilor Externe, că apreciază în mod deosebit „atmosfera de destindere și de cordialitate ,propice contactelor de tot felul” .Făcând această declarație mai ales datorită faptului că a avut ocazia de a purta „o convorbire perfect normală „cu un consilier de la Ambasada RDG la București. Pe care-atenție mărită- îl numește „ colegul din cealaltă parte a Germaniei”!

Cea de a doua mărturie, extrem de semnificativă în aceeași ordine de idei, o avem din partea lui Willi Brandt,la acea vreme vicecancelar și ministru al Afacerilor Externe al Republicii Federale Germane,care în marja vizitei oficiale efectuate în România în luna august 1967 a vizitat și litoralul nostru. „Memorabile au fost- scrie Willi Brandt în „Memoriile” sale,apărute la Hamburg în 1976-și întâlnirile pe plaja de la Mamaia , unde turiștii din Republica Federală și din RDG, aflați în  concediu, aveau ocazia să stea de vorbă unii cu alții”. Conchizând cu nedisimulată amărăciune:”Ce absurditate ca, rude din Leipzig și de la Koln să fie nevoite să călătorească la Marea Neagră pentru a se putea întâlni”.

De acord cu dumneavoastră, în cele două cazuri nu apare nici-o dovadă că partea română ar fi folosit sintagma „ ambele popoare”, cu referire la cetățenii din RDG și din RFG, dar este mai mult ca sigur că o asemenea inabilă și foarte neprietenească exprimare nu a existat. A existat și rămâne, în schimb, această apreciere a diplomatului german,Erich Stratling:”Dacă undeva este locul unde asemenea conversații (între germanii din Este și cei din Vest n.n.) pot avea loc în mod absolut firesc , acesta este în România, iar viitorul ar avea multe de spus în această privință”.

Acestea fiind faptele, nu rămâne decât să punem o întrebare de elementar bun simț: dacă în perioada regimului politic monopartid și a războiului rece, diplomația română nu și-a permis să folosească expresia „ambele popoare”, atunci când se făceau referiri la cetățenii din cele două state germane, de ce și cu ce drept folosește actualul președinte al României o asemenea mincinoasă sintagmă, de marcată proveniență  stalinistă , întinând în mod absolut inacceptabil, o realitate care ne doare și căreia va trebui să îi aflăm dezlegarea la care ne obligă Istoria?

Autor: Șerban Cionoff

Sursa: Jurnalul.ro