La începutul lunii i‑am văzut pe viu pe protestatarii greci spărgând plăcile de marmură din piața centrală a orașului pentru a arunca bucățile în polițiști, în timp ce marile hoteluri din centrul Atenei se blindau cu jaluzele sinistre, ca niște cazemate. Ce se întâmplă cu Grecia?
Există câteva lecții pe care Grecia riscă să le predea, deși nu ar dori să o facă. Pentru că, spre deosebire de multe alte țări europene, ține mult mai mult la propriul fel de a fi, la economia ei, și nu la economia mondială; la muzica ei, și nu la hiturile internaționale. Mai mult decât atât, criza a adus, dincolo de proteste, o formă de solidaritate ce nu mi‑a fost dat să o văd prea des. Constantine Michalos, șeful Camerei de comerț și industrie greacă, cea mai mare organizație de business locală, încerca să mă convingă de pașii corecți ai guvernului și scotea din discuție posibilitatea unor probleme de tip „default“. Trebuie remarcat că domnul Michalos e un apropiat al dreptei, al partidului blamat acum de minciuna descoperită. Dar senzația că politica a fost lăsată în urmă e una din cele mai mari surprize din Grecia. E doar o senzație. La extremele spectrului politic, partidul comunist e încă foarte viu și în media, și pe străzi, și conduce mișcarea de nesupunere civilă care a prins din nou suflu pe străzile Atenei. În fond, și aceasta ține de tradiție și de specificul național. “Se poate și mai rău“, îmi spunea un fost economist‑șef, german de origine, dar bine integrat în lumea locală.
Partea mai proastă e că, dacă tensiunea cu Germania continuă să escaladeze, „celor 50.000 de germani de aici le va fi frică să iasă din casă. Unele afirmații din Germania au fost de‑a dreptul insultătoare, legate de cultura și istoria Greciei. Bine că nu avem acum un meci de fotbal cu o echipă germană aici, că sigur s‑ar fi soldat cu violențe“. Acestea sunt excesele care pot transforma o criză într‑o dramă.
Dacă varianta euroizată a crizei grecești și‑a diminuat deocamdată intensitatea, până la vârful de plată din aprilie‑mai, efectul local va fi de lungă durată. „Societatea greacă e suficient de matură pentru a înțelege necesitatea reformelor“ este refrenul patriotic pe care îl auzi pe diverse voci. Argumentul e dat de sondaje: 70% dintre greci îl sprijină pe premierul reformelor, Georgios Papandreu. Dar argumentul sondajelor se poate răsturna ușor: 7 din 10 bugetari nu sunt de acord cu măsurile de austeritate (iar măsurile încep să fie respinse și de angajații sectorului privat). Situația se complică și mai mult atunci când intervine chestiunea armoniei sindicale. Bugetarii care suportă acum toate aceste tăieri de venituri (e drept, din surprinzătoarele salarii 13 și 14!) acuză mediul privat că s‑a ajuns la acest deficit uriaș din cauza evaziunii din mediul privat, un fenomen care ar atinge 30% din economie. Bugetarii se consideră singurii plătitori onești de taxe și impozite, victime din cauza evazioniștilor din privat. Să fie aceste divergențe semne ale maturității? Sau faptul că, atunci când sunt mari demonstrații și greve generale, mediul privat participă cot la cot cu cel public, încurcând și mai mult traficul și economia unui oraș ca Atena, și așa sufocat?
Schimbarea nu va apărea de aici. Va interveni însă asupra modului de viață grec, prea relaxat și prea generos în vreme de criză. Cele 14 salarii publice sunt deja de pomină, dar la fel de bizar este că Grecia are cea mai mare rată europeană de înlocuire a salariului prin pensie. Unele statistici o plasează la un incredibil indice de peste 90%. Argumentul grec este în termeni neți, nu relativi: salariile, ca și pensiile lor sunt cele mai mici, poate cu excepția portughezilor din vechea Uniune Europeană. Dar procentele nu înseamnă bani, iar macroeconomia nu ține locul economiilor. În cifre nete, salariile medii de 900 de euro și pensii de 700 de euro nu schimbă situația unei țări care a crezut că moneda euro este panaceul universal. Scăderile de la aceste niveluri vor lăsa tavernele goale și cafelele nebăute, iar cine crede că turiștii sunt principalii clienți ai acestor localuri se înșală.
Farmecul Greciei vine și din faptul că există un aer autentic de viață comodă pe care îl transmit în primul rând localnicii, care știu să aprecieze măslinele ce cresc ușor, peștii ce cad în nadă și cafelele pe care le‑au naționalizat de pe coasta Asiei Mici. Și dacă premierul Papandreu se va ține de program, această imagine a Greciei tradiționale se va mai estompa în spiritul recomandărilor cinice făcute de germanii de la „Bild“, atunci când polemica germano‑greacă s‑a încins mai mult decât trebuie: „Ca să ieșiți din criză, sculați‑vă mai de dimineață și puneți osul la treabă“. Poate că turiștii germani vor vrea să viziteze insulele grecești organizate ca orașele prusace, dar cu siguranță că o vor face într‑un număr mult mai redus decât o fac acum, pentru o Grecie haotică, dar caldă, autentică și, prin asta, valoroasă.
Adauga comentariu