Parteneriatul strategic cu SUA sub presiune

Ocupați să ne confruntăm cu dilema conului Leonida, dacă (în 1989) a fost “revoluție” sau “reacțiune”, am lăsat să treacă într-un plan secundar întâmplări petrecute la distanță, dar cu impact direct pe malurile Dâmboviței.



Mă refer la votul Camerei Reprezentanților din SUA privind procesul de demitere a Președintelui Trump și despre decizia acestuia de a supune sancțiunilor societățile implicate în realizarea gazoductului North Stream 2, care ar urma să lege Rusia de Germania, trecând prin Marea Baltică și ocolind țările baltice și Polonia.

PRUDENȚA FAȚĂ DE IMPRUDENTA ÎNCERCARE DE DEMITERE A LUI TRUMP ESTE IMPRUDENTĂ

Declanșarea procedurii de demitere a Președintelui Trump este rodul acțiunii Partidului Democrat american. Dacă îi asculți pe liderii acestuia ai sentimentul că numai un abuz patent al Senatului SUA, dominat de republicani, care va administra procesul și va lua decizia finală, ar putea să îl mai scape pe locatarul Casei Albe de la evacuarea imobilului respectiv înainte de termen.

Președintele Trump și susținătorii săi sunt de cu totul altă părere, ei socotind că, în ciuda „cârtițelor” democrate infiltrate în tabăra lor, care susțin prin mărturii mincinoase acuze fanteziste, eșecul demersului democrat este garantat. Democrații înșiși dau apă la moară acestor aserțiuni prin forțările procedurale și tergiversările tactice la care apelează alternativ.

Adevărata miză a acestei încercări de demitere nu este demiterea însăși, ci câștigarea alegerilor prezidențiale din 2020; în luptă fiind fidelii „națiunii imperiale” americane cu fanaticii „globalismului corporatist” post național.

Demiterea lui Donald Trump sau cel puțin prelungirea procesului pe perioada campaniei electorale ar compromite șansele actualului Președinte la obținerea unui mandat (reducând în mod corespunzător riscul scoaterii timpurii din joc a fruntașului democrat, fost vice rege al Ucrainei și proconsul al României, Joe Biden). În ipoteza din urmă, viitoarea Convenție republicană ar putea fi tentată chiar să desemneze un alt candidat al partidului, Trump neavând printre republicanii de viță veche numai prieteni.

Dimpotrivă, dacă procesul de demitere pentru abuz de putere și obstrucționarea Congresului / Parlamentului s-ar termina prin achitarea acuzatului, un nou mandat pentru Donald Trump ar fi garantat iar Convenția republicană ar deveni o simplă formalitate. Mai mult chiar, actualul șef al administrației americane ar câștiga dreptul la încă două mandate, întrucât, potrivit Constituției SUA, dacă o procedură de demitere a președintelui declanșată de Camera reprezentanților este respinsă de Senat, mandatul în timpul căruia acest incident a avut loc nu se mai ia în calcul la aplicarea regulii care limitează la două mandatele la care are dreptul o persoană. Apare deci posibilitatea ca Donald Trump să fie Președintele SUA până în 2028.

În fața acestor perspective contradictorii statele UE și nu numai s-au declarat “neutre și nebeligerante” în războiul americano-american, subliniind că sunt gata să coopereze cu viitorul președinte al SUA indiferent care va fi el. Este, oare, bine ca și România să adopte această poziție? Din motivele pe care le voi enunța în continuare cred că neutralitatea României în această afacere este contraindicată. Pentru noi acum prudența este … imprudentă.

DUȘMANII DUȘMANILOR ȘI PRIETENII PRIETENILOR

Partidul Democrat anti Trump este susținut de magnatul George Soros. Acesta a dat recent un interviu în care a anunțat că a mai transferat din averea proprie câteva miliarde de dolari fundațiilor sale, pentru a duce mai departe lupta împotriva celor mai grave pericole actuale, care se opun ideii de societate globală deschisă: “naționalismul, patriotismul și populismul”. În același interviu Soros s-a declarat a fi adversar jurat al lui Vladimir Putin, care „reface puterea globală a Rusiei pe baze naționale”.

Dacă am aplica regula logică potrivit căreia dușmanul dușmanului meu este aliatul meu, ar rezulta că întrucât George Soros îl are ca adversar pe Vladimir Putin și este totodată adversar al lui Donald Trump, Vladimir Putin și Donald Trump sunt, cel puțin potențial, aliați. De altfel, Putin a și declarat că acuzațiile aduse lui Trump sunt inventate.

Dar democrații anti Trump sunt apropiați și de protagoniștii UE – Germania și Franța. Președintele Macron a afirmat prin fumul gazelor lacrimogene, cu alura marțială a liderului unui stat aflat sub stare de asediu, că SUA trumpistă a ajuns a fi pentru Europa „mai periculoasă decât Rusia”. Aceasta în timp ce Germania și sateliții săi din UE au protestat vehement împotriva sancțiunilor dure prin care Donald Trump încearcă să blocheze proiectul North Stream 2 impunând exigențe americane inacceptabile corporațiilor europene. Și nu s-ar putea spune că nervozitatea Parisului și Berlinului sunt chiar lipsite de motive.

Oricum am lua-o, este imposibil să excluzi din calcul că pe străzile orașelor franceze se confruntă nu numai cetățenii nemulțumiți de reforma pensiilor și forțele de ordine, ci și globalismul neo-napoleonian macronian cu naționalismul neo-imperial trumpist.

Pe de altă parte, este vizibil că dacă opoziția trumpistă față de construcția unui nou gazoduct baltic care afectează geopolitica americană în Europa centrală și de est îl deranjează pe Președintele Putin mai ales sub aspect principial, ea lovește teribil și în termeni practici geopolitica germană, care vizează să asigure Berlinului controlul politic asupra aceleiași Europe prin controlul securității energetice a acesteia. Moscova pare a fi recunoscut o atare diferență de “nuanță” chiar în aceste zile, normalizând relațiile sale contractuale cu Kievul referitoare la livrările și tranzitul gazului rusesc în și prin Ucraina. Cu alte cuvinte, ceea ce este vital pentru Germania este doar oportun pentru Rusia.

CE POATE FACE ROMÂNIA?

Aceasta mă face să cred că reluarea proiectului South Stream, adică realizarea unui gazoduct care să lege Rusia de UE prin Marea Neagră ar fi o soluție agreabilă deopotrivă Moscovei și Washingtonului. Ar fi compromisul care nu ar face-o fericită pe vreuna dar cu care amândouă ar putea trăi. Rusia și-ar diversifica rețeaua de distribuție a gazului pe care îl exportă în Europa, scăpând de amenințarea monopolului ucrainean. SUA ar împiedica formarea unei antante energetice germano-ruse și lăsarea Europei centrale și de est la mâna șantajului energetic german, putând spera totodată că în cazul unei opriri a livrărilor de gaz rusesc către Ucraina, acesta va ajunge acolo venind din România.

În 1997, când am primit vizita dlui Avdeev, ministrul adjunct de externe al Federației Ruse, i-am înmânat o scrisoare de intenție în acest sens. Citindu-o, a surâs și a spus că admiră simțul anticipației care inspira demersul respectiv. Cred că acea idee ar trebui revizitată și actualizată în contextul actual.

În declarația comună făcută cu Președintele Trump în timpul întâlnirii lor din acest an de la Washington, Klaus Iohannis a promis că România se va opune proiectului North Stream 2. Asta înseamnă a intra în opoziție cu Germania. Fără îndoială că indispoziția germană față de o asemenea politică americană a Bucureștilor va pune parteneriatul strategic româno-american sub presiune. Ce este de făcut?

Așa cum am înțeles ideea soroșistă a societății deschise în anii 1990, când m-am întâlnit de mai multe ori cu George Soros în România, în SUA și în Franța, aceasta nu excludea identitatea națională și națiunile, ci le presupunea ca stâlpi de rezistență ai unei guvernări democratice transnaționale capabilă atât să pună capăt criminalității globale cât și să civilizeze capitalul globalizat. Între timp lucrurile s-au schimbat și „guvernarea globală” în loc să fie exercitată democratic prin federalizarea națiunilor, tinde să devină una împotriva națiunilor presupunând lichidarea acestora. Cu așa ceva România nu poate fi de acord.

De aceea România nu poate fi, fără să își facă iluzii, decât în tabăra trumpistă, care cel puțin concepe ordinea mondială ca una în care națiunile continuă să existe, chiar dacă în concurs una cu cealaltă. Desigur, într-un asemenea concurs marile puteri pornesc în avantaj. Desigur, în trecut un asemenea concurs s-a terminat totdeauna cu războiul. Și totuși…

S

e poate spera însă că într-o lume multipolară marile puteri vor învăța în cele din urmă că, securitatea fiind indivizibilă, singura formă de egoism inteligent este solidaritatea. De asemenea, se poate spera că oboseala SUA ca putere globală (mai exact ca „jandarm global”), sesizată de Donald Trump, va lăsa loc pentru afirmarea unor centre de putere concurente a căror capacitate de iradiere relativ egală să creeze concentrări de interese și resurse (naționale) simetrice, dar cu o geometrie variabilă aptă a conserva și reface, după caz, echilibrele globale, în așa fel încât pacea lumii să dureze.

Desigur, speranța nu este acțiune politică. De aceea, dincolo de speranță, trebuie acționat.

Iată motive pentru care cred că România trebuie să parieze în acest moment clar, explicit și neezitant pe cartea lui Donald Trump.

Admițând că procedura de demitere ar reuși și actualul șef al administrației americane ar pierde lupta cu “statul subteran” și reprezentanții “democrați” ai acestuia, sprijiniți de sponsorii corporatiști și aliații vest-europeni, România nu mai are oricum nimic de pierdut întrucât deja i s-a luat totul (sau măcar tot ceea ce contează). Conținutul și calitatea relației României cu globalismul corporatist american nu se va schimba față de ceea ce este în prezent, indiferent în ce tabără s-ar găsi România la finele bătăliei dintre actualul Președinte al SUA și „statul subteran” american. Mai rău nu poate fi; mai bine nu are cum fi. În schimb, România ar avea numai de câștigat dacă, așa cum este foarte probabil, Președintele Trump va câștiga iar ea se va fi plasat clar și ferm, înainte ca rezultatul final să fi fost cunoscut, de partea sa. Puși cu spatele la zid, nu mai avem cum juca la două capete.

O asemenea opțiune presupune și strângerea relației cu Marea Britanie. Acum, când concretizarea Brexitului se apropie, Bucureștiul ar trebui să fie avocatul Londrei la Bruxelles. La urma urmei aceasta ar profita și cetățenilor români care rezidează astăzi în Regatul Unit. Iar un acord comercial și – de ce nu? – politic între UE și UK, menit inclusiv a consolida unitatea celui din urmă, ar putea fi benefic națiunii române în măsura în care ar reduce dezechilibrele de putere pe continentul european, ar impulsiona schimbarea modelului economic european orientat obsesiv și, de acum, neviabil spre susținerea exporturilor germane, și eventual ne-ar facilita accesul la piețele Commonwealth-ului, oferindu-ne astfel șansa unei recuperări de suveranitate în cadrul UE.

Am reveni astfel, oarecum, la ideea parteneriatului privilegiat între Washington, Londra și București (faimoasa și, la vremea aceea, inoportuna “axă” a lui Traian Băsescu), dar într-un context nou și cu obiective noi. El nu ar mai însemna îngenuncherea în fața “marilor licurici”, ci reluarea abordării proiectate în 1997 privind inserarea utilă a României suverane în strategia regională (la Marea Neagră și gurile Dunării, pe Carpați și în Balcani) atlanticistă (a Americii globale).

Pentru a evita un nou iunie 1940, este esențial, însă, ca acest parteneriat să fie dus până la Moscova (independent de ceea ce deocamdată zice Departamentul de Stat al SUA) și dublat de un sistem de cooperare regională de tipul “inițiativei celor trei mări” (realizabil doar cu sprijinul SUA). Altminteri riscăm să suferim rigorile unui alt Pact Ribbentrop-Molotov sau ale unei alte Yalte.

Sunt gânduri la sfârșitul unui an internațional tulbure, care anunță un an al deciziilor dramatice. Suntem obligați să le luăm pe cele bune, căci istoria nu va mai avea multă răbdare cu noi.

Autor: Adrian Severin

Sursa: DCNews