#34 în videoclipuri populare. Așa mă anunță youtube de existența unei noi melodii semnate THE MOTANS. Interesată, deschid linkul, și dau play melodiei. În deschidere: sigla pisicii îmi face inițierea în ritm, și titlul mare, apare pe ecran: BINE INDISPUS. Ce joc intrigant de cuvinte, îmi zic!Asta, și apoi melodia începe. Vocea solistului, în stilu-i caracteristic încearcă să mă introducă treptat în atmosfera piesei și mergînd pe stradă într- o noapte ploiasă, cu grimasă de om supărat,năpăstuit de ceva, îmi zice-așa:
”Azi sunt bine indispus, deranjez dar nu mă scuz/ tristo vesel-nu știu cum/și dau iar adevărul cu parfum
Fericirea-i un truc magic, n-aștept să mi-l facă soarta/Dau paharul peste cap și rostesc abracadabra/
Apoi, el intră într-un birt anost, unde se așează la în centrul barului, întîmpinat de barmanul cu rasta, și începe să bea. Cadre succesive se derulează: omul se îmbată, rîde isteric, bea din nou, mai rîde isteric încă o dată, de 2 ori,și iar bea. Gura încleștată-i demască un caracter infect, feroce, de om gata să distrugă normele, de dragul de a-și recăpăta fericirea. Probabil și el, la fel ca mulți dintre noi, și-a pus-o bezmetic în brațele altcuiva. Se destăinuie apoi barmanului, asemeni unui guru gata să-i anihileze crucea, prin oferta irezistibilă dar și ieftină, de vreo 10 lei /shot: așa că bea. Ridică pumnul, trîntește, îl trage pe barman de gît înspre el, rîde iar isteric, cade sub masă, se ridică mîndru, asemeni unui cretin formidabil din propria cenușă și tot așa. El cîntă, pe un ton lasciv, cu un suav accent de șmecher, vorbind cu gura într-o parte, căci narcisicul psihopat nu e destul psihopat dacă nu-și strîmbă vizibil emisferele, distorsionîndu-și ghemotoace de creier sinaptic, conform viciului său, neuronal. Așa, să fie clar ce pecete poartă. Și zice-așa:
Toarnă, toarnă, să-mi dai/De fapt, toarnă tot ce ai/toarnă, toarnă mai mult/Pe toate am să le duc….
Apoi, ca și cum ne-am fi așteptat ca acest personaj să fie unul credibil, o victimă a propriei neptuințe, care de fapt suferă, apucă sticla de pe masă și lovește direct în cap barmanul. Ups! Personajul ne-a luat prin surprindere! pe cei mulți! Mulți nu ne-am fi așteptat, la ce zîmbet dulce-isteric înfățișa adineauri. Un zîmbet tulburător de fapt, care nu făcea altceva decît să ascundă psihopatologia acestui nou role-model atît de rîvnit social. Este scos apoi din bar, de niște indivizi, lăsat afară, în paragină. Săracul, am putea crede! Distrus, discriminat, abandonat în ploaie, el continuă oda autodistrugerii așa, gata să-și prelingă în sine aplauzele publicului , și mai cu seamă ale spectatorilor neavizați, aflați undeva pe un drum în (de)plină formare, arătînd direcția precisă în care trebuie să e îndrepte gloatele, și ca și cum asta n-ar fi destul, servind asemeni unei idei noi pe tavă, comportamentul firesc pe care orice tînăr cool și dotat cu filtrele noii orînduiri psihopatologic-sociale, ar trebui să-l adopte, cumva:
Simt că parcă am uitat/Unde mă-ndreptam, de fapt/
Și pentru că orice drum spre iad e pavat cu bune intenții, nu lipsesc nici micile atenții oferite abstractului ideo-imaculat, a cărui vibrație nostalgică se ascunde în inima oricărui om, de bună sau rea credință, spre a arăta, subtil, că ceea ce spune ar putea fi ceva profund spiritual:
Calea-i dreaptă-n urma mea/Inima,ea doar înainte vrea
Apoi începe să plouă, amintit profetic de un dicton prea subestimat: emoțiile pe care le avem generează evenimente specifice lor,iar lumea întreagă e ca un ocean care face valuri specifice aruncărilor și izbucnirilor noastre, cumva: ceea ce semeni, aia culegi. Apoi iar plouă tare: disperat, nervos, răzvrătit și grav încercat de o internă și labilă soartă, în fond creată tot de el, căci omul s-a alcoolizat teribil, merge pe drum, distrugînd tot ce-i iese în cale. Plouă tare! Și ca și cum răvășirea aceasta n-ar fi de ajuns, personajul se oprește mîndru de ceea ce a tocmai făcut, ridică mîinile în simbol de ofrandă, lărgindu-și trufia pe piedestalul autosuficienței precoce: a devenit demn de o macabră stimă a nopții căreia pare să i se-nchine. Apoi, adresîndu-se ploii, nervos, părîns că se ceartă cu cerul, el cîntă iar:
Toarnă, toarnaă, să-mi dai/De fapt, toarnă tot ce ai/Toarnă mai mult/ pe toate am să le duc.
Ultimul vers surprinde inadecvarea totală personajului și impostura din care ni se adresează. El spune că ”pe toate am să le duc” în timp ce vandalizează orașul, afirmîndu-și cu maximă furie incompetența. Propriile versuri devin astfel demontate de fapte, reușind astfel să surpindă nu doar ipocrizia momentului, dar și să genereze modele de atitudine controversate. A le duce pe toate, înseamnă în termeni spirituali a răbda, a fi cumpătat, nu a distruge tot ce iese în cale, de dragul debarasării de ițe și pîrghii mai mult sau mai puțin interior-luminoase.
CITEȘTE MAI DEPARTE AICI
Autor: Andreea R. Hosu
Sursa: Trăsături din front
Adauga comentariu