Ați cunoscut vreodată pe cineva care să aibă un obicei autodistructiv, cum ar fi fumatul sau drogurile? Deseori, acești oameni înțeleg că‑și fac rău, dar indiferent de argumentele cu care încerci să‑i convingi – oricâte statistici cumplite le reciți –, e degeaba. Nu se lasă. Cam la fel se întâmplă cu sistemul valutar mondial din zilele noastre. Guvernat de dolar, el este osândit să fie instabil, defectuos pentru toată lumea, inclusiv pentru Statele Unite. Și nimeni nu discută în mod serios vreo alternativă.
ARTIFICIU DEVASTATOR. Dimpotrivă, părem să ne adâncim în această rutină mai mult ca oricând. Cu zona euro în criză din cauza unor membri slăbiți, cum e Grecia, și cu chinezii ce continuă să‑și devalorizeze moneda față de dolar, bancnota verde devine din nou un fel de zonă de siguranță. Oficialii americani spun că n‑au nimic împotrivă.
Secretarul Trezoreriei, Tim Geithner, a afirmat la o recentă audiere în Senatul SUA că susține, „bineînțeles“, în continuare un dolar puternic și s‑a arătat destul de mândru că investitorii globali încă mizează pe această valută. Geithner s‑a lăudat chiar cu faptul că declarația, de acum rituală, prin care SUA își arată sprijinul pentru un dolar puternic „a fost primul lucru care s‑a redactat în biroul meu de la Departamentul Trezoreriei, în 1995“, pe când devenise asistentul ministrului.
Bineînțeles că Geithner trebuie să repete aceste declarații simbolice.Piețele au ajuns să aibă nevoie de ele, mai ales acum, când dimensiunea deficitului federal a ridicat întrebări pe tema monedei americane. Dar asemenea cuvinte ocolesc o problemă cronică mai importantă în ce privește puterea dolarului.
Să începem cu efectele pe care le are acasă, în SUA. Ceea ce era îndeobște cunoscută drept clasa americană de mijloc a intrat într‑un proces de pauperizare în ultimele decenii, din cauza migrației locurilor de muncă avantajoase peste hotare. Decidenții politici de la Washington au reușit să le distragă atenția americanilor de la această realitate, determinându‑i să se îndatoreze până peste cap și menținând astfel iluzia avuției în rândul clasei de mijloc.
Acum, de când cu criza, și această iluzie a dispărut. Începutul acestui secol poate fi socotit un deceniu pierdut, în care, practic, nu au fost create locuri de muncă. Clasa mijlocie – consumatorul mediu – a fost devastată și nu‑și poate reveni fără o economie competitivă la nivel global. Dar cât timp dolarul este ținut puternic în mod artificial, va fi foarte dificil să dezvolți o economie competitivă.
INDUSTRIE ȘI INSTABILITATE. S‑au făcut puține lucruri pentru a rezolva situația. Chiar dimpotrivă: după ce sistemul financiar mondial a trecut prin repetate crize – mai mult de 100 în ultimele trei decenii, după unele evaluări –, țările lumii se așază cloșcă peste rezerve de dolari din ce în ce mai mari. Acest fenomen și‑a dezvăluit dramatic fața în ultimul deceniu, când rezervele strânse de statele din zonă după criza asiatică din ’97‑’98 au fost investite masiv în instrumente denominate în dolar, în special obligațiuni ale Trezoreriei SUA. Această tendință a exacerbat creditarea facilă, ce a contribuit la bubble‑ul subprimelor, și a înfrânat economia globală. Rezerve în creștere înseamnă că din ce în ce mai mulți bani sunt puși deoparte pentru zile negre, în loc să genereze, pretutindeni în lume, creștere economică.
Ca să obțină dolarii pentru pușculița lor, aceste țări trebuie să exporte mărfuri și servicii pe care să le cumpere locuitorii SUA. Dar singurul mod în care America își poate asuma acest rol – de ultimă instanță a consumului mondial – este să continue să se înglodeze în datorii, cum a făcut‑o și înainte. Chiar doresc americanii și restul lumii să pună în mișcare, iar și iar, acest ciclu? Dacă lucrurile nu se schimbă, economia se îndreaptă inexorabil în această direcție; asta e rețeta.
Toți dolarii pe care îi exportăm peste mări și oceane – și reprezintă de fapt cel mai important export al SUA – trebuie să se întoarcă cumva la noi; o vor face iarăși sub formă de credite facile și investiții nefundamentate, așa cum am văzut că s‑a întâmplat în ultima criză globală. Oficialii americani au apărat neclintiți rolul dolarului ca principală valută internațională, fericiți că Statele Unite pot beneficia de finanțare ieftină din partea celorlalte state ce dețin dolari.
Dar în prezent acest avantaj cântărește mai puțin decât costul supraevaluat al dolarului în baza noastră industrială decimată – cost dovedit de așa‑numita redresare economică fără creare de locuri de muncă – și decât instabilitatea globală pe care o provoacă permanent.
O IDEE ȘI MAI MULȚI PARTIZANI. Să continui să apelezi la acest sistem – o lume a dolarului susținută doar de noi valuri de îndatorare a americanilor – înseamnă să perpetuezi conștient o situație patologică. Una din căile de ieșire presupune crearea unui nou fond comun de „drepturi speciale de tragere“, supravegheat de Fondul Monetar Internațional. Extrem de improbabil să fie aleasă, deoarece Casa Albă nu este genul care să cedeze controlul dolarului către o surioară mai mică, ca și restul statelor avansate economic, de altfel, ce consideră că FMI este o soluție doar pentru economiile în curs de dezvoltare. Priviți la rezistența față de ajutorul Fondului în criza actuală ce a cuprins Grecia și euro.
Economistul Joseph Stiglitz, ce conduce o comisie ONU de reformă financiar‑monetară, sugerează o cale mai potrivită: crearea unei valute internaționale pe care el o numește „bancnotă verde globală“ („global greenback“). Conceptul este destul de simplu: în fiecare an, țările ce fac parte din noul sistem monetar vor contribui cu o anumită sumă la un fond de rezervă global; în schimb, acest fond va emite bancnote globale de o valoare echivalentă către aceste țări. În acest fel, nici una dintre ele nu va trebui – ca Statele Unite – să se îndatoreze excesiv. Un dolar cronic supraevaluat nu va fi o problemă. Renașterea clasei mijlocii americane va putea fi luată serios în considerare.
Este o măsură radicală, dar mai puțin decât credeți: John Maynard Keynes a pledat în favoarea unei soluții similare la Bretton Woods; el își denumise moneda internațională „bancor“. Șeful delegației americane la acea conferință economică postbelică, Harry Dexter White, a propus și el o valută internațională globală – „unitas“ –, dar Statele Unite au renunțat apoi la idee. Din păcate, spunea mai târziu laureatul Nobel pentru Economie Robert Mundell, ideea ar fi putut preveni eșecul sistemului Bretton Woods, bazat pe dolar.
Beneficiind de această perspectivă, pare evident că avem nevoie de ceva nou și poate că asta este direcția. Alte state, în special China, au început să susțină cu prudență ideea (Beijingul trebuie să fie prudent ca să nu i se devalorizeze deținerile de mii de miliarde de dolari). Dar administrația Obama pare să se opună cu dârzenie. Puterea obișnuinței, cred, indiferent cât de distructivă ar putea fi.
Michael Hirsh
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu