Nu există loc mai potrivit pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului decât pe Dealul Arsenalului, în spatele Palatului Parlamentului. De acolo, din vârful colinei, turlele ei aurite, înalte cât 30 de etaje, vor străluci în toate punctele cardinale ale oraşului, inundându-l cu lumină. Crucile semeţe, ancorate în cupole, vor prăvăli umbre grele şi ameninţătoare asupra Casei Poporului, trezind fiorul mistic în sezonierii ei locatari. Pătrunşi de acel copleşitor memento mori, vor avea, în sfârşit, revelaţia a cum ar trebui să fie şi, astfel, simpla vecinătate a casei lui Dumnezeu va exorciza demonii din colosul ceauşist de beton, iar neamul se va mântui prin aleşii săi.
Dincolo de această viziune – idealizată, desigur – asupra puterilor viitoarei catedrale, există alte raţiuni care fac, din curtea din spate a Palatului Parlamentului, amplasamentul perfect pentru fundaţie. De la prima mistrie, se va cimenta strânsa legătură dintre Biserică şi lumea politică. Ele vor fi, în spaţiu, la fel de apropiate cum sunt la nivelul ideilor şi intereselor.
Enoriaşii au putut constata singuri ce paşi mari au făcut feţele bisericeşti şi cele politice pentru a se aduna împreună, a-şi armoniza ţelurile şi a se sprijini reciproc. De la “întronizările” de episcopi cu alai de lideri şi campaniile electorale din amvon, până la mărirea salariilor preoţilor (când ale altor bugetari îngheţaseră) şi scoaterea acestora din arhivele pentru public, cu dosarele colaboratorilor fostei Securităţi.
Încorsetate în mii de tone de beton armat, alături, pe Dealul Arsenalului, Biserica şi principala instituţie politică, Parlamentul, vor dărâma şi ultimul obstacol dintre ele, eliberând trecerea dintr-o parte în alta. Aşezarea uneia lângă cealaltă este inspirată şi din alt punct de vedere: sunt singurele megaconstrucţii româneşti, ele completându-se reciproc şi intrând în topul celor mai mari clădiri din lume.
Din păcate, nu reprezintă inovaţii sau capodopere arhitecturale – niciun Gaudi nu a câştigat concursul sau n-a participat la el -, dar compensează prin monumentalism, amândouă fiind hiperbole arhitectonice ale puterii. Casa Poporului a fost simbolul de forţă al regimului ceauşist, menit să intimideze, să inspire teamă de la kilometri depărtare şi să dea senzaţia că e nemuritor.
Catedrala Mântuirii Neamului este proclamaţia de putere a Bisericii Ortodoxe Române, a supremaţiei sale în raport cu statul, a suveranităţii sale asupra sufletelor, cu acelaşi efect asupra privitorului, ca şi construcţia vecină. Gigantismul arhitectonic izvorăşte din orgoliul şi din politica BOR de a-şi maximiza influenţa şi nu din dorinţa de mântuire naţională, mântuirea fiind, în concepţia ortodoxă, un proces individual şi de durată, în care o etapă importantă o constituie faptele bune (“Credinţa fără faptă şi fapta fără credinţă vor fi la fel de lepădate”, Diadoh al Foticeii).
Şi câte fapte bune nu s-ar putea face cu primele 200 de milioane de euro şi cu miliardul la care se vor ridica, probabil, costurile finale, câte orfelinate, cămine de bătrâni, cantine pentru săraci s-ar putea construi! BOR nu este strâmtorată, iar banii de catedrală îi va obţine în timp, de la guvern şi din donaţii. Loteria naţională pentru strângerea de fonduri va fi un succes garantat. De la “anonimi” cu conturi grase, până la neştiuţii cu pensii mici, toţi se vor înghesui să cumpere un bilet, convinşi fiind că o cărămidă în zid echivalează cu iertarea unui păcat. Şi, după calculele BOR, până la Dumnezeu nu sunt decât 30 de etaje.
Rodica CIOBANU
sursa: gandul.info
Adauga comentariu