O adevarata framantare, cu pareri si abordari opozite, exista la nivelul decidentilor occidentali – guverne, banci centrale, cercuri de afaceri – in legatura cu retragerea sau nu a stimulentelor introduse in economie pe parcursul crizei economice si financiare pentru a o combate.
Din cauza schimbarilor notabile in structura economiei si datorita tehnicilor remarcabile de studiere a pietei, actuala criza s-a indepartat total de modelul clasic al crizelor care in trecut erau de supraproductie.
Indiferent de cauzele care ajung sa provoace crizele, recesiunea, ca expresie a acestora, nu mai apare ca reactie la acumularea de stocuri nevandabile, ci vine direct din limitarea constienta a productiei ca replica la anticiparea restrangerilor de piata.
Actuala criza a izbucnit din speculatiile fara noima din sistemul financiar si a avut la baza o extindere necontrolata a indatorarilor, peste cresterea veniturilor, ceea ce a creat un “bubble” care inevitabil avea sa se sparga.
Pentru a opri efectele distructive ale spargerii acestui “bubble” financiar asupra economiei reale, s-a considerat, aproape unanim, ca inocularea in economie a unor stimulente de origine monetara sau fiscala ar putea bloca scaderea economiei prin impingerea in sus a productiei si consumului.
Au fost cheltuite de catre autoritatile statale sute, chiar mii, de miliarde (euro sau dolari) pentru a neutraliza activele toxice din banci spre a opri morisca deteriorarilor pornite din sistemul financiar. Banci au fost imprumutate de catre stat sau au fost pur si simplu nationalizate in acest scop.
In paralel, prin masuri fiscale sau monetare, au fost stimulate investitiile sau a fost incurajata cresterea cererii. Dobanzile au fost reduse practic la zero in scopul reluarii si promovarii creditarii.
SUA au fost campionul absolut in materie de stimulente, in America inoculandu-se sume echivalente cu aproape doua PIB-uri americane.
Nu intamplator, pentru ca, gratie privilegiilor internationale ale dolarului, America isi poate finanta indatorarea pe care au provocat-o aceste stimulente cu propria moneda (nu cu moneda altuia, precum alte tari), deci mai tiparind inca niste dolari a caror emisiune, in virtutea privilegiilor respective, este acoperita in parte de alte popoare.
La celalalt pol s-a situat Germania, care, in virtutea conceptiilor conservatoare dominante in aceasta tara, s-a ferit de a baga in piata prea mari stimulente pentru ca, inevitabil, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, acestea vor fi trebuit, intr-un fel sau altul, platite.
Pentru tarile de la periferia sistemului, cum este si cazul Romaniei, aceasta abordare – desi nazuita de unii din tarile respective – nu era de fapt posibila.
Aceste tari, intre care se numara la loc de frunte si Romania, nu aveau nici forta, nici cheagul, nici echilibrele necesare pentru a se apuca sa creeze din nimic stimulentele respective, nemaipunandu-se la socoteala faptul ca nu avea nici cine sa le plateasca.
O tara ca Romania, de pilda, care la venirea crizei suferea de supraconsum finantat extern, nu mai putea stimula consumul pentru a combate recesiunea, caci strica si mai tare lucrurile, dincolo de faptul ca nici nu mai avea finantare pentru asa ceva.
Problemele in momentul actual pentru Occident sunt foarte incurcate. Sutele si chiar miile de miliarde cheltuiete direct sau indirect pentru oprirea recesiunii n-au dat rezultatele scontate. Doar in unele locuri s-a reluat cresterea economiei.
Dar, foarte grav, chiar si in aceste locuri fara o absorbtie a somajului! Lucru nou, care evidentiaza poate o artificialitate a reluarii cresterii economice! De aceea, cercurile de afaceri preseaza ca stimulentele sa ramana in piata.
Autoritatile responsabile, indeosebi cele monetare, adica cele direct raspunzatoare de problema, insista dimpotriva pentru retragerea stimulentelor, argumentand cu absolut temei ca si asa s-a intarziat cu prezenta lor in piata si ca, daca se mai intrarzie mult, derapajele asumate pe care evident le-au creat pentru echilibrele din piata vor degenera rapid intr-o inflatie devastatoare cu care Occidentul s-a luptat ani si ani cu cateva decenii in urma.
Sperie indeosebi combinarea prezentei in piata a acestor stimulente cu dobanda de referinta derizorie, care de fapt nu alege intre performanti si neperformanti.
Mai ales ca reluarea creditari se doveideste a nu se produce si, la fel de evident, ca nu o face nu din cauza costului creditarii, ci din cauza neincrederii. Retragerea stimulentelor a ajuns o problema mai controversata teoretic si mai dificila practic decat a fost introducerea acestora la inceputul crizei.
Decidentii n-au ales insa deocamdata intre revenirea recesiunii si recrudescenta inflatiei! Romania n-are griji. N-are ce stimulente sa retraga!
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
Adauga comentariu