Propaganda turează la absurd motoarele în direcţia agresiunii ruseşti. Totuşi, despre ce agresiuni vorbim?
În primul rând se aduce în discuţie agresiunea asupra Georgiei din 2008. Mai ţineţi minte ce s-a întâmplat atunci? Rusia a intrat cu armata în Osetia de Sud. V-aţi întrebat de ce? Georgia, în urma unui program nebunesc de înarmare(aprox. 8% din PIB pe perioada mai multor ani), a intrat cu forţa în Osetia de Sud. Într-adevăr, Osetia de Sud e parte componentă a Georgiei, dar la fel de adevărat e că e o regiune separatistă pe model Kosovo. Până atunci Rusia se limitase la a menţine în zonă o misiune de menţinere a păcii(aproximativ 500 militari). Misiune mult depăşită de armata care, la ordinul lui Saakaşvili, a intrat în Osetia. Nu vreau să ţin partea nimănui, dar vă rog să judecaţi cu aceeaşi măsură. Americanii au bombardat absolut aiurea Serbia pentru un presupus genocid în Kosovo. Păi dacă acolo bombardarea a fost legitimă, înseamnă că şi intervenţia rusă din Georgia a fost OK.
O altă acuzaţie este reprezentată de „ocupaţia” Crimeei. Desigur, când vorbim de ocupaţie, uităm că peninsula Crimeea a fost dată Ucrainei de către ucrainianul Hrusciov în momentul în care a fost preşedinte al URSS. Toată tărăşenia la o beţie la care, probabil, se credea Stalin. După ce Ucraina a forţat ieşirea din sfera rusă, era absolut normal un recurs rusesc în ceea ce priveşte Crimeea. Modelul utilizat de ruşi a fost unul dual: pe de o parte tema „recuperării istorice” şi, pe de altă parte, „modelul Kosovo” în care populaţia hotărăşte să se despartă de ţara din care face parte. Cu care dintre cele două nu sunteţi de acord?
Tot legat de conflictul din Ucraina se vorbeşte despre comportamentul Rusiei în estul ţării. Se uită voit două aspecte: în primul rând cel istoric şi apoi cel demografic. Din punct de vedere istoric, Ucraina n-a prea existat. Ba, mai mult, Rusia Kieveană e leagăn al civilizaţiei ruseşti. Scurtele sale „deviaţii” de la Rusia nu prea-i justifică pretenţiile teritoriale. Din punct demografic, lucrurile stau extrem de dubios. Chiar şi recensământul manipulat de ucrainieni arată cote de populaţie rusă de peste 40% în unele zone din Estul Ucrainei. În realitate sunt mult mai mulţi. De asemenea, chiar şi populaţia ucrainiană de la graniţa cu Rusia e mai degrabă favorabilă ruşilor decât ucrainienilor. Este pentru oricine cât se poate de limpede faptul că Rusia nu poate privi pasiv atunci când etnici de-ai săi sunt agresaţi pe un teritoriu care, istoric, i-a aparţinut. Dacă nu sunteţi de acord cu modul în care se comportă ruşii, poate veţi lua atitudine împotriva Ungariei care se comportă cam la fel când vine vorba despre drepturile maghiarilor din România. Nu spun cine are dreptate, vă cer doar să fiţi consecvenţi în judecată.
Ultima tărăşenie de care e acuzată Rusia este … retragerea SUA din Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare(INF). Ştiu, sună ca dracu, dar aşa ne spune media. E de râsul curcilor! Ruşii sunt acuzaţi că au încălcat tratatul, iar SUA vrea să iasă pe baza unor „dovezi” mai hazlii decât cele cu armele nucleare din Irak (că tot suntem aici, aţi auzit să fi fost judecat grupul infracţional Bush-Blair pentru genocidul din Irak?). Problema e că ieşirea din acest acord ridică nivelul de alertă al Rusiei la roşu. SUA au instalat sisteme aşa-zis defensive în România şi Polonia. Sisteme care, lejer, pot fi transformate în sisteme ofensive. Trebuie doar să pui rachetele care trebuie şi gata. Rusia anunţă că, în cazul unui asemenea scenariu, îşi va îndrepta focoasele nucleare către zonele potenţial agresive. Iar media urlă că Rusia ne ameninţă. Înţeleg, nu e deloc comod să te simţi viitor deşert nuclear, dar cine te pune să te transformi în barda cu care americanii vor să atace Rusia?
Tot ceea ce pot vedea e că ursul rusesc e din ce în ce mai strâns în cuşcă. Pentru unii e liniştitor. Întrebaţi-i pe neoconii din SUA şi veţi fi surprinşi să constaţi cât de lejer discută de un război nuclear limitat cu Rusia(ce-o fi însemnând limitat, naiba ştie!). Desigur, din cauză că ruşii sunt agresivi.
Problema mea, ca trăitor în zonă, e una simplă. Mi-e frică de ziua în care, zgândărit fiind, ursul va sparge uşa cuştii şi va ieşi din ea. De ce mi-e frică e limpede pentru oricine are capul pe umeri. Noi suntem aici, lângă el, nu americanii. Şi nu înţeleg motivul pentru care trebuie să fiu eu cel care-l zgândăre.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Sensuri ascunse ale multiculturalismului
Cristi Pantelimon 22 octombrie 2018 0 Comentarii
Cultural
Dacă e adevărat, așa cum spunea Carl Schmitt, că toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului nu sunt altceva decât concepte teologice golite de conținutul lor propriu-zis teologic (sau secularizate)[1], în cazul multiculturalismului ideea poate fi dusă mai departe și putem ajunge în sfera opoziției: conceptele de bază ale multiculturalismului nu sunt decât concepte teologice care, după ce au fost golite de conținut teologic, au fost umplute de un conținut anti-teologic. Cu alte cuvinte, multiculturalismul nu are numai o natură secularizată, ci și, dacă ni se permite, unadiabolică, în sens literar.
Multiculturalismul este, într-adevăr, un avatar al individualismului liberal, unul de ultimă oră, care consideră că este suficient de matur pentru a trece de la faza „locală” a manifestărilor sale la faza „globală”. Liberalismul globalizat nu putea, într-adevăr, duce decât la multiculturalism. Unul dintre conceptele centrale ale liberalismului individualist este cel de drepturi (ale omului). Structura de bază a multiculturalismui se ridică pe ideea de drept, în sensul drepturilor omului, la care se adaugă filosofia diversității dublată de cea a egalitarismului. În final, toată construcția se termină cu ideea afirmării de sine sau a acțiunii afirmative. Dar, așa cum a arătat David L. Schindler, din perspectivă teologică (catolică, în acest caz, care coincide cu orientarea religioasă a lui Carl Schmitt, citat mai devreme), liberalismul și conceptul acestuia de „drepturi” este bazat pe o logică represivă. Această logică represivă se întemeiază, finalmente, pe un soclu relativist. Drepturile omului, în varianta liberală, spune D.L. Schindler, sunt, în esență, drepturi de natură negativă, nu pozitivă: ele se reduc la nevoia de a respecta independența celuilalt, dar nu se pune problema de a-l asista (sens pozitiv, de ajutor) pe acesta într-un fel sau altul. Liberalismul duce ideea de drept numai până la nivelul unei interferențe formale, negative, cel mult neutre a ființelor umane unele față de altele. Nicio clipă el nu-și pune problemadreptului–responsabilitate față de celălalt [2]. Această viziune neutrală despre drept este apoi preluată în gândirea juridică și este baza tuturor concepțiilor juridice actuale: acestea sunt, astfel, despărțite de ideea de Dumnezeu sau de ceilalți, construindu-se în jurul unei imagini formaledespre individ[3].
Întocmai cum ideologia drepturilor omului pornește aparent de la un adevăr indiscutabil, de natură teologică (demnitatea umană, pe care o și invocă adesea în sprijinul propriu), pentru a ajunge la o ideologie care desfigurează această demnitate, prin „fabricarea” tuturor „drepturilor” posibile, unele mai stranii decât altele (se ajunge ca în numele drepturilor omului să se accepte avortul, adică refuzul dreptului fundamental la viață al celui încă nenăscut, dar viu![4]), la fel ideologia multiculturalismului pornește de la un „adevăr” aparent și vizibil, anume diversitateaculturală, etnică sau religioasă, pentru a forța ideea că această diversitate se poate impuneînaintea unității componentelor ce intră în întregul astfel constituit. În cadrul ideologiei moderne a drepturilor omului, drepturileprevalează asupra responsabilităților, ceea ce este nefiresc. Orice societate este un echilibru de responsabilități și drepturi; ba chiar, am putea spune că societățile „normale” (înțelegând prin acest termen societățile tradiționale sau cele în care valorile tradiționale sunt încă vii, cum ar fi societățile orientale), responsabilitățile sunt primele care apar, după care se nasc și drepturile[5]. Demnitatea umană se manifestă nu atât prin drepturi, cât prin responsabilități!
Ideologia drepturilor omului falsifică raportul spiritual și natural dintre responsabilitate și drepturi. Ideologia multiculturalismului falsifică raportul spiritual și natural dintre unitate și diversitate. Diversitatea este fiica unității, și nu invers. În schimb, multiculturalismul accentuează doar diversitatea, neglijând sau considerând periculoasă latura unității, pe care o suspectează de… accente totalitare.
Ideea unității nu are decât un raport formal și exterior cu ideea totalității. O totalitate poate fi, și cel mai adesea este, o simplă însumare formală, exterioară, deci artificială. Adevărata unitate este de regăsit în ideea de universalitate. Dar, aici, universalitatea nu înseamnă „răspândire universală”, ci unitatea care traversează și unește astfel toate aspectele diverse ale întregului. Multiculturalismul, neglijând ideea unității ca universalitate, ajunge, fără să vrea, în plin „totalitarism”, adică în plină totalitate artificială, prin însumarea unor elemente exterioare, fără legătură firească, naturală, unele cu altele. De aceea multiculturalismul poate fi suspectat, din punct de vedere teologic, de caracter diabolic, în măsura în care apropie elemente care sunt de fapt separate, sau, și mai precis, pe care el însuși le-a separat înainte, pentru a le pune mai bine în relief și a le contura în termeni individuali.
Multiculturalismul are două etape majore în construirea realității sale sociale și metafizice: prima etapă (obligatorie) este aceea a descompunerii unităților, a desfacerii unităților care compun lumea socială și proiectul său metafizic. A doua etapă este aceea a aglutinării acestor elemente descompuse în prima fază. Toate demersurile multiculturaliste sunt la început demersuri de separare și apoi de recompunere artificială a lumii sociale, după procesul de separare. Întocmai ca un tablou care este inițial spart în mai multe fragmente, pentru a fi recompus, și care finalmente nu este mai mult decât un puzzle, ale cărei separări și fragmentări nu mai pot fi niciodată „resorbite”, multiculturalismul are nevoie de ruperea elementelor componente ale unității sociale, pentru ca ulterior, conform cu premisele sale filosofice de natură iluministă, să recompună, rațional, metodic și „corect” aceste fragmente.
„Victimele” multiculturalismului: cultura, politica, identitatea, individul, comunitatea
Prima victimă a multiculturalismului este chiarcultura – înțeleasă ca set de organizare a valorilor și de cult al acestora. Multiculturalismul organizează cultul diversității, dar se dezinteresează complet de conținutul adânc al culturii, care este primordial religios și etic. Multiculturalismul produce un cult rațional al unor realități imanente, cele care îi convin (diversitate, minoritate, egalitate), dar trece sub tăcere alte realități, unele metafizice, altele imanente (rasă, majoritate, Dumnezeu).
Multiculturalismul este un protest împotriva Culturii, pentru că aceasta asimilează (termenul este repudiat), iar pariul multiculturalismului este, dimpotrivă, așa-zisa „revoluție expresivistă”[6]. Într-adevăr, orice cultură este un lăcaș al asimilării, în sensul integrării în sensurile tradiționale ale vieții. Dar multiculturalismul nu poate admite pierderea sinelui individualizant, accentul său căzând mereu pe afirmarea de sine. Tradițional, diferența dintre sine și Sine a fost o piatră de hotar a înțelegerii destinului ultim al omului. În vreme ce sinele este efemer și înșelător, Sinele este peren și singur adevărat. Tradiția țipă după eliberarea de sinele înțeles ca ego, spunea Ananda Coomaraswamy. În lumea modernă, dimpotrivă, ego-ul sau sinele culturilor este cel care este valorizat pe deplin. El este singurul luat ca reper. În aceste condiții, nu este de mirare că cea mai remarcabilă reușită a afirmării culturale egolatre de azi este un soi de diversitate zgomotoasă, obositoare și previzibilă; odată cu blocarea esenței metafizice a culturilor (manifestate prin Sine), acestea se transformă în coruri colective, previzibile și lipsite de creativitate. În fond, cultura, astăzi, este un produs artificial, ca orice produs al societății de consum. Cu cât este mai tare afirmată, cu atât o cultură este mai artificială.
Același lucru se petrece și în alt domeniu predilect al multiculturalismului, acela al drepturilor minorităților. Minoritățile sexuale nu mai sunt „doar” minorități sexuale, ci sunt „consacrate” cultural, creditate adică în manieră aproape metafizică. Ele sunt „creatoare de cultură” și reprezintă, în sine, un stil de viață și, implicit, un stil cultural. Are loc astfel o „culturalizare” a sexului și a minorităților sexuale, ceea ce aduce cultura în plin derizoriu. Problematica sexuală este instituită ca problematică esențială a vieții omului de azi, fără nicio referință la etica tradițională, care avertizează omul în legătură cu pericolele inerente oricărei exagerări a preocupărilor legate de plăcerile trupului. Pentru că diversitatea culturală trebuie să atingă orice element social, s-a considerat că și minoritățile sexuale sunt egal îndreptățite la viață „culturală” în cadrul cetății. Astfel, viața sexuală (hetero, dar și homosexuală) este așezată pe același plan de importanță cu viața religioasă sau cu viața culturală „tradițională”.
În plan social-politic, lucrurile sunt și mai dramatice, mai ales ținând cont de contextul global în care se desfășoară azi viața omului modern. Din această perspectivă, multiculturalismul atacă fundamentelepoliticului. Vizate sunt aici minoritățile etnice. Ideea că o minoritate, în general, este demnă de atenția crispată de care se bucură azi era o idee cu totul străină spiritului politic clasic. Chiar Părinții Fondatori ai democrației americane erau atenți ca Republica să nu fie pericitată de facțiuni, adică de minorități constituite pe diverse criterii, care ar denatura sensul întregului politic, al comunității politice americane. Părinții națiunii americane aveau încă noțiunea unui corpuspolitic transcendent, care depășește simpla însumare a intereselor sau perspectivelor individuale. Dimpotrivă, multiculturalismul aduce în prim-plan ideea de minoritate; majoritatea este considerată oprimantă; cel mult se admite că întregul sau corpul politic este urmarea unei însumări de minorități, de facțiuni individualizante. Cu alte cuvinte, în loc să se caute elementele de apropiere dintre toți, care să genereze întregul și unitatea politică, multiculturalismul rămâne adeptul ideii de separare fundamentală a ariilor diferite din corpul politic. În felul acesta, politica nu mai are caracter integrator, ci se transformă propriu-zis într-o luptă dură dusă de diferitele facțiuni politice pentru supremație. Culoarul spre anarhie și violență este astfel deschis.
Interesantă și instructivă este și relația multiculturalismului cu ideea de identitate, pe care acesta o consideră esențială pentru demersurile sale.
În antichitate, identitatea personală a fost trecută mereu în plan secund, după cea care ținea de comunitate[7]. Astăzi, identitatea personală trece înaintea identității de grup. În același timp, multiculturalismul valorizează excesiv ideea de grup diferențiat, dar astfel el nu face altceva decât să individualizeze comunitatea. Dar o „comunitate” individualizată, adică formată din indivizi, este un non-sens. Multiculturalismul își subminează propriile sale premise teoretice, prin aceea că răstoarnă raportul tradițional și firesc dintre întreg și parte.
Multiculturalismul însă nu este o simplă afirmație, ci și un program, o luptă pentru afirmare. Toată ideologia acțiunii afirmative ține de această luptă pentru recunoașterea și impunerea temei; în fond însă, dacă rădăcinile multiculturalismului sunt, așa cum am văzut, individualiste, tema recunoașterii nu face altceva decât să arate, așa cum spunea Hegel, non-autosuficiența omului[8].
Multiculturalismul se manifestă ostil la adresaindividului și a individualității, în mod straniu, dar explicabil. Pornind de la ideea recuperării individualității, trebuie să nege orice idee de individualitate și orginalitate, fiindcă prezumă că toate individualitățile sunt egale. Egalitarismuleste, așadar, ghilotina sub care cad toate ideile generoase ale multiculturalismului; produs al unei modernități post-revoluția franceză (1789), al unui individualism care va duce, în plan economic, la absolutismul de piață, acolo unde totul are un preț și totul e de vânzare, multiculturalismul nu face altceva decât să instituie o piață a identității, pe care, evident, cei mai strălucitori, adică cei care au etichetele cele mai colorate, par a fi cei mai importanți. Logica exterioară, suprapusă, a acestui imanentism economico-social face ca multiculturalismul să nu fie altceva decât varianta ideologic-culturală a unui infra-capitalism cu parfum etnic, rasial sau cultural.
Multiculturalismul atacă însă, firesc, ideeacomunității. Este adevărat că identitatea noastră nu se construiește decât prin intermediul oglinzii celorlalți; din acest punct de vedere, multiculturalismul pare a avea dreptate. Dar greșeala sa fundamentală este aceea de a „stimula” identitățile colective după modelul celor individuale și într-o manieră rațională, care seamănă cu un proces de afirmare de sine. Astfel, identitățile colective sunt „obligate” să ocupe același loc pe un podium valoric ideal, să participe la aceeași competiție (în care toate premiile sunt egale) și să se afirme la același moment, ceea ce este nefiresc.
Ca orice ideologie, multiculturalismul exagerează în ambele direcții: atunci când „obligă” colectivitățile să se afirme, dar și atunci când interzice importurile culturale sau civilizaționale care i se par contrafăcute: exemplele recente date de un autor francez sunt relevante[9]. În lucrarea sa Fața ascunsă a multiculturalismului, autorul canadian Jérôme Blanchet-Gravel exemplifică cu ajutorul așa-zisului principiu multiculturalist al refuzului aproprierii culturale o serie de exagerări stranii, cum ar fi interdicția ca handicapații să practice yoga (considerată a fi apanajul orientalilor), interdicția aplicată canadienilor de a purta coafuri cu pene, deoarece acestea aparțin indienilor sau interdicția de a vinde bumeranguri, deoarece ele aparțin doar aborigenilor australieni! Dar, încă odată, în spatele acestor aparent corecte precauții legate de importurile culturale nefirești, mimetice, stă o grijă la fel de nefirească pentru „diversitate”; ca și cum o cultură ar putea fi desființată de forma fără fond pe care o naște într-o altă zonă culturală. Această grijă seamănă, efectiv, cu grija pe care un muzeograf o poartă unui exponat unic, dar mort, din cadrul muzeului sau ariei sale de cunoștințe.
Multiculturalismul și „renovarea” spirituală a Occidentului
S-a făcut afirmația, în mediile sociologilor și filosofilor canadieni (Canada este una dintre cele mai „expuse” țări din perspectiva multiculturalismului efectic, concret), că multiculturalismul ar putea fi o ocazie de renovare spirituală a Occidentului, în linia orientalismului special al lui René Guénon[10].
Afirmația, interesantă, este o exagerare. „Criza lumii moderne” pe care o teoretiza Guénon nu avea și nu putea avea leac, cel puțin nu unul obișnuit. Orientalizarea de care același autor vorbea nu însemna deloc „multiculturalism orientalizant”, ci transformarea interioară a Occidentului, orientalizarea Occidentului și, practic, dezoccidentalizarea. Dar, un astfel de fenomen nu este de întrezărit în vremea noastră, la aproape un secol de la momentul la care scria Guénon. Mai degrabă se manifestă fenomenul contrar, de occidentalizare a Orientului. Cât despre Occident, destinul său este acela al unei perpetui agonii întru multiculturalism (dezbateri mereu la zi despre transformările sociale efective și măsurile sau accentele pe care multiculturalismul le poate aduce acestui tablou al realității). Nu degeaba, în ultima vreme, cei care se pronunță din ce în ce mai mult despre multiculturalism sunt sociologii, care vin cu aparatul specific al periodizărilor (diferențele dintre situația economico-socială a Occidentului din anii ʼ60 și cea din anii ʼ90 sau de azi) și conceptualizărilor lor (rasă, religie, valori economice și politice, iată subiectele de bază ale sociologiei ce se preocupă de problemele multiculturalismului). Dar aceste dezbateri nu vor putea, în opinia noastră, schimba cursul major al evenimentelor, iar multiculturalismul „matur”, cel ideologic, va continua să plutească la baza gândirii comune a societăților occidentale moderne, spre nenorocul lor[11].
Care este trăsătura cea mai vie și în același timp cea mai dăunătoare a multiculturalismului? Este respectul pios, dar în fond foarte „necultural” la adresa oricărei „culturi” sau oricărei manifestări „culturale”. A respecta toate fragmentele unei civilizații materiale dintr-o poziție de turist completat de un antropolog amator este tot ce poate oferi astăzi multiculturalismul, mai ales în țările cele mai dezvoltate ale Vestului.
De fapt, recuperarea spirituală prin multiculturalism caută soluții la pierderea Identității spirituale odată cu dezangajarea Divinității din lumea noastră. Mai mult decât o colecție de fapte declarate culturale nu putem descoperi în acest muzeu al antichităților care a devenit lumea modernă.
Multiculturalismul este drama care privește orice Cultură: când aceasta nu mai are capacitate integratoare, evoluează în două direcții aparent opuse, dar care se întrepătrund: pe de o parte, ideologic și politic, caută să asigure „egalitatea de șanse” și de exprimare culturală (pentru a compensa lipsa de integrare), pe de altă parte, forțează o integrare de ordin politic-cetățenesc, cu ajutorul stimulentelor materiale. Ceea ce era vechea integrare în universalitate prin atracția culturală comunitară a devenit acum stimulare cetățenească, politică și economică. Ceea ce era ierarhia și diferențierea axiologică, definite în funcție de criteriile tradiționale ale culturii, a devenit acum toleranță și respect al diferențelor; dar acest respect și această toleranță scapă din vedere tocmai ideea de ierarhie.
Lumea și cultura occidentală modernă este lovită de handicapul incapacității de a ierarhiza în termeni tradiționali. Pentru a scăpa de această angoasă, ea declară o „amnistie generală” și o egalitate de principiu a tuturor faptelor culturale sau culturilor diferite. Dar incapacitatea de a ierarhiza în propria cultură este legată de incapacitatea de a sesiza autenticitatea celorlalte culturi. De aceea, culturile „asimilate” sunt, de fapt, culturi desfigurate. Cele tolerate sunt de-a dreptul ignorate. Multiculturalismul ignoră ceea ce declară egal ca importanță și desfigurează ceea ce pare a putea înțelege.
Dilema multiculturalismului modern seamănă cu cea a teoriei dezarmării: pentru a obține pacea e nevoie ca toate statele să se dezarmeze. Problema este că niciunul nu vrea să fie primul care se dezarmează într-un context în care nu e sigur că va fi urmat automat de toți ceilalți.
Din perspectivă multiculturalistă, identitatea ține loc de arme: cine vrea să trăiască în bună înțelegere cu ceilalți, trebuie să renunțe la accentul de separare ostilă pe care fiecare cultură îl are față de celelalte, vecine. Adesea, multiculturalismul, în loc să atenueze conflictele culturale prin relativismul intrinsec de care dă dovadă, obține efectul contrar, tocmai pentru că predică o lume a respectului și păcii universale care nu există decât în teorie. Conștiința acestei utopii face și mai dramatică acceptarea luptei dintre culturi ca alternativă la moartea lor spirituală prin toleranța neutralizatoare reciprocă.
Care ar fi soluția la neutralizarea și dezangajarea operate de multiculturalism? Desigur, o reierarhizare a întregului corpus social și cultural al lumii moderne. Dar această reierarhizare presupune obligatoriu lupta și conflictul, lupta cu inferiorul și abaterea lui, impunerea elementelor superioare și alungarea celor degradante. Însă acest lucru ar însemna, de fapt, negarea de sine a unui Occident, care, conform viziunii celor mai importanți filosofi ai Tradiției (Evola, Guénon, Coomaraswamy) nu a făcut în vremea modernă, în special după Renaștere, decât să-și taie punțile spre Tradiție, pe urmele unui conform material și economic mereu reînnoit, mereu gata de progres.
[1] Carl Schmitt, Teologia politică, București, Ed. Universal Dalsi, 1996, p. 56.
[2] D. L. Schindler, The Repressive Logic of Liberal Rights, în „Communio”, winter 2011, p. 531, la adresa https://www.communio-icr.com/files/Schindler_Repressive_Logic_of_Liberal_Rights.pdf.
[3] Fiul lui D.L. Schindler va duce mai departe acest tip de gândire și va afirma, în titlul unei cărți recente, nici mai mult nici mai puțin că libertatea modernă are un caracter diabolic – D.C. Schindler, Freedom from Reality: The Diabolical Character of Modern Liberty, University of Notre-Dame Press, 2017.
[4] O critică recentă a acestei ideologii a drepturilor omului, folosită inclusiv ca armă geopolitică, în Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme. Pour défendre les libertés, Paris, Pierre-Guillaume de Roux, 2016.
[5] Este din această perspectivă interesant capitolul al treilea al lucrării lui Alain de Benoist dedicată drepturilor omului, care pune problema drepturilor omului din perspectiva diversității culturale. Autorul arată că drepturile omului, înțelese în stil occidental, reprezintă un aspect minoritar al problematicii respective. Mai mult, în contra curentului individualizant al drepturilor omului, în 4 iulie 1976 s-a adoptat o declarație universală a drepturilor popoarelor, la Alger, tocmai pentru a marca ideea prevalenței comunitare în raport cu drepturile-pretenții ale indivizilor (p. 99 în lucrarea citată a lui A. de Benoist).
[6] Alain de Benoist, Nous et les autres. Problématique de lʼidentité, Krisis, Paris, 2006, p. 7.
[7] Alain de Benoist, Ibidem, p. 3 și urm.
[8] Ibidem, p. 7.
[9] http://www.bvoltaire.fr/la-face-cachee-du-multiculturalisme-de-jerome-blanchet-gravel-editions-du-cerf/.
[10]http://classiques.uqac.ca/contemporains/blanchet-gravel_jerome/Le_multiculturalisme/Le_multiculturalisme.pdf
[11] Un exempul de discurs rațional-sociologic, fără urmări esențiale, după părerea noastră, în M. Wieviorka https://www.raison-publique.fr/IMG/pdf/Wieviorka_multiculturalisme.pdf
Articolul a apărut inițial în nr. 3/2018 al revistei Punctul Critic
Un articol de: Cristi Pantelimon
http://www.estica.eu/article/sensuri-ascunse-ale-multiculturalismului/
Ni s-a indus programul in conformitate cu care, prin Cer, pe sub Pamant, in locuri special alese de la suprafata Pamantului- arealuri, nu s-ar intampla lucruri care sa amprenteze, zideasca lucrarea, ma refer la PROGRAMUL DE CONTROL AL MINTII (MIND CONTROL), PROGRAMUL DE CONTROL CLIMATIC, ET C. Uitam ca deasupra tuturor exista o FORTA SUPREMA, SUVERANA, datatoare de viata in infinitul univers, coronita de lumina adevarata, lumina din lumina, eternul atom in eterna transformare, alias acea vesnica pomenire din neam in neam, a toma (ul) cel ne credincios…of Doamneeee…cartile-s facute, neamul omenesc a primit coronita insufletita, indumnezeita, intreita in tricolor, inmiita in iubire, intru vesnicie. Amin!
Albastru in mijloc, Galben, Rosu – ochiul Lui Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Lumina din Lumina. Fara alte simboluri, steme. Simplu ca lumina zilei.
In op pers, rusii curata estul, americanii vestul, toate punctele cardinale, in forma de CRUCE. NORD-SUD, EST-VEST, precum in Cer asa si pe Pamant, Ochiul Lui Dumnezeu in Cer, pe Pamant…?! un “ochi” atoatestiutor, coronita in Cer, pe Pamant “coroana casei regale”. Intamplare, coincidenta, sincronicitate, simbolul nostru national, drapelul: albastru, galben, rosu … din interior spre exterior…gandim…Punctul pe i. Locatie aleasa.
pe bune, contextul edenic, locatia cu vibratia compatibila… noul ierusalim, nou cer, nou pamant, om nou, legea implinita
ps: puneti multa apa-n vinul de anul acesta secetos, prietenii stiu de ce
cutremur de 6,4 grade in sudul Argentinei, produs la adancimea de … 10 km!!!! efectul de bumerang…vezi originea firmei din Zalau care subjuga, insclavizeaza, profita…reversul medaliei…sa luam aminte…
la 3 ani de la tragedia COLECTIV, GUVENUL MEU … sa dea socoteala…adica sa aprinda o lumanare, rosteasca o rugaciune…macar un guvern din istoria guvernelor lumii sa se intoarca la cale, in adevar, la viata. Doamne iarta, apara si pazeste-ne de ispite, tragedii, viclenii, raufacatori.
Rusii sunt inconjurati de 22 de baze militare alericane,si tot ei sunt acuzati ca se inarmeaza?Americanii sunt cei mai mari criminali din istoria omenirii si se folosesc de organizatia terorista NATO pentru a-si atinge scopurile murdare!
Hartile in domeniu arata ca toate scuturile antiracheta sunt indreptatea catre Rusia, RAPORTUL DE ACTIVITATE AL GUVERNULUI TEHNOCRAT instalat pe cadavrele rezultate in urma tragediei de la COLECTIV demonstreaza ca acel GUVERN, GUVERNUL MEU A INCHIS ROBINETUL LA FONDURI EUROPENE, INTARZIAT INTENTIONAT SUBVENTIILE IN AGRICULTURA, INGADUIT EXERCITAREA ATRIBUTIILOR DE CONTROL-TEROARE PRIN ECHIPE MIXTE, PROCURORI-OFITERI SERV SECRETE INTERNE SI INTERNATIONALE-JUDECATORI & CO…, inchiderea sectiilor de ARSI, decontarea serv medicale in clinici private din strainatate, intronarea lui LAZAR, intarirea pozitiei DNA, atribuirea de facilitati fiscale FIRMELOR CU CAPITAL STRAIN, PREPONDERENT FIRME X PREABUN, PREA CA LA TARA, AEROPORT, PORT, CUMINTENIA PAMANTULUI…..MUICAAAAA…
Miliardele invocate de Corina Cretu
….inca o MEGA GOGOASA, in contextul TIGAII GEOSTRATEGICE pe plita careia oficiali europeni ex MERKEL isi anunta retragerea…RE TRA GE REA!