Chiar aveam nevoie de noi pronume de gen?

O renumită doamnă profesoară de lingvistică a ieșit de curând în față și ne-a ținut o lecție publică perfect integrată în linia partidului despre pronume. Nu e nevoie să o numim pe această semi-faimoasă profesoară pentru că, în ciuda absurdului situației, s-ar găsi poate prea mulți care se consideră „educați” să fie de acord cu ea.



Ea a spus: „în mod normal suntem obișnuiți să folosim el, ea și ei/ele (they, în engl) însă acum există alternative din cauza ambiguităților de gen și mulți oameni nu se mai regăsesc în schema asta binară masculine-feminin. Așa că, de dragul inclusivismului, ar trebui să-i denumim pe oameni cu pronumele pe care le doresc ei.” Repet, contextul de care discutăm este cel al studiului lingvisticii în universitate.

Or fi bune compromisurile și consensul în politică, însă în mediul academic este absurd să lași consensul, politicile identitare, autoreferința subiectivă sau orice altceva să vină înaintea adevărului. Ideea că ar trebui să numim pe cineva cu pronumele pe care îl dorește acea persoană și nu cu cel care o reprezintă este absurdă de-a dreptul. Și acest absurd cu siguranță nu ar trebui cultivat în primul rând în universități. Din nefericire, universitatea modernă este chiar locul unde se nasc asemenea absurdități și încă multe altele aidoma lor. Acest atac flagrant asupra naturii și realității de fapt se pierde în gălăgia generală deja existentă pe tema aceasta care constituie azi cacofonia sonoră a noii culturi a omului alb, prin care suntem legănați până cădem într-o stare generală de leșin intelectual.

Încă ne mai aflăm în Vest, chiar dacă pentru noi azi acest lucru echivalează cu amurgul. Încă mai există vestigii și dovezi răspândite ale unei tradiții curajoase pe care odinioară o numeam cu mândrie Civilizația Apusului. Azi, pe măsură ce tradiția ne e atacată și se erodează sub ciocanul presiunii ideologice constante, vedem cum școlile noastre nu mai au Civilizația Apuseană ca materie de studiu. Revizuirile multiculturale care-i iau locul blamează și denigrează istoria noastră nobilă, e drept, s-o recunoaștem, pătată pe alocuri. Un lucru vrednic de amintit este că în tradiția noastră, unde se întâlnesc Atena și Ierusalimul, până nu demult scopul ultim al educației era aflarea adevărului. Nu cel subiectiv, nu cel empiric, ci adevărul după standardele obiective, despre care luăm cunoștință mai întâi cu simțurile noastre și pe care apoi, cu ajutorul darului inteligenței, îl identificăm din standardele legii naturale atât de vizibilă în ordinea creată și scrisă în inimile noastre.

Aici, în Occident, noi obișnuiam să pornim de la premisa că simțurile noastre exterioare, așa limitate cum sunt, au totuși capacitatea de a percepe ceea ce există cu adevărat, nu în totalitate dar în esență. Știam că cele patru simțuri interioare au competența de a pregăti datele experienței pentru ca acestea să fie apoi prelucrate adecvat prin activitatea spirituală pe care odinioară o numeam intelecție. Filozofii englezi au contopit noțiunile de percepție și concepție cu multe secole în urmă, iar rezultatul acestei întreprinderi a fost belșugul material în schimbul secetei intelectuale. Universitatea modernă a devenit un deșert intelectual și moral. Un exemplu mărunt dar grăitor este ilustrat de noua folosință „standard” a pronumelor, care spulberă convențiile tradiționale și precise de pe orbita lor și le zvârle departe de realitatea căreia îi corespundeau. Vom vedea în continuare modul în care acestea se vor a fi inclusive, dar inclusive a ce, mai exact ?

Universitatea zilelor noastre, școala de azi în general, mass media și încă multe alte asemenea instituții de felul acesta comit de atâta vreme abuzuri asupra limbii încât limbajul acesta orwellian duplicitar a ajuns de preferat. Noțiuni eminamente false despre persoana umană și despre felul în care se produce învățarea au produs un impact profund asupra limbajului modern. Doi oameni, unul ideolog al unei universități de azi și altul, om încă nepervertit al Occidentului, pot rosti aceleași cuvinte în timp ce se referă la lucruri cu totul diferite. Cei doi ar putea spune, de exemplu, „educația e un lucru bun,” sau „e important să fim inclusivi” sau „diversitatea e sarea și piperul vieții” pentru ca totuși să înțeleagă fiecare altceva, pentru că aceste noțiuni trimit spre premise și concluzii diametral opuse pentru fiecare. Cei doi au o atitudine echivocă asupra definițiilor cuvintelor „educație”, „inclusiv” și „diversitate.” Aceste cuvinte folosite de „savantul” modern au fost divorțate de sensurile lor tradiționale și indică spre teritorii pe care generațiile anterioare nu s-ar fi gândit să le exploreze.

În lucrarea sa Topica, volumul 2, 101a, 15-21, Aristotel sugerează că atunci când se pune problema numirii lucrurilor așa cum sunt ele, ar trebui „să determinăm ce fel de lucruri să denumim așa cum le denumesc cei mai mulți oameni și ce să nu denumim.” Filozoful continuă spunând că în principiu „trebuie să ne folosim cuvintele pentru a denumi aceleași lucruri pe care le denumesc majoritatea oamenilor.” Și desigur, trebuie să facem așa de dragul clarității în exprimare, dar el mai zice și : „când întrebăm ce fel de lucruri sunt sau nu sunt de un fel sau altul, nu ar trebui să ne lăsăm duși de mulțime.” Și desigur, a merge cu mulțimea în hora noilor pronume de gen e curată nebunie. Exemplul lui Aristotel este: „e bine să denumim sănătos orice lucru care produce sănătate, așa cum o fac majoritatea oamenilor ; dar pentru a spune dacă obiectul din fața noastră tinde să producă sau nu sănătate, nu ar mai trebui să folosim limbajul maselor, ci pe cel al doctorului.” Dacă aplicăm învățăturile lui Aristotel la situația prezentă, va începe oximoronic să se clarifice absurdul.

Am putea spune că în vorbirea noastră de zi cu zi ar trebui să folosim sensurile pe care le înțeleg „educații, adică cei mulți”, cu excepția situațiilor în care se produce o deviere de la realitate. În acest caz, trebuie să ne luăm cuvintele de la filozofii pereni, pentru a clarifica sensul cuvintelor la care facem referință. În cazul limbajului „inclusiv de gen”, această deviere este grosolană de-a dreptul. Am folosit dintotdeauna pronumele „el” pentru masculine și „ea” pentru feminine. Cu cincizeci de ani în urmă, acesta era un lucru de la sine înțeles și foarte uzual. Astăzi însă nu mai este permis să te referi la o fată cu „ea” și la un băiat cu „el” dacă ei nu doresc acest lucru, pentru că formatorii moderni ai gândirii pretind că „genul” unei persoane e o chestiune de decizie personală și subiectivă. Această deviere inovativă la care s-au aliniat majoritățile este de fapt o ofensă împotriva naturii și realității. A numi un bărbat cu „el” și o femeie cu „ea” pe baza ADN-ului este acum în contradicție cu ideologii genului care consideră că este o ofensă adusă drepturilor individuale și civile.

Filozofii știu că sexul unei ființe umane este un accident esențial al nașterii, un artefact din substanța pusă în forma persoanei umane. Trupul acelei persoane nu este separat de forma de substanță din care emană, totul este un întreg. De fapt, trupul este manifestarea cauzei sale formale, a principiului care îl animă, a sufletului spiritualizat. Substanța de esență nu trimite doar informația asupra fiecărui aspect al trupului, ci este 100% prezentă în fiecare parte divizibilă a trupului. A fi bărbat sau femeie, un el sau o ea, în adevăr, în reprezentare ca și în realitate nu e un lucru asupra căruia oamenii ar avea vreo putere de alegere. Așadar, a numi un el ca fiind o ea, sau o ea ca fiind un el, sau a inventa o mulțime de alte pronume de gen inexistente care nu au corespondent în realitate este o iresponsabilitate intelectuală și morală.

Ideea că ar trebui să ne adresăm unei persoane așa cum dorește ea să fie numită ar putea fi o necesitate modernă ce ține de convențiile sociale și de conversația politicoasă, acolo unde primează dorința de a nu ofensa. Totuși, nu ar trebui să facem niciodată acest lucru în universități, licee sau școli pentru că prin definiție acestea sunt locuri care trebuie să țină sus adevărul ca valoare supremă. Includerea adevărului ar trebui să se practice în orice domeniu al existenței școlii, în orice exprimare și în valorile pe care le susține.

Tendințele ideologiei de gen care duc la crearea de „noi reguli” pentru pronume, de dragul inclusivismului sunt realmente absurde. Cum se constată asta? O afirmație este absurdă dacă neagă în mod implicit ceea ce afirmă explicit. Așadar, trebuie să o întrebăm pe această doamnă profesoară foarte populară: „dacă este inclusiv când numești pe cineva cu pronumele pe care îl dorește, chiar dacă cel pronume nu are corespondent în realitate, în ce fel este acest pronume inclusiv?” Afirmația dumneaei pronunță în mod explicit inclusivismul ca valoare de respectat, însă în același timp neagă în mod implicit această valoare. Să examinăm în ce fel se face aceasta. Dar mai întâi să aruncăm o privire asupra acestei liste luate de la centrul de resurse LGBT de la Universitatea Wisconsin Milwaukee.

(n.tr. Toate cuvintele scrise cu roșu sunt INEXISTENTE în limba engleză standard)

Prin lista de mai sus, doamna profesoară ar putea pretinde în mod explicit că se includ în vorbire multe genuri diferite. Așadar, afirmând în mod explicit incluziunea unei multitudini de genuri inexistente, ea neagă în mod implicit incluziunea acelora ce cred că persoana umană este creată în mod exclusiv ca bărbat și femeie. Ceea ce profesoara numește inclusivism nici nu este de fapt inclusiv în mod substanțial, ci în realitate îi exclude pe cei care resping falsa teorie a genurilor nenumărat de multe.

Unul care știe, așa ca filozofii, că ființa omenească este făcută în mod exclusiv ca bărbat sau femeie, chiar dacă imperfecți, este exclus și chiar ostracizat pentru că nu poate participa la sarabanda irealismului noilor pronume de gen, care mereu par că se înmulțesc. Desigur, denumind pe cineva cu un pronume care nu corespunde realității sale ontologice, noi includem în afirmațiile noastre un neadevăr în timp de excludem însuși adevărul. Afirmăm în mod explicit o irealitate din cauză că ea reprezintă de fapt o realitate dorită de unii, care implicit neagă realitatea obiectivă. Și datorită importanței exagerate care se dă opiniilor subiective chiar peste realitatea obiectivă, suntem acum siliți să denumim o persoană cu un cuvânt care nu o reprezintă, doar din simplul motiv că persoana respectivă simte că așa vrea ea să facem. Dacă avem obiecții pornite din nevoia noastră de a acționa conform adevărului științific, filozofic și moral, ajungem să fim excluși.

Nu mică e ironia faptului că și dacă universitățile sunt locuri în care nu ar trebui să propagăm niciodată falsuri, ele sunt tocmai cazanul în care fierb nenumărate asemenea falsități asupra naturii ființei umane, asupra învățăturii și asupra drepturilor autentice ale omului. O multitudine de pronume pe de-a-ntregul inventate și false care să desemneze ceea ce Dumnezeu a făcut bărbat și femeie este irațională – și pentru a include iraționalitatea suntem forțați să excludem adevărul. Într-o universitate autentică, adevărul este singurul lucru care nu ar trebui niciodată exclus.

Și totuși, iată-ne aici, în zorii unei „minunate” lumi noi care aruncă afară adevărul și include orice altceva. Aceasta nu e o universitate, ci o multiversitate, incapabilă să răspândească ceva cât de cât apropiat de ce ar trebui să fie educația autentică. Pronumele sunt doar vârful aisbergului și câteva din cele mai vizibile aiureli lipsite de ordine propagate de mincinoșii din turnurile de fildeș. Vom continua noi să stăm nepăsători și să privim cum această civilizație, odinioară măreață, se prăbușește într-un morman de moloz intelectual și moral, minciună cu minciună „inclusivă”? Treziți-vă, bărbați ai Occidentului, recuperați-vă virtutea bărbătească necesară pentru a spune adevărul – cu blândețe, chiar în tăcere, dacă vreți… sau chiar în șoaptă în sinea voastră dacă trebuie.

Traducere de Monica Stinghe după The Imaginative Conservative

Autor: Steven Jonathan Rummelsburg

Steven Jonathan Rummelsburg este Senior Contributor al The Imaginative Conservative. Convertit la catolicism, catihet, profesor, scriitor și conferențiar catolic pe teme precum credință, cultură și educație. Este licențiat în Istorie la University of California, Santa Barbara. Este membru al Consiliului Consultativ al Profesorilor și scriitor de curriculum la Sophia Institute for Teachers. Scrie, de asemenea, articole pentru Integrated Catholic Life, Crisis Magazine, The Civilized Reader, The Standard Bearers, Catholic Exchange și este membru fondator, alături de Timothy John Gordon, al Brinklings Literary Club.

Sursa: Anacronic.ro