Demiurgul statului paralel și România Mare

Cei mai mulți analiști politici îi pun în cârcă lui Traian Băsescu păcatul de a fi creat statul paralel. Respectiv acel mecanism infernal prin care e siluit votul cetățenilor, puterea reală fiind de fapt confiscată de instituțiile de forță. Au și nu au dreptate. O spun ca unul care se numără printre acuzatorii săi. În același timp, niciunul dintre acești analiști nu remarcă faptul că Traian Băsescu duce astăzi cea mai importantă campanie pentru România Mare. Iar din această perspectivă ne aflăm toți într-o gravă eroare. Haideți să încercăm să-i dăm totuși Cezarului ce-i al Cezarului.



Cred că nu există vreo persoană responsabilă care m-ar putea suspecta că am cea mai mică simpatie pentru Traian Băsescu. Dovadă stau sutele de intervenții publice prin care am denunțat răul multiplu făcut de acest om. Iar Traian Băsescu mi-a făcut, la rândul lui, tot răul pe care putea să mi-l facă. Această situație însă nu este de natură să-mi întunece judecata.

Lui Traian Băsescu îi este atribuită aproape în totalitate responsabilitatea pentru crearea în România a statului paralel. Nu a condus el CSAT atunci când această instituție a adăugat la lege, încălcând Constituția și fundamentând crearea blestematelor protocoale între instituțiile de forță ale României? Nu de aici s-a născut binomul, trinomul la care putem adăuga liniștiți și ANI, și ANAF și alte instituții, care i-au încălecat pe oamenii politici aleși de cetățeni? Nu în cei 10 ani de administrație Traian Băsescu, România a devenit un stat polițienesc, în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost călcate în picioare? Nu el a creat un monstru, dându-i și patru stele de general, pe nume Florian Coldea? Nu el a pus-o acolo unde a pus-o, adică în fruntea injustiției române, pe Livia Stanciu? Și așa mai departe. Acuzațiile pot continua pe zeci și sute de pagini.

Dar să fie Traian Băsescu chiar un astfel de monstru? Să fie el demiurgul statului paralel? Ei bine, la această întrebare, răspunsul corect e în altă parte. Și trebuie dat cu multă cicumspecție.

De circa un an de zile, practic de când Donald Trump a câștigat alegerile prezidențiale în Statele Unite, peste Ocean se vorbește din ce în ce mai insistent și cu tot mai multe argumente despre statul paralel. Despre statul paralel de acolo. De la ei. Despre modul cum și la Washington instituțiile de forță s-au substituit celor democratice, rezultatul fiind accentuarea caracterului polițienesc al statului, prin diminuarea dramatică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Desigur, Statele Unite fiind o democrație consolidată, este mai greu să sufere gravele derapaje pe care le-am văzut și le vedem în România.

În altă parte a planetei, într-un alt centru important de putere, la Tel Aviv, îl auzim chiar în aceste zile pe premier vorbind despre statul paralel. Practic, despre instituții de forță care intervin brutal în activitatea instituțiilor democratice. Tot prin intermediul procurorilor. Pentru că, nu-i așa, nu a existat niciodată în istorie vreun derapaj de la democrație fără ca în prealabil să se fi instaurat transparent sau netransparent o republică a procurorilor, care să fi confiscat transparent sau netransparent și Justiția.

Și în alte state din Uniuea Europeană și de aiurea a început să se vorbească despre statul paralel. Ce se întâmplă? S-a contaminat întreaga planetă de la câțiva analiști și câțiva oameni politici din România? Am creat noi o modă la București, care ulterior a fost preluată și în alte capitale? Să se fi dovedit Traian Băsescu a fi un lider malefic de talie mondială, care a devenit model și pentru alții?

Pentru a răspunde corect la această întrebare, este necesar ca în prealabil să vedem cu luciditate în ce împrejurări anume se dezvoltă în această epocă instituțiile de forță, într-o asemena manieră încât ele se pot substitui instituțiilor democratice, amenințând fundamentul statului democratic. Încercând o asemenea analiză, eu unul am ajuns la un răspuns pe care îl prezint cât se poate de succint. Statul paralel în contemporaneitate a fost generat de un tratament necorespunzător în raport cu provocările specifice acestui moment istoric, cel mai important fiind terorismul.

Îmi aminesc cu precizie că, în ziua în care Al Qaida, creată și condusă de Bin Laden, a atacat centrele simbolice de putere din Statele Unite, am publicat un editorial prin care pe de-o parte am afirmat că lumea se va schimba fundamental, iar pe de altă parte am avertizat că dacă războiul anti-terorism care urma să fie declanșat nu va fi bine gestionat, el va fi însoțit și de un război extrem de periculos îndreptat împotra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Și iată, ne-am plasat fix în acest scenariu.

Puterea reală a unei democrații se manifestă nu în timpuri normale, ci în vremuri dramatice. Statul paralel a apărut fiindcă instuțiilor de forță, sub pretextul luptei antiteroriste, li s-a dat o putere excesivă.

O a doua provocare, de astă dată specifică României, o constituie corupția și lupta împotriva corupției. Într-o societate în care s-au furat sute de miliarde de euro, după cum constată organismele intenaționale, era firesc să se facă o mobilizare excepțională în sensul combaterii acestui flagel. Dar democrația, fiind la începuturile ei și extrem de vulnerabilă, iată, a creat prin intermediul luptei anticorupție monștrii pe care îi vedem. Lupta anticorupție a fost un alt generator al statului paralel și tocmai de aceea, în România, acest stat paralel cu două motoare este mai periculos decât oriunde în altă parte a lumii.

Analizând situația din această perspectivă și fără a-l absolvi de răspundere pe Traian Băsescu, mă văd silit să fac precizarea că nu-i poate fi pusă în cârcă în totalitate nici crearea republicii procurorilor, nici a statului paralel și nici măcar scăparea de sub control a trinomului și a apoi a binomului în ultima parte a celui de-al doilea mandat al său. Traian Băsescu a fost doar un oportunist, care a profitat din plin de o conjunctură internațională și națională, acceptând în propriul interes ca dreptul forței să devină mai important decât forța dreptului.

Fiind încărcat cu asemenea păcate, este de înțeles de ce analiștii politici ignoră o inițiativă extrem de valoroasă a aceluiași om politic, care se desfășoară în zilele noastre și sub ochii noștri. Traian Băsescu este atât de disprețuit și de urât în prezent, încât nimeni nu vrea să observe că, în anul Centenarului Marii Uniri, el a devenit realmente personalitatea căreia românii de peste Prut, dar și românii de dincoace de Prut îi datorează o inițiativă extrem de interesantă, care s-ar putea să se concretizeze în primii pași ai reunificării și reconstrucției României Mari.

Dacă îi dăm Cezarului ce-i al Cezarului, după ce i-am dat măgarului ce a fost al măgarului, vom observa că, rând pe rând, ca urmare a demersurilor făcute de Traian Băsescu, care a sesizat corect un fenomen care îi caracterizează pe românii celor două teriorii despărțite, un număr din ce în ce mai mare de localități se pronunță în mod democratic în favoarea reunificării. Acest fenomen, mai ales în anul Centenarului Marii Uniri, s-ar putea generaliza. Dacă se creează în acest sens o masă critică, parlamentele celor două state înrudite nu vor mai avea încotro și vor sfârși prin a decide crearea României Mari. În raport cu o asemenea decizie adoptată democratic de către popor, nici autoritățile Uniunii Europene, nici partenerul nostru de peste Ocean, nu vor mai putea formula obiecții. Iar Moscova, care își exercită o puternică influență în această parte a lumii, nu va mai avea nici ea de ales.

Se cuvine așadar să-i recunoaștem acest merit lui Traian Băsescu, să-i urăm succes și să ne alăturăm la rândul nostru demersului său.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog