Am certitudinea că-s mai citit dacă scriu despre extratereștri, decât despre patriotism. Dar înfrunt riscul.
Ce e el, în fond? Dincolo de lălăiala vorbelor devalorizate, foșnitoare ca staniolul la momentele festive, false. Nu iubirea de țară, că asta ar include și politicienii care ar merita mitraliați, nu, n-o dau în patosul pentru glie și alte bazaconii. E grija față de părinți, de propria persoană, apărarea casei proprii, a avutului, a iubitei, a nevestei, a copiilor. O formă a individualismului cinstit, dacă e s-o recunoaștem, multiplicată, în caz de nevoie, la scara unei nații. O sumă de individualisme catalizate, în aceeași direcție, de dușmani comuni, dintre granițe sau din afara lor.
Considerațiile mi-au fost prilejuite de vizionarea filmului rusesc A зори здесь тихие/ “Aici zorile sunt liniștite”, producție 2015. Vi-l recomand. Se găsește pe net, subtitrat în limba română. Este o peliculă zdruncinătoare, acțiunea se petrece în Al Doilea Război Mondial, pe care nu știu dacă o să reușiți s-o uitați. Nu susțin că nu mi-au dat lacrimile la el, iar cei ce mă cunosc știu că nu-s impresionabil pe prima mie de kilometri. E despre cinci femei soldat și un sergent-major care luptă, prin păduri și mlaștini, împotriva a 16 parașutiști germani din trupele de elită. Și reușesc să-i înfrângă. Cu ce preț, vă las să vă dați seama singuri, după ce o să urmăriți filmul.
”Suntem noi și avem în spate Rusia”, spune aproximativ așa, la un moment dat, un personaj, într-o scenă memorabilă.
Patriotismul, ca în filmul amintit, e posibil la noi, acum? Merită asumat? Avem noi în spate România, ca în “Aici zorile sunt liniștite” ? Sigur că e o marjă de propagandă în film, dar rețin ideea. Mă cam îndoiesc, fiindcă dușmanul nu e doar de peste granițe, ci și în rândurile noastre. Și nu știu câți se străduiesc să-l recunoască și să-l contracareze, doar nu ne aflăm în epicentrul unui război clasic și compromisurile au aerul înșelător al acceptabilului. Lumea s-a obișnuit neașteptat de repede cu statutul de colonie. Fără onoare, decerebrată, cu ordinele adevărate venind din cu totul alte părți decât de la cei aleși democratic. Cu o societate civilă aproape aneantizată, salvarea are gropile multor necunoscute. Nu-i o plimbare prin parc să aducem România în spatele nostru. Însă riscul ne salvează de înjosire.
Dacă, prin cele scrise, v-am pus pe gânduri, e ceva. O scânteie, un posibil început de trezire. Fiecare are ce pierde. Dacă nu o familie sau o proprietate – libertatea pe de-a întregul.
(Text mai vechi, dar nimerit de 1 Decembrie)
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria
Adauga comentariu