Arta ironiei împotriva falsului elitism: ”Catarii de la Păltiniș”

Consecventa ironie a lui N. Steinhardt în față imposturii de orice fel rar a luat forme mai tăioase ca în „recenzia” asupra Jurnalului de la Păltiniş al dlui G. Liiceanu, celebra carte ce descrie experiența didactică şi pedagogică a unor învățăcei de mare perspectivă, în jurul filozofului C. Noica, la reședința sa semi-forțată în munții Cindrel din preajma Sibiului.



Apărut la puțin timp după cartea de succes a viitorului celui mai mare editor român, articolul din Revista Familia al monahului de la Rohia atacă frontal, cu referințe istorice de o esență la fel de ridicolă ca Jurnalul, cum ar fi catarii, tema predilectă ce ne răzbate din carte: falsul elitism.

Școala de la Păltiniș – sintagmă cabalistică izvorâtă din adâncul fenomenologic al proprietarului Humanitas (ce a avut cu indulgență 2-3 ucenici), este nivelul suprem de instruire pe care îl poate accesa vreun urmaș al dacilor şi romanilor, în cea mai nobilă şi singura preocupare ce contează în viața omului, filozofia, translatându-i pe „absolvenții” ei, ipso facto, într-o sferă de o tărie superioară oricăror alte interese şi experiențe, cu drept absolut şi permanent asupra muritorilor din spațiul cultural şi politic autohton

Spirit aristocratic, pe tot parcursul vieții G. Liiceanu şi-a invocat constant obârșia metafizică şi existențială din Școala de la Păltiniș, diplomă ce conferă prevalență retorică inalienabilă în orice perioadă şi situație, indiferent de inflexiunile principiilor politice sau economice proprii. Dat fiind sângele cultural albastru, pe care doar dl Pleşu îl mai are – al treilea școlar nu știm dacă şi-a luat licența, plus că nu e persoană chiar publică, fiind adoptat la schimb dl. Patapievici, singura consecvență a marelui om de cultură român căruia îi datorăm existența de carte post-revoluționară e principiul lui Protagoras, cu care dânsul pare veşnic împerecheat: măsura tuturor lucrurilor sunt eu (sau după caz, noi, cei de la Păltiniş); tot pe această filieră nobiliară ne putem explica şi sursa unică a discernământului politic (dreapta socotință ar fi afirmat N. Steinhardt, dar nu e cazul de față), din pământul post-revoluționar al vechii Dacii.

E totuși benefic că marele filozof C. Noica nu şi-a continuat munca paideică, am fi riscat să avem alternative la Adevărul Unic al primilor săi învățăcei, cu confuzii dezolante în societate.

Vasile Dolean

PS: Ceea ce nu consemnează istoria literară este că Noica s-a plâns de nenumărate ori securistului ce avea obligația să îl supravegheze (om cu oarece cultură cu care purta deseori conversații) de Pleşu şi Liiceanu, că sunt pisălogi şi nu îl lasă să lucreze, rugându-l să vorbească să îi fie trimiși alți „ucenici” – era un modus vivendi obligatoriu pentru filozof în condițiile date (fost deținut politic), rolul acestora nefiind pur scolastic. Răspunsul oficialului din dotare e suficient de înțelept, da, el poate să vorbească, dar există un risc însemnat să îi fie trimiși alții, de o calitate mult mai proastă.
Citind cele 18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger sau Parabolele lui Iisus, ale dniilor G. Liiceanu respectiv A. Pleşu, ne putem da seama de dimensiunea paroxistică a pisălogelii, deci relatarea e plauzibilă.

Reproducem mai jos textul lui Nicolae Steinhardt despre cartea amintită.

Catarii de Păltiniş

(N. Steinhardt, Revista Familia, decembrie 1983)

N.B.: pozele şi comentariile aferente lor inserate în articol ne aparțin.

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.

Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.

Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).

Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.

Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.

Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
1987, înmormantarea lui C. Noica: A. Păunescu, N. Steinhardt, C. Barbu, M. Sora şi G. Liiceanu. Privirea lui Steinhardt spre figura histrionic devastată a lui Liiceanu e emblematică.

Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.

Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai l argă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.

Sursa: ClujAxio