Una din posibilele explicații ale creșterii mișcărilor de stradă din ultimii ani este una demografică. În linii generale, istoria post-decembristă a României în materie de mișcări de stradă se împarte în trei mari perioade.
Anii ‘90
Anii 90, ani de început ai democrației, au fost caracterizați prin mari mișcări de stradă, din partea multor categorii sociale, atât conservatoare / pro-pesediste, cât și reformatoare / anti-pesediste.
Pe rând, în stradă au fost, scoși prin metode specifice sau mai de capul lor, atât mineri, cât și sindicaliști, studenți, pensionari.
Începând cu de pe acum deja legendara Piață a Universității din 1990 până pe la începutul anilor 2000 am avut de-a face cu unele din cele mai mari mișcări de stradă din România, clar compatibile ca număr și vehemență cu cele văzute la începutul acestui an. Memoria colectivă este scurtă, puțini își mai amintesc cîtă lume ieșea atunci în stradă, cît de ușor, cît de des și cu cîtă patimă.
Anii 2000
Încet-încet, anii 2000 au dus la secarea acestui tip de protest, acestui izvor de furie publică. După ultima țîșnire a minerilor, cea din 1999, românii au început să-și exprime contestarea în alte feluri. Decît să iasă în stradă, au preferat să plece de tot din țară, cînd a început să se poată.
Anii 2010
Din 2010 încoace, dar mai ales din 2012, de la mișcările de stradă pro-Raed Arafat, românii au început să o ia de la capăt cu scandalul în stradă. Ca și în anii 90, temele cît și categoriile sociale au fost atît pro-pesediste, cît și anti-pesediste – principalele două tabere politice ce generează dezbateri publice și patimi vehemente.
Ce stă în spatele acestei evoluții sinusoidale? În spatele lor stă o teorie din științele sociale, aplicată respectivelor contexte politice și economice ale momentului.
Exit, Voice, and Loyalty
Unii dintre voi poate cunosc teoria lui Albert Hirschmann expusă de acesta în lucrarea clasică Exit, Voice, and Loyalty (1970). Cînd oamenii au de-a face cu situații cu care nu sînt de acord, care le provoacă nemulțumire, uneori aceștia au soluția abandonului (“exit”), alteori pe cea a contestării (“voice”).
Totul depinde de intensitatea loialității față de situația ori relația ce generează nemulțumire (organizație, țară, produs).
Hirschmann ne arată că în cazul în care loialitatea este scăzută, ne e mai simplu să adoptăm soluția abandonului, o soluție etichetată de el drept “specific economică”, atunci cînd ai de ales, cum ar fi de exemplu situația concurențială în care, fiind nemulțumit de un produs, îl poți abandona și începe să cumperi / consumi altul comparabil, de la concurență.
În schimb, în cazul în care loialitatea e mai ridicată și / sau cînd nu ai de ales, e mai la îndemînă soluția contestării, una etichetată de Hirschmann drept “specific politică”, în care preferi să stai pe loc, să nu abandonezi în căutarea unei alternative, ci să ceri îmbunătățiri, de regulă de manieră critică, în mod contestatar.
Contestare vs abandon
În anii 90, românii nu începuseră încă să plece afară. Asta nu că nu ar fi vrut, ci că nu puteau. Granițele erau închise, România era un soi de paria a Europei, românii nu erau primiți nicăieri.
În plus, erau ani de o sărăcie urîtă și tristă, de o nesiguranță și de o zvîrcolire socială dureroase. În consecință, românii, dacă nu puteau să plece, ieșeau în stradă și contestau situația, manifestîndu-și supărarea în proteste publice și cerînd o viață mai bună. Săracii, pensionarii, tabăra conservatoare ieșea și manifesta Tinerii, clasa de mijloc, anti-pesediștii ieșeau și ei și manifestau. Toată lumea ieșea în stradă.
Anul 2001 a fost un moment de cumpănă pentru istoria recentă a României. Incidentul geostrategic al celor două turnuri gemene distruse la 9 / 11 a smuls România din hinterlandul / no man’s land-ul cenușiu al benzii de siguranță dintre Occident și sfera de influență rusă, împingînd-o în sfera de influență a Occidentului: NATO mai întîi, apoi UE.
Pe măsură ce era din ce în ce mai clar că România este pe cale să facă parte din clubul nord-atlantic, măsurile de ținere a românilor în granițele lor au scăzut în intensitate, occidentalii scăzînd rigurozitatea controalelor și începînd să permită românilor să emigreze la ei.
Dintr-un biet pîrîiaș de cîteva mii sau zeci de mii de români care plecau din țară la începutul anilor 2000, fluxul migrator s-a transformat remarcabil în cîțiva ani, ajungînd la un exod de sute de mii în fiecare an. Per ansamblu, vreo 3 milioane de români au plecat în Occident în acel deceniu.
Aceștia aveau exact caracteristicile social-demografice ale contestatarilor anti-PSD. În loc să iasă în stradă să strige împotriva comuniștilor, au ieșit peste hotare și au cam rămas acolo.
În plus, climatul economic a început să devină ceva mai favorabil, sărăcia să se mai atenueze. În consecință, nici categoriile sociale pro-psd nu mai aveau atîtea motive să iasă în stradă: le mărea Tăriceanu salariile și punctul de pensie în mod periodic.
Viața începea să fie ceva mai bună, nu avea rost să mai ieșim în stradă, nici unii, nici alții. The roarin’ years before the crisis.
Și pe urmă a venit criza, aia pe care Băsescu a amînat-o cît a putut, să iasă din nou președinte. Și în loc să fie în 2008 – 2009, ca în tot restul lumii, la noi a venit mai tîrziu, în 2010. Și de atunci a început din nou supărarea și din nou a început lumea să iasă în stradă.
În primii ani, preponderent ieșeau cei anti-Băsescu și pro-PSD. 2010, 2011, 2012 au cunoscut mari mișcări de stradă împotriva măsurilor de austeritate, culminînd cu manifestațiile pro-Arafat și din perioada suspendării lui Băsescu.
Pe urmă, de prin 2013 încoace, după ce Ponta a venit la guvernare, au început să fie și manifestări anti-PSD. Roșia Montană. Apoi Colectiv. Apoi cele din acest an. Participanți tineri, furioși, dornici de contestare.
Un semn clar că, în ultima vreme, tinerii care pînă acum plecau una-două în străinătate au început să nu mai emigreze la fel de ușor.
Pe de o parte, criza economică și tensiunile sociale din țările dezvoltate au făcut Occidentul mai puțin atractiv pentru români decît era deceniul trecut. Pe de altă parte, o creștere economică bine definită în România a început să mai restrîngă diferențialul de percepție dintre Occident și ce e aici.
Pe de o parte românii percep Occidentul ca stagnînd și fiind mai neprietenos cu imigranții. Pe de altă parte, percep România ca fiind ceva mai în regulă decît în trecut. Ceva locuri de muncă se găsesc.
În consecință, tinerii încep să rămînă acasă și, în loc să adopte strategia abandonului, să fugă la concurență, preferă strategia contestării: să iasă în stradă și să ceară schimbări.
O situație total diferită de cea de care aveam parte acum 20 de ani, de exemplu, cînd românii ar fi plecat, dar nu puteau, sau de cea de acum 10 ani, cînd puteau să plece și plecau în draci, cu milioanele.
Acum sondajele deja încep să arate că volumul de emigranți e ceva mai scăzut. Dincolo de fluctuațiile de sezonalitate (iarna sînt mai mulți români acasă din categoria migranților circulari decît vara), începe să scadă stocul de migranți per ansamblu. Sau, măcar, să nu mai crească.
Nu neapărat că se întorc cei care au plecat acum ceva timp. Dar măcar nu mai pleacă din țară cei din cohortele tinere care fac pasul de la adolescență la maturitate.
Aceasta se coroborează și cu o situație diferită de potențial civic de exprimare, datorată îndeosebi emergenței noilor tehnologii, care pe de o parte permit contestatarilor să se organizeze mai ușor, pe de altă parte permit mesajelor, reale sau false, să ajungă mai ușor la aceștia.
Uite așa avem o posibilă explicație de ce acum avem mult mai mulți oameni în stradă decît acum 10 ani și la niveluri comparabile cu acum 20 de ani. În contexte diferite de situație economică, politică și tehnologică, aplicăm aceeași teorie explicativă și obținem o limpezire a înțelegerii.
Autor: Mirel Palada
Sursa: Turambar blog
Adauga comentariu