Morții se îmbălsămează ca să nu pută. Viii se îmbălsămează (care o fac) pentru că put. Puțitul e o chestie de specie, gust și utilitarism. Ce-i place hienei ține de o altă estetică decât cea a prospețimii. Iar duhoarea sconcsului poate trezi chiar voluptăți, ca semn al iminenței unei blăni exclusiviste.
Pentru Gabriel Liiceanu pomădatul este un fel de ritual al mirosirii și pipăirii de sine. Îl descrie in pagini autobiografice, ca o simptomatologie a fugii de urât. Oroarea sa de propria decrepitudine.
Creme, esențe parfumate, loțiuni gerovitaliste sunt chemate, dimineată de dimineață, să tencuiască, să gletuiască și să dezodorizeze o carcasă erodată, iată, de 75 de ani de putrefacție aerobă și anaerobă, inspiratoare pentru posesor a unei imense sile, ca de hoit. Hoitul ascuns sub epidermă, în vintre, imaterial. Sufletul sau mort.
Frumosul și urâtul s-au metamorfozat, pentru domnul Liiceanu, din subtile categorii estetice (pe când era și dânsul mai tânăr) în echivalente negociabile ca la tarabă ale confortului și disconfortului arhitecturii sale tot mai leneșe, acum, la senectute. Operează cu ele în funcție de bătăturile dintre degete, de bila leneșă sau limba încărcată, de poziția / dispoziția ce-i provoacă reverii ori coșmaruri.
Tot mai sedus de o eugenie de tip fascistoid, exasperat să aparțină mereu unei minorități frumoase sufocată de o majoritate a gurilor știrbe, Gabriel Liiceanu face apel la tabloul Purtarea Crucii al lui Hieronymus Bosch pentru a aduce în prim plan „chipurile edentate ale celor care-l însoțeau pe Isus”. Ar fi putut la fel de bine să o folosească pe Andreea Pora pentru această transfocare, mai ales că finalitatea metaforei viza manifestanții de la Palatul Cotroceni care, chipurile, ar fi vrut să-l sfâșie pe crucificatul Iohannis. Dar nu păstrarea proporțiilor îl redeșteptase, pentru o clipă, din morți, pe iconarul propriilor pilozități (din adâncul și de pe șeaua nărilor, ori de la periferia urechilor) ci „urâțenia acestei țări: obrajii scofâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei…”.
Adeseori, în vise, ne apar morți. Uneori ne dăm seama, alteori nu. Capricii ale veghii din noi.
Iată, însă, că se mai întâmplă și invers: sa ne întâlnim cu morți în realitate. Ca in cazul de care vorbim. Se mișcă, scriu, au digestie și defechează. Ai zice că trăiesc, și, totuși…
Cum îi identificăm? După miros. Morții put!
Gabriel Liiceanu știe asta și se pomădează. Mai corect spus: se îmbălsămează! Și pentru a-i induce în eroare pe cei din jur dar și pentru că el însuși, pe sine, nu se poate mirosi natur fără a vomita instant.
Oare ce-o fi mai oribil? O gură știrbă sau un suflet mort?
Sursa: Contele de Saint Germain
Dl Petrescu chiar nu pricepe, chiar in ideile ipochimenului mort viu il ataca contele, iar de familie nici vorba.
Inainte a fost Cuvantul.
Libertatea cuvantului este garantata prin Constitutie.
” Pasarea pe limba ei piere “
Teza si antiteza. Excelent articolul CSG.