Un Kosovo în Harghita?

Ce s-ar mai putea spune după excelentul comentariu pe care colega Simona Popescu l-a scris zilele trecute şi al cărui titlu este pe cât de şocant, pe atât de edificator: „Hans Klemm Ribbentrop şi James Pettit Molotov”. În ce mă priveşte, aş merge mai departe cu analiza, chiar dacă ar părea futuristă. Pornesc de la ceea ce îmi povestea un confrate aflat o vreme în vizită la fiica sa stabilită la Montreal. Într-o zi, într-un parc din acest oraş canadian a cunoscut o realizatoare de televiziune din Washington, care, între altele, i-a povestit că, la Departamentul de Stat american, „proiectul Kosovo” figurează drept capodoperă în domeniul protejării drepturilor unei minorităţi – recte cea albaneză din fostul stat iugoslav.



Trebuie spus că ideea s-a cristalizat încă de pe timpul Administraţiei Clinton, când secretarul Departamentului de Stat de atunci, Madeleine Albright, un „vultur” recunoscut în acea preşedinţie democrată, a fost partizana înrăită a declanşării intervenţiei armate a NATO împotriva Iugoslaviei, sub pretextul dictaturii exercitate de preşedintele Slobodan Miloşevici.

A fost o intervenţie aberantă, în care „vulturii” care au conceput-o şi executat-o au mers până acolo încât ei, care pretindeau că acţionează în numele valorilor democraţiei şi al respectării drepturilor omului, nu au acceptat sub nicio formă armistiţiul cerut de Sfintele Paşte, din aprilie 1999, de Papa Ioan Paul al II-lea.

După ce, la 17 februarie 2008, parlamentul din Kosovo a proclamat unilateral independenţa, noul stat nu a fost recunoscut nici de ONU (dat fiind că el trebuie recunoscut de minimum 9 dintre cei 15 membri ai Consiliului de Securitate şi să aibă inclusiv avizul favorabil al celor 5 membri permanenţi, până azi doar 3 făcând-o, după care este nevoie să fie recunoscut de majoritatea ţărilor membre ale ONU), nici de Uniunea Europeană, dat fiind că mai multe state membre – România, Cipru, Spania, Grecia şi Slovacia – se opun. În majoritatea lor, ţările care au recunoscut independenţa Kosovo au bune relaţii cu SUA şi aliaţii lor, spre deosebire de Rusia şi China, de exemplu, ori o mare parte din statele Americii de Sud. În fine, cum spuneam, anumite ţări din UE sau NATO refuză să recunoască acest stat, invocând pe drept faptul că un atare gest politic şi diplomatic ar legitima voinţele separatiste dintr-o serie de regiuni sau porţiuni din propriul lor teritoriu.

După ce, pentru noul stat independent, s-a făcut pârtie în SUA şi în lume sub preşedinţia lui Clinton, la puţin timp după ce, la 22 iulie 2010, preşedintele Curţii Internaţionale pentru Justiţie, Hisashi Owada, spunea: „Curtea nu este însărcinată să spună dacă Kosovo a ajuns la calitatea de stat”, fosta Primă Doamnă, Hillary, devenită secretar de Stat în Administraţia Obama, a cerut tuturor ţărilor, inclusiv Rusiei şi Serbiei, să recunoască Kosovo. Era o aberaţie, dat fiind este prima oară când o simplă provincie autonomă, cum era Kosovo în componenţa Iugoslaviei (şi nu o republică membră a unui stat federal, cum au fost Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia sau Muntenegru ori fostele republici unionale sovietice), declara unilateral independenţa. Dar, cum se vede de la o poştă, acest mic mare de tot amănunt nu a contat pentru Departamentul de Stat.

Reamintesc că, în 1991, Tatarstanul, Cecenia, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria şi Nagorno Karabah făcuseră acest lucru, dar acum a fost pentru prima dată când, în urma presiunilor SUA, un anumit număr de ţări (97, în 2012) recunoşteau independenţa Kosovo. Cu alte cuvinte, laboratoarele Departamentului de Stat nu au ignorat nimic dincolo de gestul politic de la Priştina, mobilizând toate resursele externe spre a conferi acestuia o trecunoaştere internaţională, ceea ce, în fapt, îi legitima demersul, ducând la acea „capodoperă diplomatică” în aşa-numitul drept al minorităţii de undeva anume – dar numai de unde au vrut muşchii Americii, cu care s-au fălit între timp.

Revenind la ambasadorul Klemm, aş remarca aici un alt aspect pe care el nu l-a lămurit deloc: cu „steagul secuiesc” nu s-a fotografiat doar plin de emfază, ci a demonstrat înţelepciunea proverbului latin „Quod liced Iovi, non licet bovi! (Ce este permis lui Jupiter nu este permis boului)”, el fiind cel care, în alte situaţii, a perorat cu duritate împotriva corupţilor din fostul regat, dând chiar ordine şi sugestii DNA, pentru ca, în cazul pozei respective, să stea nestingherit lângă nişte penali. S-ar putea spune că nu el trebuia să ştie biografia lor, ci stafful Ambasadei, dar ideea nu stă în picioare, ci arată modul în care gândeşte echipa lui Klemm.

În fine, faptul că şi ambasadorul britanic s-a fotografiat cu „steagul secuiesc” , iar colegii de poză au promovat pe toate căile imaginea, nu reprezintă altceva decât o dovadă a constanţei vechi cu care Londra îl urmează pe marele Licurici, ba, în acest caz, fiind un fel de prefaţator al viitoarelor lui acţiuni diplomatice. Cred că este o clară concertare cu bătaie lungă şi, cunoscând perfidia legendară a Albionului, sunt convins că nu greşesc, chiar dacă probele nu vor apărea imediat.

Mai am aici o nelămurire pe care o exprim printr-o întrebare: cum îşi explică cititorii noştri că aceleaşi State Unite, foarte atente cu plasarea de contingente armate proprii şi în regiuni strategice europene, nu au în Transilvania niciun soldat?

Pe aceeaşi lungime de undă, recent am auzit un fost premier al României care se întreba retoric cum de, după 1989, niciun guvern al ţării nu a reuşit să adopte un proiect de autostradă din Muntenia, Oltenia sau Moldova spre Transilvania? Cred că, dincolo de întrebarea lui, se ascunde un adevăr dur.

Am început prin a evoca „proiectul Kosovo”, considerat bijuterie diplomatică a Departamentului american de Stat, şi vreau să închei scriind răspicat că mi se pare perfect plauzibilă repetarea lui în Harghita, acolo, unde, de decenii întregi, dezinteresul, iresponsabilitatea şi lipsa de patriotism a autorităţilor centrale din Bucureşti au dus la alungarea în masă românilor de acolo. E o realitate pe cât de dureroasă, pe atât de ruşinoasă! Cu alte cuvinte, cu oficialităţi la Bucureşti, neprofesioniste şi „turcite” integral, nu avem altă şansă! De aceea, oricât ar părea de semănătorist ori paseist, închei astfel:

Doamne, ocroteşte-i pe români!

Autor: Dumitru Constantin

Sursa: Cotidianul