„În tot pământul moștenirii voastre, răscumpărare îi veți da pământului.” (Levitic, 25, 24)
Societățile europene sunt societăți modelate de gândirea și de învățăturile testamentare, cu rădăcini în toată Biblia. Sociologul izraelian, D. Elazar, le denumește „societăți covenantale” (le putem denumi și comunaliste, adică trăitoare în comuniune cu Dumnezeu și deci în spiritul învățăturilor și poruncilor Dumnezeului Vechiului și Noului Testament). Una dintre rădăcinile învățătorești ale acestui tip de societăți coboară în Cartea a III-a, Levitic. În Levitic 18, de pildă, Dumnezeu transmite poporului Său (și prin acesta tuturor neamurilor zidite pe fundamente biblice: iudeo-creștine) ansamblul de porunci referitoare la „oprirea însoțirilor nelegiuite”, iar în Levitic 25 și 26, Dumnezeu stabilește pentru poporul Său două rânduieli, care s-au transmis, prin frământătura practicilor constituționale, la toate popoarele cu fundament iudeo-creștin, și anume rânduiala jubileului și dreptul divin al autohtoniei. Chtonos, în grecește, înseamnă pământ, precum se știe, și Dumnezeu le reamintește evreilor că pământul de sub picioarele lor este moștenire divină.
Autohtonia desemnează tocmai caracterul originar al relației poporului cu pământul său (adică cei aflați de la origine acolo, pe pământul acela). Dumnezeu ne descoperă biblic, adică prin învățăturile transmise poporului Său, sorgintea divină a dreptului autohtoniei, când spune: „În tot pământul moștenirii voastre…” (Lev 25, 24), descoperindu-ne că în relația poporului cu pământul moștenirii sale nu este prezent nimeni altcineva decât Dumnezeu. Dumnezeu singur este garant și martor al moștenirii pământului de către poporul care poate invoca pentru dreptul autohtoniei însăși mărturia divină, mărturisindu-l astfel pe Dumnezeu în raporturile cu ceea ce el, ca popor, are mai scump: pământul de sub picioare.
Acesta este principiul de sorginte divină al autohtoniei. Capitolul 25 din Cartea Levitic este dedicat tocmai acestor două instituții de drept divin: instituția autohtoniei și instituția jubileului. „Pământul, le spune Dumnezeu evreilor, este al Meu”: „Pământul nu va fi vândut pe totdeauna, fiindcă pământul este al Meu… Dacă fratele tău, care e cu tine, va sărăci și va vinde ceva din moștenirea sa, atunci cel ce-i este rudă mai apropiată să vină și să răscumpere ceea ce fratele său a vândut” (Levitic, 25: 23, 25). Reținem, la acest verset, nota ÎPS Bartolomeu: „liniile de forță ale tuturor acestor prescripții sunt două: 1) odată intrați în țara Canaanului, fiii lui Israel trebuie să-și păstreze libertatea de după ieșirea lor din Egipt; 2) pământurile nu trebuie înstrăinate.” Autohtonia, așadar, este un drept și o poruncă divină. Nimeni nu se poate înstăpâni cu drept de autohtonie (de proprietate identitară) asupra pământului moștenit de la Dumnezeu decât poporul pe care Dumnezeu l-a ales pentru aceasta (lucru adeverit de perenitatea neamurilor pe pământul moștenirii lor).
Autohtonia este, iată, rod al legământului divin, drept sacru al poporului și poruncă divină. Aceste înțelesuri s-au transmis în constituțiile covenantale sub formula principiului care statuează caracterul sacru al țării și al raportului cu patria. Țara este sfântă pentru poporul așezat acolo prin voia și adeverirea lui Dumnezeu. Această adeverire divină este îndoit atestată de seria de martiri și eroi ai neamului, adică de cei ce și-au jertfit viața pentru țară spre a confirma astfel temeinicia legământului divin al autohtoniei. De aici și legătura intimă dintre dreptul autohtoniei și instituția Jubileului. Jubileul este anul în care poporul îl sărbătorește pe Dumnezeu în țara pe care Dumnezeu i-a dat-o lui moștenire. Sărbătoarea Jubileului este, așadar, implicit amintirea de martirii și eroii unui neam, ca despre cei ce-au întărit mărturia divină cu mărturia sângelui propriu, adică tocmai cu prețul jertfei de sine pentru țară. Aceștia se rânduiesc între sfinții lui Dumnezeu, cu nume și fără de nume. Odată cu tâlcuirea semnificației jubileului, prin capitolele 25 și 26 al Cărții Levitic, Dumnezeu ne descoperă și înțelesul relației de autohtonie: „În tot pământul moștenirii voastre, răscumpărare îi veți da pământului” (Levitic, 25, 24). Și, mai departe, zice Domnul: „Dacă fratele tău, care e cu tine, va sărăci și va vinde ceva din moștenirea sa, atunci cel ce-i este rudă mai apropiată să vină și să răscumpere ceea ce fratele său a vândut” (Levitic, 25, 25). Prin acest verset, Dumnezeu tâlcuiește exclusivitatea dreptului autohtoniei și deci distincția dintre cele două regimuri conceptuale și juridice ale proprietății: proprietatea economică și „proprietatea identitară” (Acad. Tudorel Postolache).
Dreptul autohtoniei, ne spune Biblia, este drept divin, adică este acordat numai de Dumnezeu și numai Dumnezeu l-ar putea retrage acelora dintre autohtonii deveniți nevrednici și deci nevolnici să-L mărturisească pe Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu nu-și retrage darurile, dar omul nevrednic pierde puterea actualizării lor. Ceea ce ai primit de la Dumnezeu nu se retrage, ci se virtualizează, se dezactualizează pe durata nevredniciei, a nevolniciilor.
Astfel se poate deschide în istoria unui popor ciclul suferințelor sale ca ilustrări la „drama neamurilor” (N. Iorga), ca tot atâtea alternări de suișuri și coborâșuri. Prin aceste lămuriri ni se limpezește și înțelesul versetelor următoare: „Dacă însă cineva nu are rude, dar e cu dare de mână și află cât îi trebuie pentru răscumpărare, atunci să-și numere anii de când a vândut, și ceea ce trece să-i întoarcă aceluia căruia i-a vândut, iar el se va întoarce la moșia sa; dar dacă nu are cât trebuie să-i întoarcă, atunci ceea ce vânduse rămâne în mâna cumpărătorului până la anul jubileu; atunci, în anul jubileu, [vânzarea] va fi eliberată, iar vânzătorul se va întoarce la moșia lui” (Levitic, 25, 26-28). Prin urmare, anul jubileu este anul confirmării depline (adică divine) a autohtoniei. Acesta este singurul temei și singura încadrare a pregătirii unui popor pentru anul jubileului său, adică pentru anul mărturisirii autohtoniei sale după voia lui Dumnezeu, adeverită prin mărturia eroilor și martirilor pământului în care viețuiește poporul care-L mărturisește pe Dumnezeu.Abia mărturisirea lui Dumnezeu în toate rânduielile vieții face poporul vrednic de autohtonia sa. Biblia confirmă în toate credincioșia lui Dumnezeu: Domnul nu-Și retrage niciodată darurile Sale, așa încât orice răutate i se întâmplă unui popor în legătură cu moștenirile sale nu vine de la Dumnezeu, ci de la nevrednicia fiilor poporului, a generațiilor decăzute. Lor le vor urma generații mai vrednice ridicând neamul din rușinea nevredniciei. Anul Jubileului trebuie să fie și ocazia chemării la înălțare fiindcă este ceasul amintirii de Dumnezeu, de toate faptele și figurile prin care poporul s-a învrednicit să-l mărturisească pe Dumnezeu și să-I adeverească mărturiile (învățăturile și prouncile). Acesta poate fi înțelesul apropierii unui popor de anul Jubileului, care, cum ne învață Biblia, nu este dedicat cultului poporului, ci sărbătorii (slăvirii) lui Dumnezeu, săvârșită de poporul adunat în Biserica lui Dumnezeu, adică manifestându-se ca tip de comunitate care-L mărturisește pe Dumnezeu (eclesia). Acesta este principiul eclesiarhiei. Nimic nu poate fi mai lămuritor și mai deplin pentru sărbătoarea jubileului decât comunitatea poporului adunat în biserica lui Dumnezeu. Unitatea dintre dreptul de sorginte divină al autohtoniei și instituția Jubileului îmbracă, iată, forma catedralei în care poporul rememorează intervenția mântuitoare și mărturisitoare a lui Dumnezeu. O asemenea catedrală întrunește cele trei atribute: loc de adunare a poporului ca să-l mărturisească pe Dumnezeu Salvator, cadru al amintirii permanente de Dumnezeu și al slăvirii Sale la ceasul jubileului de către poporul așezat de către Dumnezeu pe pământurile moștenrii sacre, pe care Constituția le denumește țară și patrie. Țara și patria sunt porunci divine pentru generațiile succesive ale unui popor. Catedrala Mântuirii Neamului, așadar, este împlinire de învățături biblice integrale, adică deopotrivă ale Vechiului și ale Noului Testament, ca unică împlinire a sintezei dintre autohtonie și instituția jubileului, ambele fiind rod al lecției divine. Serenitatea poporului care-L mătrurisește pe Dumnezeu și se hrănește sufletește din pacea, iubirea și credincioșia Sa îmbracă forma catedralei, adică a unității desăvârșite a poporului cu Dumnezeu. În afara acesteia, autohtonia devine incertă și jubileul se preschimbă în simplă și devastatoare idolatrie. A-ți mărturisi eroii și martirii în afara mărturisirii de Dumnezeu este van și fără de rodnicie sufletească. Înfățișarea Catedralei mântuirii neamului la ceasul jubileului este însăși fotografia sufletească a poporului înzestrat de Dumnezeu cu darul autohtoniei. Cei ce se fac piatră de poticnire în fața terminării catedralei până la ceasul jubileului sunt cei ce nu se pot bucura, ba chiar se tem de bucuria poporului mărturisitor de Dumnezeu pe pământul dat lui spre moștenire prin dreptul autohtoniei. Ei vor un Jubileu fad, fără de vlagă, fiindcă este fără de Dumnezeu, ei vor un popor ațipit, cu memorie adormită și fără de glas ca să nu se ridice spre ceruri la ceasul jubileului său cuvintele de slăvire ale Psalmului 150: „Lăudați-L pe Domnul întru Sfinții Lui, lăudați-l întru tăria puterii Lui; Lăudați-L pe El în glas de trambiță; lăudați-L pe El în psaltire și în alăută. Lăudați-L pe El în timpane și în horă; lăudați-L pe El în strune și organe. Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe El în chimvale de strigare; toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps 150: 1-5).
Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
Sursa: Revista Clipa
Adauga comentariu