A cui este România?

În urmă cu două săptămâni, ambasadorul SUA la Bucureşti, într-o sesiune publică de webchat, răspundea astfel unei fantome care-l întreba despre executarea trustului Intact: „ANAF doar a acţionat pentru a pune în aplicare o hotărâre judecătoreasca definitivă emisă de mult timp de recuperare a unor bunuri obţinute prin acte de corupţie şi furate de la poporul român”.

Cred că ştie toată lumea de ce spun că ambasadorul vorbea cu o fantomă. Cel care-i punea întrebarea folosea o poză de profil a unui italian ucis la Cairo, iar celebritatea i-a venit de la respectiva întrebare. Nu m-ar mira ca, peste ceva vreme să se dovedească faptul că respectivul profil era în realitate unul fals, făcut pe genunchi într-unul din birourile Ambasadei SUA.

Să trecem peste întâmplarea cu pricina şi să vedem totuşi ce avem aici. Un ambasador începe să se amestece în subiecte de politică internă ale ţării în care activează, ţară teoretic independentă şi suverană. În urmă cu vreo douăzeci de ani, o asemenea atitudine s-ar fi lăsat oriunde în lume cu trimiterea acasă a ambasadorului respectiv. Ştiu că pentru mulţi – în special pentru cei din categoria frumoşilor şi liberilor de creier – ceea ce afirm acum este SF, însă aşa funcţionează relaţiile internaţionale. Ambasadorul nu are treabă cu politica internă a ţării în care este trimis ci promovează interesele propriei ţări. Nici măcar într-o colonie ambasadorul(dacă ar exista) n-ar face ceea ce face Klemm, acest rol fiind asumat de către Guvernator.

Este posibil totuşi ca eu, mai conservator în gândire, să nu ţin pasul cu vremurile. Mă gândesc că s-au schimbat paradigmele în politica mondială. Mai ales privind prin prisma descălecărilor în Parlament ale ambasadorilor din SUA şi Olanda pentru a protesta în legătură cu promulgarea anumitor legi. Este posibil ca binele să fi devenit o noţiune atât de clară încât să existe proceduri prin care nişte funcţionari mediocri – precum ambasadorii – să se preocupe de implementarea sa oriune. Păi dacă-i aşa, înseamnă că avem de lucru.

Dacă n-aş şti că ambasadorul nostru la Washington este o coadă de topor, i-aş cere plenar să publice un comunicat în care să se arate îngrijorat de banii furaţi de la poporul american, eventual să descalece în Senat şi să bată cu pumnul în masă. Păi ce altceva înseamnă tarageaca aia zburătoare de F35? Ar trebui să ne simţim mândri că F16 – fierul vechi pe care americanii ni l-au vândut pe post de avioane – este superior mult finanţatului F35. Păi asta cum se numeşte asta, dragă Klemm? Nu furt? Nu corupţie?

De asemenea, ar trebui să ne îngrijorăm şi de banii aruncaţi efectiv în vânt pe aşa-zisul scut antirachetă. În fapt, scutu’ lu’ Peşte nu prea e scut. Conform unor analize făcute de instituţii cu capul pe umeri(americane, se-nţelege, că altfel mi se aruncă-n freză cu rusofonia), eficienta scutului american se situează undeva între 2% şi 4%. Asta înseamnă că, într-o confruntare teoretică cu Rusia, din zece rachete, cel puţin şase defilează în veselie fix acolo unde-au fost trimise de taica Ivan. Înălțător! Cum credeţi că motivează cei din spatele „interesului naţional” al scutului? Cică trebuie instalate cât mai multe, în cât mai multe zone din lume, astfel încât să se ajungă – pentru teritoriul SUA – la o eficienţă care ar trece de 50%. Oare n-ar trebui să fim îngrijoraţi? Dincolo de faptul că de-aici deducem că americanilor li se rupe de „ţărişoara noastră”, totuşi, banii contribuabililor americani sunt pompaţi cu generozitate în fundurile unor şmecheri corupţi. Păi dacă tu speri doar într-o ipotetică protecţie de 50% după ce îneci lumea în scuturi, înseamnă că ori eşti prost, ori mafiot. În cazul nostru prost e Departamentul Apărării, iar mafiot … ghici cine!

Şi-acum, lăsând gluma la o parte, cred că avem motive să ne îngrijorăm teribil. Asistăm neputicioşi la o acţiune programatică de destructurare a poporului român. Ar trebui să ne reamintim în fiecare moment cum, într-un scenariu de coşmar, ambasada SUA – alături de alţi trepăduşi din instituţiile UE – a participat activ la lovitura de stat din 2012, întorcând votul a 90% dintre participanţii la referendumul de demitere al lui băsescu. Unde sunt, băi Klemm, milioanele de voturi furate despre care vorbea rahatul ăla trimis de Departamentul de Stat pentru a-l re-întroniza pe băsescu? Poate ni le-arăţi într-o viitoare sesiune de webchat!

Călcarea în picioare a votului popular, atacarea permanentă a valorilor autohtone, promovarea nulităţilor în funcţie cheie şi presiunea exercitată prin intermediul cozilor de topor, toate acestea sunt elemente care concurează la distrugerea României. Nu-s vorbe mari! Nu sunt bombastic! E pura realitate. Puţini ştiu că intrarea României în Primul Război Mondial s-a făcut artificial, pentru a pune în practică un tratat secret încheiat între Rusia ţaristă şi Germania. Era un tratat în care Rusiei îi revenea întreaga Moldovă, Germaniei Galiţia, iar – ca şi compensaţie pentru pierderea Galiţiei – Austria urma să primească Muntenia şi Oltenia. Singura variantă pentru punerea în practică a acestui plan era forţarea intrării României în război. Lucru pe care noi l-am şi făcut cu naivitate(doar eram conduşi de nişte mari „înţelepţi”). Faptul că, după încheierea marii conflagraţii, ne-am trezit uniţi a ţinut ori de Providenţă, ori de noroc. Şi spun aceasta pentru că Primul Război Mondial ne-a demonstrat cum, în spatele zâmbetelor de complezenţă şi a alianţelor aşa-zis strategice se ascund, în realitate, numai trădări.

Să ne întoarcem în prezent. România a ajuns un fel de colonie penitenciară(da, în sensul acela!), ghidată de la distanţă de diverse interese, în principal americane. Ca şi atunci, România este împinsă, fără să vrea, într-un război inutil cu Rusia. Nu cred că, în afara unei minorităţi exaltate, există cineva normal la cap care să-şi dorească un război de dragul războiului. Practic, n-avem absolut nimic de împărţit cu ei. Nici măcar Basarabia! Ştiu că pentru mulţi pare şocant sau cinic, însă aceasta e realitatea. Ştiaţi că doar puţin peste 20% dintre cetăţenii Republicii Moldova doresc unirea cu România? N-o spun eu, ci ultimul sondaj de opinie realizat acolo. Poate ar trebui să coborâm cu picioarele pe pământ şi să înţelegem că dragoste cu forţa nu se poate.

Tot ceea ce observăm este o destructurare programatică a poporului român. Bagatelizarea istoriei naţionale(chiar scoaterea din programă!), atacurile isterice asupra Bisericii Ortodoxe, ironizarea permanentă a noţiunii de român, promovarea unui internaţionalism buruienos, sunt toate parte a aceluiaşi plan. De-a lungul istoriei am avut de-a face în mai multe rânduri cu asemenea tentative. Istoria recentă ne dezvăluie cel puţin două momente: perioada interbelică şi începutul comunismului. De altfel, graţia cu care odraslele internaţionaliştilor comunişti de odinioară fac acum propaganda internaţionalismului de rit nou ar fi trebuit să ne dea de gândit. Reactivarea şobolanilor ar fi trebuit să ne sugereze de mult timp că România e în flăcări.

Trist este că, în toată această nebunie, unii-şi găsesc resursele de speranţă în Rusia. Uită pesemne faptul că a schimba un stăpân cu un altul nu înseamnă decât a schimba mânuitorul hăţurilor şi al biciului, nicidecum a rupe hăţurile şi a nu mai suferi de pe urma biciului. Cu siguranţă soluţia nu se află în Rusia la fel cum nu se află nici în SUA sau pe undeva pe la Bruxelles. Unica soluţie se află în noi şi, aşa cum alte state din Est păşesc pe drumul propriei independenţe, la fel ar trebui să procedăm şi noi. E nevoie de multe schimbări, e nevoie de aruncat şobolanii în groapa cu var şi de schimbat pisicile. Aceasta este singura soluţie de supravieţuire pe care o mai avem.

Şi astfel vine inevitabil întrebarea: a cui e România? Deocamdată a oricui vrea. Am fost ai americanilor, iar acum îi trecem şi pe nemţi la capitolul stăpâni(via Bruxelles, se-nţelege). Dacă, pe viitor se ridică Turcia, s-ar putea să revenim la Marea Poartă a Sultanului Erdogan şi să-i aducem preamăriri în timp ce înaintăm spre tronul lui în genunchi. Doar ştim lecţia, am mai exersat-o secole la rând! Şi secole la rând am avut aceleaşi frustrări, aceleaşi discuţii sterile, aceleaşi scheme de supravieţuire.

„Capul plecat sabia nu-l taie” – spune un proverb extras parcă din ADN-ul nostru naţional. Ce ni se poate întâmpla, totuşi, dacă ridicăm capul? De murit nu vom muri, ne-au arătat-o atâţia eroi de-ai noştri de-a lungul timpului. Eroi care-au fost înfrânţi nu de duşmani, ci de adepţii „căii lingăului”, ai „capului plecat”, sau ai umilirii. Până una-alta, duşmanul nostru cel mai mare nu este din afară, ci interiorul nostru. Ne este frică să ne asumăm proprietatea, ne este frică să trăim pe propriile picioare. Însă aceasta este singura cale! Doar atunci când România va fi exclusiv a noastră, doar atunci ne vom putea linişti, vom putea renaşte. România nu trebuie să fie nici a Americii, nici a Rusiei, nici a altcuiva. Trebuie să învăţăm să trăim pe picioarele noastre. Doar pe picioarele noastre!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice