Cuvânt întăritor al Înaltpreasfinţitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, pentru creştinii veniţi azi (17 ianuarie, n. red.) în Biserică, să îl prăznuiască pe Sfântul Antonie cel Mare. Ierarhul a amintit că Biserica Ortodoxă Română a binecuvântat şi sprijină demersul societăţii civile de strângere a semnăturilor în cadrul iniţiativei cetăţeneşti de demarare a procedurilor de revizuire a Constituției României pentru precizarea expresă în art. 48 alin 1 din Constituţie a faptului că familia se întemeiază pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, în acord cu firescul lucrurilor, cu mentalitatea şi concepţia de viaţă a poporului nostru şi cu legea organică în România, care prevede expres acest lucru.
În acest context, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ciprian s-a referit la faptul că,oricine atentează la concepţia poporului nostru despre familie, atentează la însăşi fiinţa naţională şi de aceea, fiecare dintre noi, acolo unde suntem, trebuie să ne facem purtătorii acestui mesaj că, iată, au venit zilele când suntem chemaţi să apărăm aceasta. Înaltpreasfinţitul Părinte a subliniat că în discuţie este apărarea, în fond, a copiilor noştri, dar şi că acest demers al societăţii civile este, în acelaşi timp, un test care va revela în ce măsură cei care se declară creştini sunt şi cu adevărat creştini.
În acest sens, ierarhul a mărturisit o constatare personală şi anume că, exact ca în parabola celor zece leproşi din care doar unul s-a întors la Hristos, şi dintre creştinii români de azi, tot în aceeaşi mică proporţie, sunt şi aceia care cu adevărat trăiesc tainele Bisericii, care cunosc ce înseamnă într-adevăr să fii creştin, care sunt aproape de greutăţile Bisericii şi de frământările preoţilor, care ţin mult la trăirea în comuniune în Biserică.
Oamenii, veniţi în număr mare în Biserică pe viscolul de afară, ca într-o metaforă a timpurilor pe care le trăim, ascultau cu atenţie cuvantul Părintelui lor ierarh care le-a spus că şi Hristos, pe cei 10 leproşi nu i-a vindecat El însuşi ci i-a aşezat pe cale, pe singura cale tămaduitoare, trimiţându-i la preoţi. A fi în Biserică înseamnă a fi pe cale, iar a fi pe cale înseamnă deja vindecarea, exact cum li s-a întâmplat celor 10 leproşi.
Tristeţea este însă a celorlalţi 90% dintre noi care, deşi pe cale, deşi martori la toate darurile Sfintei noastre Biserici din clipa în care am primit noi înşine Botezul şi până ne botezăm copiii ori ne înmormântăm – tot în Biserică – înaintaşii, uităm să ne întoarcem cu adevărat la Hristos cu acea recunoştinţă care mişcă inima şi care, tocmai de aceea, ar schimba cursul vieţii noastre spre bine.
Despre cei care sunt aşa s-a intrebat şi a răspuns cu tristeţe Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian „De ce se întâmplă lucrul acesta? … Pentru că omul nu se cercetează pe sine, nu găseşte omul răgazul să facă o introspecţie, să arunce o privire sinceră asupra lăuntrului său, să-şi dea seama că nu este el totul pe pământ. Pentru că nu veghează asupra sufletului său şi nu se eliberează de păcatul cumplit al egoismului sau al iubirii de sine, de mândrie, cel mai mare păcat care îl înstrăinează pe om de Dumnezeu”.
Creştinii primeau aceste cuvinte, şi mă gandeam, ascultându-le, că în acelaşi fel, şi cursul istoriei poporului nostru este influenţat tot de aşezarea noastră pe cale cu permanenta întoarcere către Hristos, către esenţial, către tot ce este autentic. Însă pentru aceasta este nevoie de o dreaptă înţelegere a lucrurilor care nu se poate primi decât din învăţăturile Bisericii – tocmai de aceea atât de atacată astăzi – pentru ca nu cumva prea mulți dintre noi să se apropie, să rămână şi să le afle.
Despre aceste dureroase atacuri din spaţiul public împotriva Bisericii, Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian a spus că sunt ale acelora care nu cunosc ce înseamnă Biserica şi că, probabil, în necunoaşterea lor, ei cred că Biserica funcţionează ca o asociaţie, ca un O.N.G. În realitate, lucrare dumnezeiască şi umană în acelaşi timp, Biserica Ortodoxă Română apără prin lucrarea ei, cele trei dimensiuni esențiale ale poporului nostru: credinţa, limba şi cultura românească ce poartă ea însăşi o pecete creştină. Cu alte cuvinte, numai lângă părinţii duhovnici, numai în filiaţie duhovnicească faţă de ierarhii noştri, numai fiind mereu atenţi la noi înşine însă plini de dragoste şi grijă pentru cei din jurul nostru, numai fiind profund recunoscători faţă de tainele Sfintei noastre Biserici, putem rămâne pe cale, putem fi în adevăr, putem înţelege de ce este atât de atacată astăzi Biserica.
Cuvântul de încheiere a fost o chemare intensă către comuniune, către rămânerea noastră uniţi în credinţa strămoşească şi în dragostea lui Hristos din Biserică. Cu aceste cuvinte primite în suflet, am ieşit în viscolul de afară.
Autor: Ana Vranceanu
Sursa: Cultura Vietii
Adauga comentariu