Revoluția din 1989 a schimbat radical Europa de Est: tinerii din statele foste comuniste au primit posibilitatea să studieze în afara granițelor mult mai ușor, ideile circulă cu mai multă rapiditate iar capitalismul, care în anii 90 părea un vis pentru est-europeni, astăzi este ceva foarte vizibil la București,Varșovia sau Sofia.
Astfel, au apărut generațiile celor care au ales să studieze în afara granițelor, în Vest, dar din diferite motive nu s-au integrat în sistemul vestic. Fie au făcut studii afara și s-au întors în România, unde meritele nu le sunt recunoscute, fie au rămas o perioadă afară dar nu se pot integra în societatea vestică și visează la o reîntoarcere glorioasă acasă, dar această reîntoarcere este imposibilă, deoarece ei în România au aproape aceeași notorietate și recunoaștere de afară, adică zero.
Deoarece în România șansele în lumea culturală nu țin de valoare sau cultură ci de cât de mult timp poți căra servieta unui anumit profesor pe holurile universității sau cât de atent și cât de servil esti cu ”monștrii sacri” gen Liiceanu sau Pleșu, baieții plecați la studii afară au fost cumva excluși din acest cerc iar ei sunt în orice discuție marginali.
Acest statut de marginal devine frustrant cu timpul, deoarece se manifestă peste tot, atât la job cât și în viața socială. Esti autor, dar nu a auzit nimeni de tine și asta nu pentru că esti netalentat ci pentru că nu ai șanse, pentru că editurile publică ce și pe cine trebuie iar tu nu esti pe lista scurtă, de fapt, tu nu esti pe listă deloc.
Aceste frustrări se adună, ele fiind, de fapt, o căutare de sine iar acești dezrădăcinați caută repere. În particular sunt radicali, au opinii ferme dar lipsa banilor îi împinge să nu propage o opinie fermă deoarece depind de o anumită imagine. Deși nu sunt mainstream, își doresc acest lucru și nu critică establishment-ul, cu speranța că la un moment dar vor avea și ei un loc acolo.
Timpul trece, frustările cresc și este nevoie de un vinovat pentru eșecul personal și pentru că niciodată vina nu este a ta, alegi să condamni locul în care te-ai născut pentru că nu ți-a oferit destule șanse.
Suntem astfel în situația de a vedea oameni foarte bine pregătiți care dau vina pe România pentru ratarea unor șanse. Cultura, inteligența și studiile recomandă acești oameni pentru a fi modele dar indecizia și poziționarea ambiguă îi duc în derizoriu.
Aleg să critice România ca și când România în sine este un organism-bloc, fără să critice, de fapt, oamenii din sistem care le-au îngrădit șansele. Patriotismul devine o chestiune de resurse materiale: cu cât esti mai bogat, esti mai patriot iar lipsa de bani te face să-ți urăști țara. Acești oameni, de fapt, își caută rădăcinile, iar revolta lor deși este justificată, este prost canalizată. Crezi că esti nedreptățit, crezi că meriți mai mult, trebuie să lupți și să-ți asumi postura de marginal, deoarece establishment-ul actual are deja oamenii lui, iar tu nu vei face niciodată parte dintre aceștia.
În timp, există riscul ca manifestările să se radicalizeze, fie către criticarea României în felurite moduri, fie către naționalism și astfel, asistăm la pierderea unor oameni valoroși cu o vastă cultură care au căzut în capcana clivajului mainstream – anti mainstream din care câștigă doar cei ajutați și susținuți de sistem.
La fel se întâmplă și cu cei foarte bine pregătiți plecați peste ocean. Chiar dacă din punct de vedere material ajung chiar să facă parte din middle class, din punct de vedere social eșuează în curtea de 40 mp din spatele casei, la un grătar cu mititei și fripturi à la România, într-un grup de 3-4 familii de români, și aceștia veniți de cele mai multe ori de la peste 50 de mile depărtare.
Atunci când toți prietenii din copilărie, colegii de școală și vecinii de bloc nu se găsesc în același oraș cu tine, nu-ți mai rămâne decât să-ți înjuri țara. Fiindcă oglinda e prea departe. Sau fiindcă atunci când privești în oglindă, gândurile îți fug la TO DO list-ul zilei.
Autor: Alexandru David
mai bine bagai capul in buda decit sa scrii postul asta